09 martie 2014 | By: - roryta -

Lagăr şi război


autor Roryta


Am ajuns în armata nazistă înscriindu-mă în Partidul Naţional-Socialist. M-am lăsat purtat de val şi am ajuns să am accese de grandoare, crezându-mă superior tuturor celorlalţi. Pe soţia mea am cunoscut-o la o petrecere, ea având deja un frate, ofiţer superior, care m-a plăcut din prima clipă. El a fost cel care m-a propulsat în partid şi cu ajutorul lui am ajuns să fiu sturmscharführer[1], asta după ce primisesem Ritterkreuz des Eisernen Kreuzes  - Crucea de Cavaler a Crucii de Fier pentru actele de vitejie din primul război mondial. Am urcat în ierarhia militară în câţiva ani cât alţii într-o viaţă şi, simpatizat direct de Heinrich Himmler, comandantul organizaţiei partinice rasiste S.S., după ce m-am căsătorit cu Gertrúd, din dragoste ori poate din interes, ca să am de partea mea toate avantajele şi privilegii nenumărate, am ajuns să fiu obergruppenführer, general de infanterie mai exact.
     La un asemenea rang, şi răspunderile erau pe măsură. Ştiam că în centrul Varşoviei fusese construit un ghetou care-i îngrădea pe evrei şi am fost propus să mă duc acolo şi să fac puţină ordine printre ei, neavând nicio restricţie în privinţa asta. Eu, ofiţerul nazist Philbert Schirach, repetam, la rândul meu, ceea ce şeful meu direct, Hans Frank, spusese cândva „Am puterea vieţii şi a morţii asupra poporului polonez”, doar că eu înlocuisem ultimele două cuvinte cu „ghetoului varşovian”. Le-am luat pe Gertrúd şi pe Martha, soţia şi fiica mea, şi ne-am mutat provizoriu în Varşovia. Acolo am cunoscut-o pe cea care a devenit ulterior marea mea dragoste. Ironia vieţii, nu-i aşa? Raisa nu doar că era o evreică get-beget, dar mai era şi ţigancă pe deasupra. Târziu de tot, după ce am cunoscut-o, ea mi-a reproşat că i-am ucis fratele. La momentul când mi-a spus, nu-mi dădeam seama nici când, nici unde s-a petrecut asta, dar apoi mi-am adus aminte.
     Într-o seară am ieşit cu Helmut, soldatul meu, cel care mă urma oriunde, în piaţa Wołówka, o piaţă plină de mărfuri de mâna a doua unde evreii bogaţi îşi vindeau din produse ca să supravieţuiască şi unde se făcea o contrabandă de neînchipuit, contrabandă pe care cu greu o puteam stăpâni noi, cei din armata nazistă. La un moment dat a trecut pe lângă mine un tânăr care mergea repede, adus de spate şi care ţinea ceva ascuns sub haină. În spatele lui mergea o ţigancă pe care abia dacă am zărit-o iniţial. Nu m-am gândit că sunt împreună, ci am crezut că ea stătea acolo şi căsca gura. Ceea ce mi-a atras atenţia la el era felul cum mergea, ca un hoţ, speriat, uitându-se în toate părţile. Când a trecut pe lângă mine nu şi-a scos şapca în semn de respect. Aşa era atunci, era obligaţia evreilor să-şi descopere capetele în semn de respect pentru noi, nemţii. Aşa credeam noi, aşa fusesem învăţaţi, că respectul se impune cu forţa.
-          Halt!, am strigat după el.
     Nu ştiau ei germană, dar din atitudinea noastră ostilă, înţelegeau cuvintele sau le presupuneau mai degrabă. Astfel, tânărul s-a oprit şi s-a întors.
-          Ce ai acolo?, îl întreb arătând cu bastonul umflătura de sub haină.
     Nu mi-a răspuns. Ţinea privirea în pământ.
     Atunci m-am înfuriat, m-am apropiat de el şi i-am ars un baston usturător peste braţul drept, iar el a scăpat pe jos pachetul. Helmut s-a repezit şi a dezvelit pachetul care era înfăşurat în ziare. Era o pâine rotundă, tare, neagră, pe care o furase din piaţă şi pe care avea de gând s-o mănânce probabil undeva, ascuns de ochii celorlalţi evrei. Goana după existenţă mutila oamenii în ghetou, îi dezumaniza. Cam ăsta era şi scopul nostru, al celor din armata hitleristă. Şi era atât de bine atins...
     Eram în cumpănă şi nu ştiam ce să fac. În fond, omul fura mâncare, pentru că viaţa în ghetou era cumplită. Foametea era prezentă, iar mizeria şi bolile inundau străzile. Mi-era silă să mă duc pe acolo, dar nu aveam încotro, fusesem trimis.
     Iniţial am avut de gând să-l las în pace, dar asta ar fi însemnat o slăbiciune din partea mea, un afront adus asupra hainei militare pe care cu onoare şi mândrie o purtam. Ori, cel mai mic semn de îndoială din partea noastră, a naziştilor, ar fi fost exploatat la maximum de aceşti jidani, teribil de deştepţi şi de organizaţi. Atunci, am inventat ceva:
-          De ce nu ţi-ai descoperit capul?, l-am întrebat privindu-l ţintă în ochii săi verzi.
     De data asta mi-a susţinut privirea cu o indolenţă crasă, uitând să mai privească în jos. Lucrul ăsta m-a scos din minţi, aşa încât i-am tras un pumn în obrazul stâng şi am scos pistolul din toc. Am răcnit la el:
-          Dacă data viitoare nu-ţi dai jos şapca în semn de respect, jur că te omor!
     Îmi ridic privirea şi observ că într-un colţ, pe trotuar, ţiganca asista la toată scena. Asta m-a înfuriat şi mai tare şi am urlat la ea:
-          Şi tu ce stai aici şi te uiţi? Ce-ai de văzut? Mişcă-te!!!
     Nu i-am dat prea mare importanţă pentru că eram prea nervos. Ţiganca, speriată ca un iepure, a făcut câţiva paşi cu spatele, apoi s-a întors şi a luat-o la fugă. După ce se chircise de durere într-o primă fază, acum ţiganul îşi mai revenise şi se ridicase la loc, ocupând tot spaţiul din raza mea vizuală, lucru m-a forţat să-l privesc îndeaproape, ochi în ochi. Am făcut un pas în spate şi m-am încruntat la el. Cu o furie adusă în pragul nebuniei, îl văd pe jidan că îşi schimbă deodată mimica feţei, îi citesc ura din privirile verzi, apoi îşi umflă obrajii şi mă scuipă direct în faţă.
