Lansare de carte a Editurii Semănătorul la Galaţi

Cezarina Adamescu - VOCILE PROZEI. POVEŞTI DE VIAŢĂ

Aurora Cristea, „Povestea Danei”,

Editura “Semănătorul” Tismana

Jocul de-a viaţa, jocul de-a moartea. “Jocul vieţii şi-al morţii în deşertul de cenuşă” - se intitula o piesă de teatru, de fapt o parabolă, după Horia Lovinescu, a existenţei primilor oameni, Cain şi Abel, cei doi fii ai lui Adam după ce acesta a fost alungat la Răsărit de Eden şi silit să muncească, să-şi ducă existenţa. Viaţa - cu ispitele şi bucuriile ei este foarte fragilă. O clipă de neatenţie e de ajuns ca ea să se frângă. Însă viaţa celor care nu au venit încă pe lumea aceasta este adeseori pusă în primejdie, chiar de cei care i-au conceput. E urât să lupţi şi să iei viaţa cuiva. Dar, cu atât mai cumplit este, să iei viaţa propriului tău copil care nu poate cu nimic să se apere. E de-a dreptul monstruos. 
Puţine animale îşi devoră puii şi acelea, doar atunci când le simt slabe, neputând să facă faţă deşertului sau junglei pe care o au de străbătut şi nici să-şi procure hrana necesară. Dar şi acestea îşi apără puişorii de atacatori şi doar în ultimă instanţă îi sacrifică. Însă mai curând se autosacrifică, lăsând loc puilor să trăiască. E o lecţie a vieţii pe care o învăţăm de la animale. 
Cum de s-a pervertit viaţa şi spiritul omului într-atât, că femeile ucid pe timpul vieţii lor, 20-30 de feţi nenăscuţi, fără să aibă nici cea mai mică tresărire? Li se pare firesc să procedeze aşa, pentru că, se justifică ele, n-ar avea cum să-i crească. 

Scriitoarea Cezarina Adamescu - Galaţi

Despre viaţa intrauterină a fetuşilor s-au scris mii de cărţi şi s-au făcut zeci şi sute de filme documentare.

Despre clipa concepţiei, despre momentul când copilul capătă suflet, iarăşi s-a vorbit.

Ca şi despre milioanele de femei care şi-au pierdut viaţa în urma unui avort spontan. Nu mai e nevoie de adăugiri.

De ce a ales scriitoarea Aurora Cristea să scrie despre un astfel de caz în zilele noastre, când, planning-ul familial este în vogă şi totul e astfel planificat încât nu mai rămâne nici un pic de loc libertăţii umane ori moralei creştine, este un adevărat act de curaj. Foarte multe femei ar zâmbi maliţios sau ar râde de-a binelea, la auzul unui astfel de subiect bătătorit în toate filmele, piesele de teatru, prozele lungi şi scurte, poeziile şi întreaga artă.

Cu toate acestea, subiectul nu este epuizat. Dacă ne mai mişcă acest gen de literatură, înseamnă că nu suntem cu totul abrutizaţi, pervertiţi, pierduţi sufleteşte. Mai există o mică speranţă pentru om, un fel de luminiţă care pâlpâie firav, ca să ne facă să înţelegem că viaţa nu ne aparţine, ea ne-a fost dăruită şi nu avem dreptul să abuzăm de ea, să ne batem joc, să o socotim la cheremul şi cheful nostru.  

Evenimente neaşteptate îl pot pune la un moment dat pe om în situaţii aproape fără ieşire. La cumpăna dintre viaţă şi moarte - reflecţia asupra propriei existenţe se profilează ca pe un ecran, obligându-l să-şi regândească şi să-şi reconsidere propriile atitudini de până atunci. Dacă balanţa înclină spre viaţă, aceasta va fi o învăţătură straşnică asupra viitorului. Dacă nu s-a reţinut nici o pildă, nici o învăţătură, înseamnă că experienţa nu a avut efectul scontat. Din toate poate omul să înveţe. Dar mai mult învaţă din propriile încercări.

Autoarea începe în chip neaşteptat cu sfârşitul, relatând scena în care, prietena ei Dana este dusă de urgenţă la spital în stare cât se poate de gravă. Avea să moară peste puţin timp în urma unei complicaţii legate de avortul pe care-l făcuse.

Povestea Danei reprezintă unul din acele mii de cazuri din care, fiecare poate trage învăţăminte.

