15 mai 2015 | By: - roryta -

Galaţi - parfum de anotimp tăcut


autor Roryta

O mostră suavă de oraş european în care teii îşi deschid bobocii pe cel mai vechi bulevard şi unde trecutul şi-a lăsat încă firava şi bine înmiresmata adiere a florilor de primăvară: Galaţi, locul ce aminteşte de faptul că timpul pare o substanţă confesivă perenă, dar şi un pic veştejită.
Arhitectura franceză a unor clădiri somptuoase îţi mai aduc aminte încă de trăsurile cu cai ce se plimbau odinioară prin centrul oraşului şi parcă revezi cu ochii minţii coregrafiile graţioase ale aleilor idilice pe unde defila dragostea tânără a inocentelor cupluri romantice. Ieşeau la promenadă, adulmecau în pas domol briza tainică a Dunării ce-ţi gâdila nările şi-ţi păstra nealterat spiritul de comerţ zgomotos care se perinda prin portul de pe malul fluviului. Tonete în spatele cărora grecii şi armenii îşi expuneau în rafturi marfa din abundeţă, tarabele pline cu peşte proaspăt, cafea, smochine, portocale, banane, iar în spatele lor tronau magazinele selecte unde evreii vindeau bijuterii din aur. Forfota din pieţe părea să fie un zumzăit al unui stup obraznic de albine, iar negoţul prospera de la o zi la alta.
            Închizi ochii şi parcă deja îi auzi pe cei care îşi făceau reclamă în gura mare, strigând cât puteau: „Smochine proaspete, cafea ieftină...” şi, îndată ce deschizi din nou ochii, tot peisajul dispare aducându-te, fără să vrei, direct în mileniul III, când pieţarii se fac nevăzuţi şi în locul lor apar supermarket-uri cu parcările pline.
            Loc prosper cândva, Galaţiul încă îşi plânge micii afacerişti, suportând cu un stoicism acru prezentul înţesat de gâfâitul maşinilor cu mulţi cai putere, fumul greu al combinatului comunist, precum şi actualele lui ruine ruginite.
            Strada Domnească, locul plimbărilor melancolice, s-a transformat în ultimii ani într-o stradă plină de magazine, iar Grădina Publică şi-a metamorfozat şi ea, încet dar sigur, aleile domoale în spaţii de circulaţie dalate, cu felinare noi şi bănci cimentuite.
            Apoi, laşi aproape toate în urmă şi te îndrepţi către ceea ce azi numim Inelul de Rocadă, ori zona „Ultimul Leu”, trecând pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Pe partea dreaptă privirea îţi este atrasă de una din cele mai vechi clădiri, devenită în zilele noastre Colegiul Naţional „Costache Negri”, un conac ce a aparţinut cândva celui care-i poartă şi numele.
            Clădirea este absolut spectaculoasă, cărămida roşie tronând ca o regină în mijlocul celorlalte construcţii realizate în era socialistă, toate albe, mate, colţuroase şi ostile.
            Privesc cu mândrie către liceul unde am învăţat, încerc să-mi imaginez cu drag un Galaţi prăfuit de vreme şi realizez că fostul proprietar a lăsat propriului său oraş un testament istoric de neegalat: casa moştenită samavolnic de regimul trecut.
Oraşul părinţilor şi al bunicilor noştri, al străbunilor aşezaţi pe lutul uitării, într-o cută a timpului, unde sufletele eterne îşi mângâie umbrele pe obrazul pământului îşi va duce în veşnicie misterul haşurat de farmec al asfinţiturilor învăluite într-o apă curgătoare, pe cât de fascinantă pe atât de vicleană: Dunărea albastră.
  
octombrie 2014