     N-am gândit nicio fracţiune de secundă. Am îndreptat pistolul către fruntea lui şi am tras fără remuşcare. Sângele a ţâşnit murdărindu-mi hainele şi în clipa aceea mi-a venit greaţă, iar el s-a prăbuşit la picioarele mele. Atunci am simţit că cineva mă sfredelea cu privirea şi am nimerit doi ochi care mă priveau de după colţul unei clădiri în paragină. Am ridicat din nou mâna cu pistolul, cu gândul să ucid pe cel care văzuse asta, cu gândul să-i reduc la tăcere pe acei nenorociţi de evrei care mă înconjurau de peste tot, care mişunau precum şobolanii şi pe care voiam să-i stârpesc odată pentru totdeauna. Înnebunisem de furie. Doar că acel chip speriat dispăruse fulgerător, înainte să apuc să pun degetul pe trăgaci. Am recunoscut ţiganca şi am alergat spre ea, spre acel colţ al clădirii după care se ascundea, dar când am ajuns, ea dispăruse fără urmă. Oare unde se băgase? Nici acum nu ştiu. Probabil intrase pe cea mai apropiată uşă. Aşa a scăpat.
     M-am întors nervos şi i-am poruncit lui Helmut:
-          Mişcă-te la maşină, că trebuie să merg să mă schimb. Repede! Îmi vine să vomit...
     Şi l-am lăsat pe ţiganul evreu mort şi pâinea lui acolo jos, pe trotuarul acela împuţit, infect, unde colcăiau gunoaiele şi cerşetorii.
     Pe ţigancă însă, aveam s-o cunosc mai bine, mai târziu. Momentul acela a fost cel în care am văzut-o pentru prima oară pe cea care avea să devină femeia vieţii mele, frumoasa mea Raisa, fiindcă ea era cea care mă privise speriată şi care dispăruse după colţul acelei clădiri.
     Tot acolo, în ghetoul din Varşovia, am mai cunoscut odată un puşti. Un alt evreu plin de tupeu, cel care şi-a intersectat existenţa cu a mea şi care mi-a scăpat printre degete. Chipul lui m-a urmărit toată viaţa şi îmi apare şi acum, la vârsta mea înaintată, în momentele de frică, de remuşcare ori poate de nebunie, deocamdată temporară. Fiindcă sunt conştient că boala mea va avansa, că momentele de luciditate vor fi din ce în ce mai rare.
     M-am înfuriat odată foarte tare, fiindcă un băiat de vreo doisprezece ori poate treisprezece ani s-a împiedicat şi a căzut peste picioarele mele, murdărindu-mi cizmele. Am scos pistolul şi i-am zburat creierii fără să mă gândesc că era doar un copil, că ar fi trebuit să aibă o viaţă întreagă înainte, că nu-mi făcuse nimic de fapt... Am fost un monstru, ştiu... Ei bine, atunci am cunoscut-o pe Raisa, atunci am văzut-o de aproape pentru prima oară. Tot atunci l-am întâlnit şi pe tânărul ceacâr care era lângă ea şi pe care l-am considerat eu că ar fi plin de tupeu. Ţiganca a râs de mine spunându-mi că puştiul ceacâr, care avea un ochi verde şi unul albastru, va răzbuna toată naţia evreiască, că voi muri de mâna lui... M-am speriat şi am uitat să-i împuşc şi pe ei, lăsându-i în viaţă din întâmplare, pe amândoi. Pe ea am transformat-o în femeia vieţii mele, iar de el am uitat complet. Erau acolo, în ghetou, căutând cu înfrigurare într-o căruţă cu pâine care se răsturnase în mijlocul străzii. L-am lăsat pe băieţelul mort acolo jos, printre ceilalţi cu un glonţ în cap, pe ceacârul care mă privea uluit de fapta mea plină de cruzime şi pe Raisa care râdea batjocoritor. Mai târziu aveam să regret profund că nu-i împuşcasem pe amândoi. Poate viaţa mea ar fi fost alta.
     Raisa, ca orice femeie cu sânge amestecat, ţigănesc şi evreu, avea un har, acela de a ghici viitorul, de a şti exact destinul fiecăruia, clipa fatală, suişurile şi coborâşurile din viaţa unui om. Îmi spusese că puştiul acela ciudat va fi cel care mă va omorî, cel care îmi va lua viaţa şi, odată cu ea, cele mai mari păcate ale mele probabil. Încă îl mai aştept pe acel puşti care acum trebuie să fie om în toată firea. Clipa răzbunării încă nu a sosit şi cu siguranţă mai am de plătit pentru ceea ce am făcut, cu siguranţă că acest trecut de care vorbesc acum se va mai lega de prezent nu doar prin prisma unei poveşti, ca acum, ci viu, palpabil, transformând prezentul într-un viitor nu prea îndepărtat, fiindcă simt că momentul morţii îmi dă târcoale, se apropie ameninţător. Poate că e mai bine aşa, poate că aşa vrea Dumnezeu, acest Dumnezeu în care nu am crezut niciodată, dar pe care acum îl simt mai viu ca oricând. Puştiul acesta era unic, nemaiîntâlnit. Încrezător, temerar, cu o privire de oţel care mă făcea să mă înfior... Nu am mai întâlnit pe nimeni ca el, iar ochii săi ceacâri m-au urmărit şi mă urmăresc noapte de noapte. Am flash-uri în nopţile de coşmar, mă trezesc năclăit de sudoare, cu frica obsesivă că mă strânge de gât ori că mă înjunghie cu un cuţit sau mă sufocă cu o pernă. De multe ori îmi doresc să se termine totul, să scap, să nu mai am amintiri, să mi se şteargă totul din memorie. Alteori mă bucur că am clipe de nebunie, că uit, că o iau de la capăt, însă totul se reîntoarce în trecutul mizer, sumbru, întunecat.
     După acel incident, am chemat-o la mine pe Raisa, am îmbrăcat-o, am educat-o, am făcut din ea păpuşa mea vie, partenera cu care îmi petreceam clipele oribile din ghetou şi, ulterior, din lagăr. Frumoasa Raisa avea o piele fină, de catifea, avea nişte ochi verzi care mă înnebuneau, emana un parfum al pielii care mă făcea să nu mai ştiu de mine. Eram îndrăgostit până peste cap, o iubeam nebuneşte. Nu ştiu cum a reuşit femeia asta să mă transforme în aşa hal încât aproape că-i toleram orice.