Şi totuşi, asemenea „poveşti” sunt în ziua de azi, atât de frecvente încât au devenit mai mult decât un mod de viaţă şi nimeni nu se mai miră. Întâmplări care au căzut în banalitate.

În faţa scenariului, susţinut alert, cu un dramatism aproape insuportabil, cititorul nu poate avea decât o singură atitudine: de a citi mai departe, deşi autoarea anticipează finalul. Asemenea subiecte nu plac nimănui. Ele-ţi amintesc de nenumăratele erori ale vieţii, cărora nu le-ai dat prea mare atenţie, până la ziua scandenţei. Doar în momentele de răscruce, lucrurile ies în evidenţă. De cele mai multe ori, tributul e prea mare, de nesuportat, cu atât mai mult cu cât, nu se mai poate îndrepta nimic.

Pornind de la acest moment dramatic, autoarea începe derularea poveştii Danei, încă din primii ani ai vieţii, într-un fel, ca o justificare a greşelilor ei.

Suntem martorii copilăriei acestei femei dar şi, implicit, a eroinei, Carla, cea care povesteşte întâmplările. Vocea auctorială se face auzită la fiecare scenă sau  frază, comentând evenimentele.

Autoarea are un dar deosebit de a creiona caractere. Părinţii Danei sunt evocaţi cu lux de amănunte. Un oarecare fior nostalgic este prezent permanent şi aceasta şi pentru că, anii trecând, autoarea se vede în oglinda copilăriei şi a adolescenţei, care nu diferă cu mult de cea a tuturor copiilor acelui timp. Atmosfera tulbure, apăsătoare din casa Danei, faptul că a avut o mamă mai rigidă, predispusă bârfei cu vecinele de bloc şi un tată căruia îi plăcea mult păhărelul şi scandalurile se ţineau lanţ, au făcut-o să se simtă oarecum stingheră în propria familie.

Curând a venit timpul despărţirii de familie şi traiului pe cont propriu. Conflictul între generaţii nu a întârziat să apară şi să-i îndepărteze şi mai mult pe copii de părinţi.

Desprinderea de familie nu a fost, însă, cel mai fericit eveniment din viaţa Danei. În noua ei adresă, la prietena sa Cristina, a văzut şi trăit aceleaşi momente de scandal, violenţă domestică, verbală şi comportamentală pe care credea că le lăsase definitiv în urmă. În această ipostază, de martoră a nefericirii prietenei, n-a fost deloc nefiresc să-şi caute iubirea, sperând că în braţele iubirii va avea şansa să uite de copilăria nefericită şi de familia ei cu probleme.

De la stânga la dreapta scriitoarele:
Aurora Cristea, Angela Baciu, Cezarina Adamescu,
Daniela Lăcrămioara Capotă

Capitolul al treilea se referă chiar la acest nou eveniment din viaţa Danei.

Aurora Cristea este o prozatoare care-şi caută încă mijloacele de expresie. Naraţiunile ca şi dialogurile ei sunt simple, cu economie de figuri de stil, sunt realizate pe principiul autenticităţii evenimentelor. Închipuirea joacă un rol aproape inexistent. Cu toate acestea, povestea curge lin, precum o apă spre revărsare.

Viaţa studenţească a Danei aduce noi cunoştinţe şi prieteni. Întâlnirea intempestivă cu un bărbat enigmatic avea să-i schimbe cursul vieţii. Jocul seducţiei începuse, iar adolescenta intră în el inocentă, dar curioasă de ce avea să urmeze.

Relatarea primei întâlniri cu bărbatul misterios ar putea servi drept exemplu în ceea ce priveşte pericolele care s-ar putea ivi, pentru fetele care se avântă în relaţii cu bărbaţi nepotriviţi, încă de la prima întrevedere. Şi aici, povestirea capătă un oarecare ton didactic şi chiar moralizator. Mesaje subliminale, mesaje SOS, răzbat din toate frazele, aproape că simţi palpabil primejdia pentru ca mai apoi, să-i poţi replica unui interlocutor invizibil: Ha, ţi-am spus eu că e periculos?

Chiar şi eroina poveştii intuieşte primejdia şi are tendinţa să fugă: „Neîncrezătoare, ridică privirea către ochii lui negri, pătrunzători, căutând siguranţa de care avea atâta nevoie. Nu o găsi. Ba mai mult, prezenţa lui îi crea o stare de nelinişte, ca un fel de autoapărare menită să-i pună în alertă toate simţurile ce părea că o copleşesc”. (...) Familiaritatea lui îndrăzneaţă îi crea un disconfort vizibil Danei şi, în clipa aceea, ar fi vrut să o ia la sănătoasa, să-l lase singur bâiguind planuri ştiute doar de el. Atracţia însă, vizavi de acest bărbat fatal, era prea mare ca să poată da curs raţiunii. Inima ei îi poruncea altceva decât mintea”.

