19 aprilie 2015 | By: - roryta -

Buburuza


autor Roryta

            Nu mai ştiu exact cum am ajuns în acea poieniţă plin de maci. Nu ştiu dacă era aievea sau visam, dar mă simţeam bine, iar razele soarelui îmi încălzeau spatele. Petalele mici şi roşii îmi făceau cu ochiul şi mă îndemnau să le răsfoiesc cu nesaţ, filă cu filă, precum paginile unei cărţi. Le-am adulmecat parfumul suav, le-am pipăit, înregistrând în memoria mea volatilă acea scientilaţie caldă, dată de lumina unui soare jovial şi tandru.
            Am privit înainte şi am văzut un munte imens de verdeaţă, cu buruieni, cu iarbă, dar şi copăcei ce se întindeau în faţa mea, ca o împletire măiastră a naturii veşnic nemuritoare, veşnic ciclică. Am citit fiecare firicel de iarbă scris în răsăritul de soare, am atins cu ochii norii albi şi pufoşi, apropiindu-mă tot mai mult de cer, m-am întors cu faţa în sus şi am dat fericită din picioare. O umbră mare însă s-a interpus între mine şi acele acuarele cereşti şi m-am liniştit imediat. În fond, la aşa o umbră, nu avea cum să mă vadă cineva.
De departe, se auzeau glasuri cristaline de copii, râzând veseli, jucându-se de-a v-aţi ascundelea ori poate jucându-se cu mingea. Mi-era prea bine ca să mă întorc şi să privesc pieziş la ei printre frunze, ori să încerc să descifrez ce îşi spun printre atâtea hohote, dar am zâmbit în sinea mea auzindu-i cum se distrează.
M-am lăsat impresionată de acea atmosferă zgomotoasă în felul ei, de primăvără dornică de viaţă, de adierea subţire ce-mi mângâia aripile, dar mai ales de clipocitul voios al izvorului de munte. Apa rece străbătea pietricelele mângâind malurile înverzite.
Un clinchet puternic şi destul de aproape de mine m-a făcut să tresar speriată. N-am mai putut să rămân indiferentă şi pe sub petala aceea mare şi roşie care îmi umbrea fiinţa, am privit curioasă în direcţia de unde se auzea acea vibraţie intensă. La câţiva paşi de mine, un viţel speriat îşi striga mama cu un glas piţigăiat. Din depărtare, un muget prelung îi răspunse. Micuţul, fornăind ca un cal, îşi clătină gâtul în jurul căruia atârna un clopot nu prea mare şi în acustica produsă de clinchetul propriului gât, el fugi către mama lui, depărtându-se de mine. Ce drăgălaş şi frumos era!
Păsărelele ciripeau gălăgioase, zburând pe desupra viţeluşului şi certându-l probabil, că s-a distanţat prea mult de mama lui astfel că a ajuns să se rătăcească.
Din sens opus, cu o coadă pe care o învârtea de bucurie ca un lasou, venea în viteză Maya, cea mai încântătoare căţeluşă din apropiere, a cărei stăpână o cam lăsa să zburde liberă pe pajiştea de lângă râu. Sărea în sus după fluturi, mânca muşte şi răscolea pământul cu ghearele, doar-doar de o vedea vreun arici ieşind din ascunzătoarea lui. Apoi, înnebunită de parfumul florilor, se învârtea în cerc până obosea şi cădea aproape leşinată. Am râs pe cinste privind-o.
Frumoasă şi mult aşteptată primăvară, o libertate fără frâu, o izbucnire a mediului înconjurător, o renaştere plină de însufleţire şi desfătare adevărată.
Îmi plăcea acel tablou mirific, dar trebuia să fug, să nu cumva să vină cineva şi să mă descopere sub acea ascunzătoare a florilor de maci.
Am aterizat pe o pietricică, în mijlocul râului. Ei bine, aici nimeni nu mă putea ataca, eram prea departe de cele două maluri, iar cei care ar fi putut alerga ca să mă prindă, n-ar fi putut ajunge la mine. Dar ochii mi-au căzut pe oglinda strâmbă reflectată de apa care curgea şi, pentru prima oară în viaţa mea m-am văzut în toată ciudăţenia, precum Narcis din mitologia greacă, doar că în sens opus.
Am crezut că sunt atât de importantă încât mi se părea că toată lumea îmi aparţine, dar studiindu-mi chipul în oglinda apei, am rămas decepţionată. Eu nu eram decât o simplă Buburuză, cu un corp mic şi negru, cu picioruşe negre şi cu aripi roşii ca de catifea pe care fetiţele o iau în palmă şi cântă cu bucurie: „Gărgăriţă-riţă/Zboară-n poieniţă/Şi acolo unde vei ateriza/Acolo mă voi mărita.”

aprilie 2015