     În vara anului 1942 mi s-a dat misiunea de a comanda un lagăr din Polonia. Era lagărul de exterminare Treblinka. Ştiam pentru ce fusesem trimis, ştiam că voi participa activ la acţiunea de exterminare în masă a evreilor pentru că ăsta fusese şi scopul pentru care lagărul se construise, aplicând Die Endlösung[2] la ordinele exprese primite de la superiori. Ştiam ceea ce evreii nu ştiau la vremea aceea, habar nu aveau, dar urmau să cunoască şi ei adevăratul motiv al acestui lagăr, numit iniţial lagăr de tranzit pentru deportările din est, dovedindu-se ulterior că nimeni nu ieşea viu de acolo. Nimeni, în afară de acest puşti ceacâr care a fugit de sub nasul meu şi a cărui faptă a determinat consecinţe inimaginabile de răzvrătire a evreilor împotriva noastră. Poate o fi aflat vreodată, ori poate că nu, ce masacru a fost în urma lui la Treblinka... Sau poate că îmi place mie să cred că în urma fugii lui s-a întâmplat asta, adevăratul motiv al revoltei fiind faptul că în ianuarie 1943 o răscoală de mari proporţii a avut loc în ghetoul din Varşovia. Acţiunea a fost anihilată rapid, binenţeles, însă peste doar trei luni a reizbucnit cu o şi mai mare furie, pârjolind totul în cale, luptându-ne unii cu alţii până la os. Nimeni nu s-a aşteptat la o asemnea reacţie din partea evreilor, cei pe care, consideram noi că îi anihilasem complet, că le furasem averile, sufletul, viaţa, umanitatea din ei. S-a dovedit în timp că nu a fost aşa nici pe departe, că ei s-au repliat şi au renăscut atunci când ne aşteptam mai puţin, lovind cu o forţă năucitoare în inima nazistă, îngenunchiindu-ne în faţa lumii, făcându-ne uniforma şi idealurile de râs, izvorând din propria cenuşă şi planând peste omenire. Revolta din ghetoul varşovian nu a putut fi înăbuşită decât peste o lună şi numai distrugând totul, aruncând în aer toate clădirile, transformându-le în ruine. Şi asta pentru că noi nu-i găseam cu niciun chip, evreii având darul de a se ascunde în locurile cele mai dosnice, acolo unde nici nu bănuiam. Tot în acele locuri greu de găsit şi-au ascuns şi armele cu care luptaseră împotriva noastră. În zadar s-au răzvrătit. I-am făcut una cu pământul. Au murit atunci circa cincizeci de mii de oameni.
     Revolta asta din ghetou a fost auzită până la Treblinka şi asta i-a încurajat pe evrei să facă şi aici o răscoală, răscoală care a dus în final la închiderea lagărului în 1944, din ordinul expres al lui Heinrich Himmler.
     Am hotărât s-o iau cu mine pe Raisa. Oriunde. Până la sfârşitul lumii, dacă ar fi fost posibil. Mi-am trimis familia la Berlin şi pe ea am luat-o la Treblinka, în continuarea misiunii mele. A fost cea mai mare greşeală a mea.
     Presiunea răspunderii asupra lagărului de la Treblinka începea să-şi spună cuvântul. Exterminam mii de oameni în fiecare zi în camerele de gazare, lucru deloc uşor şi cu care nu eram de acord în adâncul fiinţei mele, dar pe care trebuia să-l fac, trebuia să-l duc la bun sfârşit. Apoi, mai era teama permanentă ca nu cumva cineva dintre superiorii mei să afle de relaţia mea cu Raisa, să afle că este o evreică nenorocită şi s-o omoare, eventual să mă omoare şi pe mine şi întreaga mea familie care locuia în Germania. Ştiam, bănuiam ce consecinţe ar fi putut avea o astfel de acţiune nechibzuită din partea mea, dar o iubeam prea mult ca să mă pot opri, o iubeam prea mult ca să-i pot zbura creierii sau s-o gazez, în rând cu toată lumea. Şi mi-era frică să gândesc mai departe, mi-era teamă că într-o zi totul se va termina într-un fel sau altul.
     Aşa am început să beau. Din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai des. În alcool îmi înecam amarul, acolo găseam refugiul existenţei mele pline de păcate şi întuneric. Era ca un drog pe care l-aş fi luat în permanenţă, ca să uit, să mă detaşez de viaţa mizerabilă şi duală pe care o duceam, să mi se pară totul un fum, un vis urât, un coşmar de fapt, din care aveam să mă trezesc mult mai târziu. Cadavrele zăceau peste tot, iar groapa comună nu mai făcea faţă. Se săpa tot mai mult şi tot mai adânc, iar mormanele de morţi se înălţau din ce în ce mai sus. Toată acea activitate era sumbră, diabolică, ţipetele nu conteneau şi eu le auzeam zi şi noapte. Mă sculam în toiul nopţii plin de transpiraţie, simţeam că nu am aer, ieşeam afară unde se simţea miros de moarte, iar chipurile evreilor pline de groază mi se întipăriseră pe retină. Mă repezeam la sticlele de băutură şi beam în neştire până cădeam lat în curte, mort de beat, apoi Helmut mă târa în baracă, în pat. Seară de seară, noapte de noapte, de o adusesem pe Raisa în pragul nebuniei.
-          Bei ca un porc ce eşti!, îmi reproşa ea.
-          Beau de supărare, Raisa, îi răspundeam amar.
     Relaţia noastră începuse să se deterioreze dramatic, Raisei fiindu-i scârbă de mine, ajungând să mă urască şi să mă ocolească. Cât despre relaţiile noastre intime, acestea deveniseră din ce în ce mai rare pentru că nu mai eram în stare s-o fac fericită nici măcar atunci, în momentele noastre de erotism, când îmi doream din toată fiinţa să fac dragoste cu ea, s-o simt lângă mine, să-i adulmec parfumul şi s-o ating aşa cum făcusem cândva.
     Printre cei care stăteau în permanenţă cu mine, în afară de Helmut, mai erau încă doi ofiţeri mai tineri, unul Kaiser, iar un altul Franz. Kaiser era tare blând, avea o privire de câine bătut şi-i era milă de toată lumea. Era omenos, nu se compara cu restul, însă Franz era dracul gol. Meschin, rău, barbar, sadic, el avea o lucire ciudată în ochi atunci când se ocupa de gazarea evreilor. Până şi mie mi-era frică de el. Nu o dată m-am gândit că dacă ar fi fost el superiorul meu, mi-ar fi făcut viaţa un infern. Îl evitam, îl ocoleam, deşi trebuia să-l suport în preajma mea, pentru că nu aveam încotro.