Sala "Ateneu" a CCS din Galaţi

Interesante sunt şi stările sufleteşti prin care trece Dana, imediat după ce bărbatul plecase din cafenea.

„Simţea o sfârşeală în proprii muşchi ai mâinii şi şi-ar fi dorit ca în acel moment să fie undeva departe, să arunce cartea aceea de vizită şi să-şi continue viaţa searbădă şi banală de până atunci. Intuia, ştia, ghicea că acesta este doar începutul, că ceva în viaţa ei se va schimba şi că avea să-şi continue drumul pe o altă cărare decât cea la care se gândise până atunci, dar nu avea puterea de a se opune, nu dispunea de forţa de a curma din rădăcină mica tulpină a necunoscutului ce se prefigura în buchetul vieţii sale.

Gândurile nu-i dădeau pace şi fără să vrea, se simţea atrasă de acest bărbat necunoscut ce intrase samavolnic în viaţa ei, fără să ceară voie, fără ca ea să consimţească, fără să-şi propună şi fără să-şi dorească. Dar privirea aceea pătrunzătoare, ochii lui negri ca două mărgele şi masculinitatea transmisă prin toţi porii o atrăgeau mai mult decât ar fi trebuit. Constituţia lui fizică, aerul de bărbat cu experienţă care le ştie pe toate şi stilul său de abordare o ameţeau de plăcere, o făceau să se înfioare şi să transpire abundent în prezenţa sa”.

Şi în sfârşit, autoarea vine cu cheia acestei întâmplări care s-a sfârşit cu decesul Danei, anticipând într-o mare măsură deznodământul:  tânăra era „atrasă de magia hazardului”.

Prinsă în această magie seducătoare, fata este cucerită de bărbatul cu experienţă, fermecător şi versat, dar care ascundea o taină: era căsătorit şi tatăl unui copil.

Ca orice poveste de iubire, şi aceasta a avut un început, un moment de maximă împlinire, urmând, inevitabil, deziluzia, sfârşitul. Nimic nou. Toate poveştile de iubire sfârşesc la fel. Capitolul IV al cărţii, tocmai despre această deziluzie relatează.

Aflarea adevărului despre bărbatul vieţii ei are efectul unui duş cu electricitate.

Cuvintele despre dragoste sunt aproape truisme. Dragostea provoacă suferinţă - e un adevăr care nici nu mai trebuie demonstrat. E ca o Lege a lui Murphy, unul din paradoxurile sale: cu cât dragostea e mai puternică pentru unul, cu atât va provoca mai multă durere. Capitolul V, intitulat „Revolta” demonstrează acest adevăr.

Cartea mai conţine câteva adevăruri care ar trebui să dea de gândit. În primul rând, prăpastia dintre părinţi şi copii, în chip deosebit, dintre mame şi fiice. Dar şi neputinţa copiilor de a-şi putea descărca sufletul în faţa cuiva, de a se destăinui, de a cere sfatul, fapt ce poate conduce la disperare şi la depresie, dacă nu cumva, la ceva cu mult mai grav. Faptul că mama Danei nu a înţeles-o niciodată, a creat o falie în relaţia lor, în comuniunea aproape simbiotică, pe care ar fi trebuit s-o trăiască mamă şi fiică.

Admiratorii mari şi ... mici !

Paradoxul în această carte este că, din sutele de mii de cazuri de acest fel, cel al Danei este unic. Acesta este şi paradoxul vieţii. Suntem unici în destin, în manifestări, în trăiri emoţionale. Suntem unici în virtuţi şi credinţă. Chiar şi în greşeli suntem unici, deşi greşelile par a fi la fel. De aici, noutatea, unicitatea cărţii de faţă care, altfel, ar avea un subiect cât se poate de comun. Adevărate lecţii despre relaţiile interumane, în special, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, cu alte cuvinte, aşa cum subliniază autoarea, „controlul subtil al unei relaţii”.

Adevărul e că fiecare om îşi urmează propriul traseu şi, chiar dacă uneori se abate de la el, îşi reia mai târziu drumul pentru a ajunge la propria destinaţie.

Neputinţa de a se distrage, de a pune capăt relaţiei, aduce după sine noi greşeli.

