autor Roryta
O mostră suavă de oraş european în care teii îşi deschid bobocii pe cel
mai vechi bulevard şi unde trecutul şi-a lăsat încă firava şi bine înmiresmata
adiere a florilor de primăvară: Galaţi, locul ce aminteşte de faptul că timpul
pare o substanţă confesivă perenă, dar şi un pic veştejită.
Arhitectura franceză a unor clădiri somptuoase îţi mai aduc aminte încă
de trăsurile cu cai ce se plimbau odinioară prin centrul oraşului şi parcă
revezi cu ochii minţii coregrafiile graţioase ale aleilor idilice pe unde
defila dragostea tânără a inocentelor cupluri romantice. Ieşeau la promenadă,
adulmecau în pas domol briza tainică a Dunării ce-ţi gâdila nările şi-ţi păstra
nealterat spiritul de comerţ zgomotos care se perinda prin portul de pe malul fluviului. Tonete, în spatele cărora grecii şi armenii îşi expuneau în rafturi
marfa din abundenţă, tarabele pline cu peşte proaspăt, cafea, smochine,
portocale, banane, iar în spatele lor tronau magazinele selecte unde evreii
vindeau bijuterii din aur. Forfota din pieţe părea să fie un zumzăit al unui
stup obraznic de albine, iar negoţul prospera de la o zi la alta.
Închizi ochii şi parcă deja îi auzi
pe cei care îşi făceau reclamă în gura mare, strigând cât puteau: „Smochine
proaspete, cafea ieftină...” şi, îndată ce deschizi din nou ochii, tot peisajul
dispare aducându-te, fără să vrei, direct în mileniul III, când pieţarii se fac
nevăzuţi şi în locul lor apar supermarket-uri cu parcările pline.
Loc prosper cândva, Galaţiul încă
îşi plânge micii afacerişti, suportând cu un stoicism acru prezentul înţesat de
gâfâitul maşinilor cu mulţi cai putere, fumul greu al combinatului comunist,
precum şi actualele lui ruine ruginite.
Strada Domnească, locul plimbărilor
melancolice, s-a transformat în ultimii ani într-o stradă plină de magazine,
iar Grădina Publică şi-a metamorfozat şi ea, încet dar sigur, aleile domoale în
spaţii de circulaţie dalate, cu felinare noi şi bănci cimentuite.
Apoi, laşi aproape toate în urmă şi
te îndrepţi către ceea ce azi numim Inelul de Rocadă, ori zona „Ultimul Leu”,
trecând pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Pe partea dreaptă privirea îţi
este atrasă de una din cele mai vechi clădiri, devenită în zilele noastre
Colegiul Naţional „Costache Negri”, un conac ce a aparţinut cândva celui care-i
poartă şi numele.
Clădirea este absolut spectaculoasă,
cărămida roşie tronând ca o regină în mijlocul celorlalte construcţii realizate
în era socialistă, toate albe, mate, colţuroase şi ostile.
Privesc cu mândrie către liceul unde
am învăţat, încerc să-mi imaginez cu drag un Galaţi prăfuit de vreme şi realizez că
fostul proprietar a lăsat propriului său oraş un testament istoric de neegalat:
casa moştenită samavolnic de regimul trecut.
Oraşul părinţilor şi al bunicilor noştri, al străbunilor aşezaţi pe lutul
uitării, într-o cută a timpului, unde sufletele eterne îşi mângâie umbrele pe
obrazul pământului îşi va duce în veşnicie misterul haşurat de farmec al
asfinţiturilor învăluite într-o apă curgătoare, pe cât de fascinantă pe atât de
vicleană: Dunărea albastră.
octombrie 2014