     Într-o noapte, către dimineaţă, uşa barăcii a sărit din ţâţâni şi m-am trezit cu Franz peste mine.
-          Heil Hitler, m-a salutat el milităreşte.
     Eram atât de beat încât nici măcar nu-i distingeam silueta. Am înjurat birjăreşte şi l-am luat la rost:
-          Ce mama dracului crezi tu că faci aici, tâmpitule?
     M-am ridicat din pat în cot şi am căutat-o din priviri pe Raisa care dispăruse nu se ştie unde.
-          Permiteţi să raportez!, zbieră Franz cu mâna la cozoroc.
-          Ieşi dracului afară şi lasă-mă să dorm!, am răcnit la el.
-          Domnule obergruppenführer, astă-noapte a avut loc o evadare de aici, de la Treblinka. Un deţinut evreu a fugit cu o maşină a armatei naziste.
     Vestea a căzut ca un trăsnet, iar eu am simţit un duş de gheaţă pe şira spinării. Am înlemnit şi m-am trezit de tot din mahmureală. Am căscat ochii şi gura:
-          Ce tot spui tu acolo? Ce prostii îndrugi?
-          Maşina s-a răsturnat din cauza vitezei, la nici cinci sute de metri de poarta lagărului. A luat foc. În ea era Kaiser. A murit pe loc.
-          Poftim???, îl întreb uluit ridicându-mă în picioare şi împiedicându-mă de scaunul de lângă pat.
     Am căzut grămadă, iar Franz s-a repezit să mă ajute. Am ţipat la el:
-          Ia mâna de pe mine!!!
     Franz s-a repliat şi şi-a luat locul în pragul uşii, în poziţie de drepţi.
     M-am îmbrăcat în viteză tremurând şi scăpând de câteva ori haina pe jos.
     Am ieşit în curte unde se aflau mai mulţi ofiţeri, toţi în subordinea mea. Mă priveau vinovaţi, cu privirile în pământ. Încă era întuneric. Nu se luminase. Ziua aceea avea să fie cea mai groaznică zi a vieţii mele.
-          Ce s-a-ntâmplat aici?, am întrebat încruntat.
     M-am pipăit instinctiv şi mi-am dat seama că, în nebunia de a ieşi cât mai repede, îmi uitasem pistolul cu tot cu toc înăuntru, pe masa de lângă pat.
-          Permiteţi să raportez, spuse Franz încă o dată. Astă-noapte un deţinut a evadat din lagăr.
-          Numai unul? Unul singur?, întreb uimit.
-          Da, să trăiţi!
-          Cum mama dracului a evadat singur? Doar nu s-a evaporat... Cât mai este până la apelul de dimineaţă?
-          Două ore, domnule.
-          Cine mai ştia de evadare?
-          Nimeni, domnule.
-          Cum adică nimeni? Doar nu era supraom, Franz. Îţi baţi joc de mine?, mă răstesc la el.
Franz plecă privirea, apoi îmi spuse şoptit:
-          Trebuie să vă spun ceva, domnule. Dar între patru ochi...
     M-am înfuriat, fiindcă mi se părea că Franz ştie prea multe, mult mai multe decât trebuia şi mult mai multe decât ştiam eu, cel care eram în măsură să cunosc fiecare muscă ce ar fi zburat prin lagăr şi care se presupune că ar fi trebuit să cunosc mai mult ca el. Numai că starea permanentă de beţie se dovedise a fi un mare minus în activitatea mea militară din acea perioadă. Eram nervos pe Franz, pe mine, pe evrei, pe Dumnezeu, pe toată lumea.
     Încruntat, cu sângele clocotind, am făcut semn cu capul celorlalţi, să plece. Ofiţerii s-au împrăştiat, iar eu i-am spus lui Franz:
-          Urmează-mă!
     În timp ce ne îndreptam către baracă, scrutam întunericul din împrejurimi după Raisa. Nu era nicăieri.
-          Acum, spune ce ai de spus şi n-o mai face pe misteriosul cu mine!, îi ordon lui Franz atunci când am ajuns înapoi în baracă.
-          Domnule obergruppenführer, permiteţi să raportez, spuse Franz luând poziţia de drepţi şi pocnind din cizme.
-          Spune odată!, ţip nervos la el.
-          Deţinutul evreu a fost ajutat de Kaiser.
-          De Kaiser?, întreb de-a dreptul stupefiat. Şi unde-i Kaiser acum?, continui prosteşte.
-          V-am spus... Maşina s-a răsturnat şi a luat foc cu el înăuntru... E mort.
-          Ah, da... e mort... repet după el prostit, lăsând privirea în jos.
-          Kaiser a făcut ce i s-a spus, domnule...
-          Poftim???, îl întreb ridicând privirea către el.
     Franz îşi înghiţi cuvintele.
     Mă enervez şi urlu la el:
-          Repetă, am spus!
Franz repetă sfios:
-          Lui Kaiser i s-a spus ce anume trebuie să facă, domnule... Adică i s-a spus să-l ajute pe deţinut, să evadeze...
-          Cum adică „i s-a spus”? Cine i-a spus?
La întrebarea asta, Franz plecă privirea în pământ.
-          Franz!!!, îl strig. Cine i-a spus?
Tăcere.
Mă enervez peste limite şi-l iau de guler:
-          Spune dracului odată! Cine i-a spus lui Kaiser?
Franz bâigui sugrumat şi stânjenit:
-          Partenera dv., domnule... Cea care locuieşte cu dv. aici... Doamna brunetă... Renae...
-          Cum??? Ce-ai spus???, îl întreb cu ochii cât cepele.
N-a mai repetat şi şi-a strâns umerii.
-          Franz!, îi strig.
Nimic. Nicio reacţie.
-          Franz, uită-te la mine!, îi ordon de data asta atât de lucid că nu mă mai recunoşteam.
     De mult nu mă mai simţisem aşa.
     Franz şi-a ridicat ochii. În privirea lui am simţit compătimire, lucru care m-a scos din sărite. A ajuns unui nenorocit să-i fie milă de mine. O milă batjocoritoare, evident, că doar nu era o milă duioasă, plină de omenie. Nici pe departe. Atunci, i-am ars o palmă peste faţă cu toată forţa.
     A primit-o cu stoicism, fără să crâcnească, deşi simţeam că-i fierbea sângele în vene. Ar fi fost capabil să mă facă una cu pământul dacă ar fi putut.
     Am rămas atât de şocat că nu-mi venea să cred. M-am plimbat în stânga şi în dreapta, timp în care Franz stătea nemişcat, aşteptând. Mă opresc brusc în faţa lui, apoi îi spun:
-          Franz, repetă ce ai spus!
Mult mai hotărât de data asta, Franz ia o nouă poziţie de drepţi şi spune pe nerăsuflate:
-          Doamna Renae i-a poruncit lui Kaiser să-l ajute pe deţinut să evadeze.
-          Ai grijă ce spui, Franz!, încep eu prudent. Ai mare grijă ce spui! Eşti sigur?
-          Absolut sigur, domnule, răspunse el atât de sigur de am rămas ţintuit locului.
-          Cine ţi-a spus? De unde eşti tu atât de sigur, Franz?
-          Am văzut, domnule, răspunse el foarte hotărât.
-          Ce ai văzut???, îl întreb batjocoritor.
-          Chiar aşa, stimate domn! Ce anume ai văzut?, se auzi o voce din spatele lui Franz.
     Franz se întoarse şi amândoi o priveam prostiţi pe Raisa care strălucea în prag, îmbrăcată cu cămaşa de noapte, având pe deasupra halatul de interior.
     Franz îşi înghiţi limba şi puse privirea în pământ.
     Raisa înaintă şi-l privi lung pe Franz, apoi se întoarse către mine:
-          Ştiţi voi de unde vin eu acum?
-          De unde?, o întreb curios.
-          De la barăcile deţinuţilor...
Franz ridică ochii brusc, iar eu repet uluit întrebarea:
-          De unde???
-          De la barăcile evreilor...
-          Dar ce cauţi tu acolo? Eşti nebună?
-          Tocmai am aflat că prietenul evadatului, un oarecare Amos, a fost împuşcat de un soldat german... Dar ce mai contează, nu-i aşa? Ce contează viaţa unui om? Ce contează, atât timp cât acest om este evreu sau ţigan, ori, cu atât mai rău pentru el, dacă este şi una şi alta, nu?
-          Renae, încetează!, îi spun încetişor, cu ochii la nenorocitul de Franz care o sfredelea cu
privirea.
-          Ce să încetez? Să spun adevărul?
-          Nu e treaba ta! Nu te băga!, îi ordon.
Raisa avea însă o privire ciudată, ochii ei verzi scoţând flăcări.
-          Nu e treaba mea..., făcu ea ironic.
     În clipa aceea Franz n-a mai rezistat şi, trecând peste mine, peste superiorul lui, o înfruntă pe iubita mea:
-          Stimată doamnă, poate ar fi fost mai bine dacă nu aţi fi venit aici... Asta e o treabă de
bărbaţi, nu de femei...
     Stupefiat, îl privesc lung şi dau să deschid gura, însă Raisa, luând-o înainte, îl priveşte pieziş şi exclamă:
-          Care e problema ta? Nu înţeleg de ce te bagi?
-          E normal să mă bag, atât timp cât la mijloc este viitorul armatei noastre, armată din care nu faceţi parte şi dv., cu siguranţă, o puse el la punct. Personal, consider că deja ştiţi prea multe şi aţi putea reprezenta un real pericol pentru idealurile noastre.
-          Asta-i bună!, făcu Raisa de-a dreptul revoltată.
     Franz însă, se ambală prea tare, ca să mai poată fi oprit:
-          Dacă ar fi după mine, v-aş zbura creierii, cu tot respectul!
-          Şi de ce nu scoţi pistolul s-o faci, nenorocitule?, izbucni ea.
Mă enervez brusc şi-l atenţionez pe Franz:
-          Franz, dacă o singură dată mai vorbeşti aşa, te dau afară!
Franz nu mă aude ori se face că nu mă aude:
-          Jidoavcă împuţită ce eşti! Ai impresia că nu ştiu cine eşti? Crezi că suntem tâmpiţi? Crezi că dacă şeful nostru te-a scos din gunoaie şi te-a îmbrăcat, ne poţi păcăli?
-          Ieşi afară în momentul ăsta!, îi urlu lui Franz.
Raisa s-a schimbat la faţă şi a înaintat către el:
-          Idiotule! Jigodie ordinară! Eşti un nenorocit! Eşti animal, nu eşti om!, zbieră ea.
-          Curvă jegoasă!, ţipă Franz la ea. Ia spune-i şefului meu cum l-ai ajutat pe jidan să fugă?
-          Eu?
-          Da, tu.
-          Nu l-am ajutat...
-          Ba da, l-ai ajutat!
-          Nu-i adevărat!
Brusc, Franz începu să râdă, în timp ce eu rămăsesem ca la dentist.
-          Vezi cât de proastă eşti? Singură te-ai dat de gol...
-          Cu ce m-am dat de gol, mă rog?, se enervă ea.
-          Nici măcar nu ai întrebat: „Care jidan?”. Ei, vezi? Deci, ştii despre ce e vorba, nu?
-          Nu, nu ştiu, îşi ţugui ea buzele cu nervi.
Am intervenit ferm:
-          Franz, ieşi afară!
-          Îmi pare rău, domnule obergruppenführer, dar trebuie să aflaţi adevărul de la... ea, răspunse el arătând ameninţător cu degetul mare către Raisa.
-          N-am ce adevăr să spun... Nu ştiu despre ce e vorba!, interveni Raisa nervoasă.
-          Ba binenţeles că ştii! I-ai spus domnului ofiţer de relaţia ta cu Kaiser?, jubilă el.
-          Poftim???, mă bag în discuţie ca un mare prost.
-          Eşti un mincinos!, răcni ea la Franz.
-          Domnule obergruppenführer, doamna aici de faţă avea relaţii intime cu Kaiser. Poate nu ştiaţi!.., zise el triumfător.
-          Franz, ieşi afară!, îi ordon nervos.
-          Mă iertaţi, dar dv. nu meritaţi să fiţi minţit în halul ăsta...
-          Tu nu-ţi mai asculţi şeful? Nu ai auzit ce a spus? A spus să ieşi dracului afară!, se băgă
Raisa în discuţie.
-          O să ies, dar nu când vrei tu, nenorocito!, se zburli el.
Brusc, am simţit o durere acută de cap şi m-am aşezat pe scaun copleşit.
     Cei doi nici măcar nu observaseră. Erau ca doi cocoşi, gata să se ia la bătaie, unul mai înfoiat ca celălalt.
-          Domnule obergruppenführer, doamna Renae s-a culcat cu Kaiser pentru deţinutul care a evadat, continuă Franz fără ca vreun muşchi de pe faţă să se mişte. Mi-a spus Kaiser că el l-a ajutat pe evreu să fugă. L-a îmbrăcat în haine de ofiţer şi au ieşit pe poartă cu maşina până în staţia Malkinia Gorna. La întoarcere însă, pentru că mergea cu viteză, maşina s-a răsturnat şi a luat foc cu el înăuntru. Kaiser a murit.
Raisa nu se putu abţine:
-          Cum??? Kaiser a murit?
În clipa aceea mi-am dat seama că, din păcate, Franz spunea adevărul.
-          Da, răspunse Franz. Din cauza ta!
Ridic privirea agale şi o întreb pe Raisa direct şi încet:
-          De ce ai făcut asta? Cine era deţinutul? Îl cunoşteai?
Raisa nu mai negă:
-          Da, îl cunoşteam...
-          De unde îl ştiai?
-          Din ghetou..., bâigui ea. Îl ştii şi tu...
-          Îl cunosc???, întreb uimit.
-          Da... E puştiul ăla ceacâr... Maor Gruber se numeşte...
-          Maor Gruber... Maor Gruber... Raisa, cum ai putut să faci aşa ceva?, îngaim cu vocea stinsă.
-          Trebuia s-o fac! Nu puteam să stau pasivă la toate crimele voastre... Ar fi trebuit să le dau drumul la toţi, ar fi trebuit să deschid porţile şi să-i las slobozi, să respire aer curat, să simtă libertatea, să doarmă sub cerul liber, să nu mai aibă temeri, să se simtă descătuşaţi...
-          Eşti nebună!... îi şoptesc. M-ai băgat în cea mai mare belea, Raisa! Cum mai ies eu din asta acum? Mă vor spânzura...
Franz, după câteva clipe de uimire, se îndreaptă cu paşi mari spre Raisa şi-i şuieră printre dinţi:
-          Eşti o jidoavcă nenorocită! Acum m-am convins... Meriţi să mori!
-          Iar tu eşti un monstru! Eşti o canalie, eşti un animal!, zbieră Raisa apropiindu-se atât de mult că aproape îşi atingeau vârfurile nasurilor.
     Reacţia a fost atât de rapidă, că nu am avut timp să mă ridic sau să reacţionez în vreun fel. Totul s-a petrecut fulgerător.
     Raisa ridică mâna şi-i trase lui Franz o palmă peste obrazul stâng de l-a zdruncinat cu totul. Unghiile i-au pătruns lui Franz în ochi înroşindu-i globul ocular.
-          Tâmpitule!, îi mai spuse ea după ce-i dăduse palma.
     Turbat, Franz se dă un pas în spate şi dă să scoată pistolul din toc, însă Raisa îl apucă de mână şi, pentru câteva secunde, cei doi se bat pe pistol. Mă ridic iute de la birou şi dau să mă duc la ei, dar în secunda imediat următoare aud o împuşcătură şi-i văd pe amândoi prăbuşindu-se. Nu-mi dădeam seama cine pe cine a împuşcat până la urmă şi alerg către ei speriat. Franz se ridică cu pistolul în mână şi cu chipul răvăşit, lăsând ochilor mei cale liberă spre trupul însângerat al Raisei. Mă aplec spre ea şi-o strig:
-          Raisa!
-          Phil..., spuse ea stins. Ştiam... ştiam că aici voi sfârşi... Îţi aduci aminte când... ţi-am ghicit odată în cafea?...
-          Raisa, te rog, nu mai vorbi.. O să chemăm medicul..., bolborosesc.
Raisa zâmbeşte amar.
-          Prea târziu, Phil... Ascultă-mă, că nu mai am timp...
-          Raisa, te rog, taci...
-          Nu, nu... Îţi aduci aminte?... Ţi-am spus că tu şi familia ta veţi scăpa de război... Ei bine,
atunci m-am întristat fiindcă am văzut că eu nu voi apuca sfârşitul...
-          Raisa, o să te faci bine! O să vezi!
-          Nu, Phil... Asta mi-a fost viaţa... bună, rea... atât a fost!
Şi chipul drăgălaş al ei căzu într-o parte inert.
M-am întors înnebunit către Franz care stătea nemişcat, cu ochii ţintă către Raisa:
-          Nenorocitule! De când îţi permiţi tu, mă, să judeci oamenii de lângă mine? Ce treabă aveai tu, mă, cu Raisa?
-          După nume mi-am dat seama... m-am convins pe deplin când i-aţi spus Raisa.. că e evreică...
-          Şi care e problema ta, mă, nenorocitule?, îi răspund înnebunit de durere şi de furie.
     Franz luase poziţia umilului, cu capul între umeri şi cu pistolul încă în mâna dreaptă.
     Imaginea mi s-a făcut neagră în faţa ochilor, iar eu am scos pistolul din toc şi l-am împuşcat pe Franz în frunte, cu ochii în ochii lui. Nu-mi mai păsa, orice s-ar fi întâmplat. S-a prăbuşit la picioarele mele şi l-am privit scârbit, cu sângele ţâşnind din el ca dintr-o fântână arteziană.
     M-am apropiat de Raisa şi am luat-o în braţe, sfâşiat de suferinţă. I-am îndepărtat părul de pe faţă şi am sărutat-o pentru ultima oară, pe păr, pe tâmple, pe buze. Am scos un urlet de durere şi am plâns în hohote, ca un copil, singur, cu trupul ei înţepenit în braţe.
     După câteva minute Helmut a năvălit în baracă speriat:
-          Ce m-am speriat!... Am crezut că aţi păţit ceva... Am auzit împuşcături, m-am îmbrăcat şi am venit...
     N-am spus nimic. Stăteam în aceeaşi poziţie, cu Raisa în braţe, strângând-o la pieptul meu cât puteam de tare, cu lacrimile şiroindu-mi pe obraji. Biata mea Raisa! Îl ajutase pe tânărul acela evreu, dezinteresat, iar acum iat-o lângă mine fără suflare. Ce preţ scump pentru o singură libertate!
     Helmut s-a aplecat uşor şi mi-a pus mâna pe umăr:
-          Domnule obergruppenführer, sunteţi rănit?
     Nu i-am răspuns, dar continuam să mă legăn cu Raisa în braţe. Helmut, prudent, încetişor, privind uluit către cele două cadavre şi neînţelegând nimic din ceea ce s-a întâmplat, s-a aplecat la urechea mea şi mi-a şoptit:
-          Mai este aproximativ o oră până la apelul de dimineaţă... Domnule obergruppenführer, nu vreţi să vă ajut?
     L-am privit docil, cerând ajutor din priviri.
-          Lăsaţi treaba asta în seama mea! Vă ajut eu, domnule ofiţer! Nu vă faceţi griji! Nu se va auzi nimic, vă asigur!
     M-am ridicat greoi, simţindu-mi picioarele ca de plumb.
     Helmut, care avea un dar extraordinar de a descurca toate iţele, îmi spune:
-          Vă rog să treceţi în camera alăturată. O să facem noi curăţenie aici...
     Am ieşit dărâmat din birou şi m-am încuiat în camera de dormit.
     L-am auzit pe Helmut deschizând uşa şi strigând:
-          Hei, voi doi de acolo! Veniţi încoace! Avem ceva treabă!
     Doi soldaţi au venit în fugă.
-          Duceţi-vă la magazie, aduceţi două haine vărgate şi întoarceţi-vă! Repede! În cinci minute, nu mai mult!
     Soldaţii au plecat în fugă şi s-au întors mai repede decât aş fi crezut.
-          Dezbrăcaţi-i pe ăştia doi şi îmbrăcaţi-i cu haine vărgate. Luaţi hainele lor şi le daţi foc, iar pe ei îi duceţi la rugul de incinerare, unde se ard cadavrele. Repede! Mişcaţi-vă!
     Când am auzit, am simţit cum se rupe ceva în inima mea, dar nici nu puteam să protestez. Ideea lui Helmut mi s-a părut genială, fiindcă în felul ăsta scăpam de urme, scăpam de Raisa despre care, dacă s-ar fi aflat, riscam o condamnare sigură la moarte, şi de Franz pe care puteam să-l dăm dispărut sau să spunem că a fost împuşcat din greşeală sau orice altceva. În fond, după război, mulţi prizonieri au dispărut, şi chiar dacă atunci războiul era departe de a se fi terminat, mă gândeam că nu avea cum să dureze la infinit, pentru că nimic în viaţa asta nu este veşnic. Iar dacă Raisa şi Franz ar fi fost aruncaţi în groapă cu hainele de pe ei, cei din jur ar fi văzut şi şi-ar fi pus mari semne de întrebare, s-ar fi auzit. În haine vărgate însă, toată lumea ar fi crezut că nu sunt altceva decât evrei, ceea ce era chiar adevărat pe jumătate.
     În mai puţin de o oră biroul meu era de nerecunoscut. Ca şi cum nu se întâmplase nimic acolo, ca şi cum liniştea aceea fusese aşa dintotdeauna, lină, continuă, fără s-o spargă cineva vreodată. Totul era spălat şi mirosea a curat.
     Mi-am revenit forţat, ascunzând în ungherele sufletului meu devastat moartea iubitei mele, m-am înviorat greu şi am ieşit încet la apelul de dimineaţă.
     Am început nervos intenţionat, semănând frică şi teroare printre evrei şi asta pentru că doream cu disperare s-o răzbun pe Raisa, cu toate că îmi dădeam seama că nu ei erau cei vinovaţi:
-    După cum aţi aflat deja, astă-noapte un deţinut evreu a evadat. Ne-a scăpat deocamdată, dar îl vom prinde noi, fiţi fără grijă!, am strigat, plimbându-mă într-o parte şi-n alta a rândurilor. Pentru greşeala asta, voi veţi plăti, pentru că asta e regula. O ştiţi, da?
     Evreii stăteau aliniaţi, privind toţi în pământ. Continui imperturbabil:
-          Pentru un singur evadat, zece evrei vor fi omorâţi la întâmplare.
     Nimeni nu a scos niciun sunet. Evreii ăştia ştiau foarte bine să-şi ascundă emoţiile, temerile, fricile, disperarea. Am fost sadic şi am continuat:
-          Azi însă este o zi frumoasă şi vă fac un cadou.
     Fac pauză lungă, ca să citesc o reacţie pe chipurile lor. Nimic. Niciun muşchi nu li se clintea.
-          Vă las pe voi să vă oferiţi! Cine doreşte să plătească, să facă un pas înainte. Dacă nu vreţi aşa, atunci voi numi eu persoanele. E bine aşa, nu? Vedeţi că nu suntem atât de răi pe cât credeţi?
Un râs înfundat de auzi deodată.
-          Cine a râs?, întreb nedumerit.
Nimeni nu a spus nimic.
Am întrebat din nou:
-          Cine a râs?
Nicio reacţie.
-          Am întrebat cine a râs!, zic scoţând pistolul din toc, trăgând piedica şi îndreptându-l către fruntea primului evreu din faţa mea. Cine a râs, să facă un pas în faţă, spun sec.
     Ei bine, atunci am avut surpriza ca zece evrei să se desprindă din rândurile lor, să facă un pas în faţă şi să spună:
-          Noi.
     N-am mai rezistat. Era prea mult pentru mine. Am băgat pistolul la loc în toc şi i-am spus lui Helmut:
-          Termină tu treaba, Helmut!
     Şi am plecat cu pas hotărât.
     În urma mea, am auzit cum plutonul de execuţie a tras câteva rafale şi cei zece evrei s-au prăbuşit.
     Mă simţeam pustiit, devastat, fără rost, viu, dar mort, singur, abandonat.
    Uram ceea ce făceam, uram statutul meu de ofiţer superior în armata nazistă, uram uniforma, crezul meu politic, evreii, dar şi nemţii deopotrivă. Uram războiul, uram lagărul, mirosul acela greoi de putreziciune, uram moartea, dar mai presus de toate, uram viaţa.
     Ce este mai bine? Să mori sau să trăieşti?
     Ce este viaţa?
     Cum de mai rezista pământul ăsta sub noi? Cum de nu se scufunda înghiţindu-ne în abisul lui?
     Cum de norii şi soarele ne mai suporta? De ce nu se căsca o prăpastie care să ne absoarbă? Sau să ne pulverizeze ceva sau cineva în neant pe toţi, să ne distrugă odată pentru totdeauna, să nu mai fie foamete, chinuri, ţipete şi cenuşă? Să ascult liniştea munţilor, susurul apei şi zumzetul naturii, să plâng în neştire până mi se usucă ochii, să mă eliberez şi să-mi strig durerile în cele patru vânturi, să mă prăbuşesc şi să adorm pe vecie. Să-mi smulg inima din piept şi s-o arunc în necuprins, să-mi dau sufletul pe degeaba oricui îl doreşte, ori poate să-l arunc în găurile negre ale cosmosului, să mă evapor în cer sau să devin invizibil, să fiu sec pe dinăuntru, fără substanţă şi fără materie.
     M-am simţit folosit, m-am simţit exploatat de cei cărora le fusesem loial, cei în care crezusem cu adevărat şi care m-au silit să-mi îngrop în mine orice urmă de compasiune, blândeţe, blajinătate, să-mi explorez fiinţa şi să extrag din ea cele mai terifiante sentimente şi atitudini vizavi de semenii mei. Să devin o brută, o fiară, lipsită de inimă, jefuită de omenie. Ca să ajung în timp să înnebunesc, să am vedenii cu chipurile celor morţi în camerele de gazare, să aud ţipete noaptea şi să am în permanenţă senzaţia că mă împiedic de cadavre. Cum să mai fii om normal după tot ce ai trăit? Cum să crezi că psihicul tău e atât de puternic încât ai devenit invincibil? Cum să-ţi imaginezi că subconştientul tău este de fier şi că nimic nu-l poate atinge odată ce ţi-ai impus acest lucru? Tâmpit să fii să crezi aşa ceva!
     Războiul este regres, este primitivitate şi obsesie, este distrugător de suflete şi destine, iar consecinţele lui sunt îngrozitoare. Evoluţia omenirii este zdrobită, înghiţită de lupta pentru putere şi pentru teritorii, se opreşte din dezvoltare şi tinde către minus, iar cei care sunt neutri au de suferit cel mai mult. Şi asta pentru că civilii nu se ascund în buncăre, nu fug disperaţi din calea bombardamentelor şi nu ştiu să lupte împotriva inamicilor. Ei nu au unde să se ducă, ci trăiesc pe pământ îndurând toate ororile războiului, confruntându-se cu bolile, foametea şi disperarea. Cum să ştii să lupţi împotriva duşmanului care-ţi ocupă samavolnic cartierul, oraşul sau ţara? Tu eşti un simplu om care-şi duce existenţa la nivel de familie, tu nu eşti un luptător gata să-şi dea viaţa pentru idealurile unei naţiuni. Eşti pacifist, eşti om de rând, blajin şi tandru, având un singur ţel, acela de a-ţi creşte urmaşii în cele mai bune condiţii, lipsit de atitudini războinice, trăind în ţarcul tău limitat, dar fericit. Ce-ţi poţi dori mai mult?
     Viaţa este mizerie, viaţa este păcat, viaţa este suferinţă, viaţa este umilinţă. Până în acele zile aşa am asimilat-o, ca fiind suma tuturor negaţiilor, a minusurilor, a prăpastiilor, a întunericului şi a lehamitei. Ca fiind perversă, cinică, sarcastică, acidă şi îngrozitor de netrebnică.
     Poate am fost un laş fiindcă ar fi trebuit să-mi trag un glonţ în cap şi să termin cu toată povestea. Ar fi fost mult mai simplu, mai uşor, pentru mine, poate şi pentru alţii. N-am făcut-o însă.
     Am făcut bine, am făcut rău? Cine poate şti?
     L-am căutat pe acel puşti ceacâr săptămâni întregi, am fost în gara Malkinia Gorna, am întrebat pe toţi cei care treceau pe acolo, am ajuns să spun că ofer recompensă celui care îmi poate da orice informaţie exactă despre el, celui care îmi poate spune măcar pe unde a luat-o. În zadar. Parcă l-a înghiţit pământul. Nici până în ziua de azi nu am aflat nimic. O fi murit pe undeva ori poate încă mai trăieşte sau poate că a fugit în ţara lui natală... Dumnezeu ştie! Alteori mi se pare că-l simt lângă mine, îl visez bătrân, cu tâmple ninse şi cu riduri adânci, făcându-mi semn să-l urmez pe un drum necunoscut, periculos şi adânc. Cel mai probabil drumul către moarte...
     Şi cu cât mă gândesc mai intens, cu atât mai mult îmi vin în memorie cuvintele Raisei. Că acest puşti îşi va mai intersecta viaţa cu a mea, că el va fi cel care îmi va pune capăt zilelor. Când va fi asta? Azi, mâine, peste o săptămână, o lună, un an, zece ani? Parcă îi simt deja răsuflarea în ceafă... Ori poate că e doar gândul meu, teamă nu de moarte, cât mai ales de judecata ei.
     În perioada aceea primisesem ordin ca toate dovezile să fie distruse, cadavrele să fie dezgropate şi arse, iar cei care soseau atunci cu trenul erau gazaţi şi arşi direct, fără să mai fie îngropaţi. Nu mult după aceea, la Treblinka a izbucnit revolta, iar Heinrich Himmler însuşi, înnebunit, a dat ordin ca lagărul să fie închis pentru totdeauna.
     Mai târziu m-am întors la Berlin, la familia mea, şi am stat până când au venit ruşii peste noi, doar că am fost din nou laş şi când am văzut că toţi ofiţerii nazişti sunt judecaţi la Nürnberg de un Tribunal Militar Internaţional, am fugit cu un pachebot de colete peste Atlantic şi am ajuns tocmai aici, în Springfield, Illinois. Gertrúd şi Martha nu au aflat niciodată de cea care mi-a frânt inima şi care a luat cu ea o parte din sufletul meu, de dragostea mea, Raisa. Într-un fel, m-am bucurat că nu au aflat altfel, ar fi fost dezamăgite de cel pe care ele îl considerau un sfânt, dar care nu a fost nici pe departe.
     Am cunoscut pedeapsa lui Dumnezeu în timp, când am rămas fără Gertrúd, dar şi fără Martha, pentru că fiica mea a murit în urma unui accident de maşină acum şase luni. Nici ea, nici soţul ei nu au supravieţuit. Mi-a mai rămas doar un nepot care stă la peste trei sute de kilometri distanţă de mine, care s-a căsătorit şi el şi are familia lui deja. Mă vizitează rar, iar eu nu-l sun pentru că nu vreau să-l deranjez, să fiu o povară pentru el şi soţia lui.
     În prezent, ceea ce mă îngrozeşte cel mai tare nu este doar singurătatea care mă înconjoară, cât mai ales clipele în care nu sunt lucid, momentele în care mi se spune că nu sunt coerent în gândire, că îl strig cu disperare pe Helmut pe care nu l-am mai văzut niciodată după război şi că „văd” lucruri din trecut. Acum însă, nu mai are cine să-mi mai spună nici măcar lucrurile astea, fiindcă am rămas doar eu, Dumnezeu lăsându-mă pe pământ probabil în ideea de a plăti încă tot ce trebuie plătit, că probabil mai am păcate pe care trebuie să le ispăşesc aici şi nu în altă parte.

     decembrie 2013



[1] Sergent major