Autoarea  ţine strâns frâiele naraţiunii, trecând prin ani, fără nimic spectaculos, până în ajunul tragediei şi chiar în următoarele zile după dispariţia Danei. Ultimul capitol, intitulat „Înmormântarea” – este cel în care se adună concluziile şi pildele cele mai relevante pentru cititor.

            În acest capitol revenim în actualitate, adică la şapte ani de la dispariţia Danei, în momentul când autoarea îşi scrie cartea. Ea trece în revistă întreaga gamă de simţăminte ce au animat-o la înmormântarea prietenei, care a lăsat un gol de neumplut cu nimic în sufletul autoarei, ca şi multe întrebări care nu şi-au găsit răspuns. E enigmă neagră, lucruri de neînţeles, taine care nu se vor descifra niciodată. E firesc ca în momentul când relatează în scris momentele acele, autoarea să le retrăiască.

Un act de asemenea violenţă cum e acela al pruncuciderii în ultima lună de sarcină, necesită mult curaj sau disperare. Disperarea Danei care nu a fost înţeleasă de ai săi, care a fost victima unui bărbat căsătorit şi nu a mai găsit altă cale de ieşire din impasul în care a intrat, este o lecţie amară de viaţă, care pe tinerele care iau totul în derâdere, s-ar putea să le coste. Astfel de incidente însă, în zilele noastre nici nu mai sunt luate în seamă, ci considerate mici ghinioane, aproape amuzante. Doar atunci când se ajunge la un deznodământ fatal, se face oarecare vâlvă şi apoi totul reintră în normal ca şi când nimic nu s-a întâmplat. Două vieţi au fost frânte lăsând în urmă regrete şi nefericire. În plus, complexul de vinovăţie că nu s-a făcut totul ca să nu se ajungă la asemenea situaţie.

E uşor să fii moralizator, e lesne să dai sfaturi, dar să fii nevoit să previi asemenea tragedii este foarte greu. Poate o probă de umanitate. Ceea ce, la drept vorbind, este cât se poate de dificil de trecut.

Aurora Cristea vrea să ne facă să înţelegem lucruri pe care le ştim foarte bine, dar niciodată nu le luăm suficient în serios. Ea este clopoţelul, semnalul de alarmă care ne atenţionează. În felul său. Şi o face destul de bine, cu mijloacele sale.

Dacă fie şi unei singure persoane îi va fi de folos acest demers epic, înseamnă că scrierea ei patetică, dureroasă, frustă, şi-a atins scopul.

 

CEZARINA ADAMESCU

Poet, prozator, eseist, dramaturg

şi crtitic literar,

redactor Agero Stuttgart,

membru Uniunea Scriitorilor din România

Secvenţe video din timpul lansării de carte de la Galaţi. 

Aurora Cristea - Povestea Danei (partea I)

Lansarea cărţii "Aurora Cristea - Povestea Danei" tipărită la Editura "SEMĂNĂTORUL" Tismana. 

Prezidarea lansării de către moderatorul Angela Baciu - scriitor, prezintă cartea criticul literar Cezarina Adamescu - scriitor, lectură din creaţia autoarei: Daniela Lăcrămioara Capotă - scriitor.

Aurora Cristea - Povestea Danei (partea a II-a)

Lansarea cărţii "Aurora Cristea - Povestea Danei" tipărită editura "SEMĂNĂTORUL" Tismana. 

Prezidarea lansării de către moderatorul Angela Baciu - scriitor, prezintă cartea criticul literar Cezarina Adamescu - scriitor, lectură din creaţia autoarei: Daniela Lăcrămioara Capotă - scriitor.

Sursa: AICI

Iisus din Nazareth

       “Îl întreb pe omul trupesc: Cine eşti tu? Şi el imi răspunde: Eu sunt eu - gândindu-se la trupul său. Îl întreb pe omul raţional: Cine eşti tu? Şi el îmi răspunde: Văd doi străini în mine şi încerc să-mi croiesc drum printre ei, petrec cu ei şi le sunt oaspete, când la unul, când la altul - gândindu-se la sufletul conştient şi la insinct. Îl întreb pe omul duhovnicesc: Cine eşti tu? Şi el îmi răspunde: Este cineva în adâncul sufletului meu; îmi întind mâinile ca să-l prind, dar văd că aş avea nevoie de mâini mai lungi decât cerurile. Pe Acela să-L întrebi cine sunt eu?” De aprinzi toate virtuţile din tine precum lumânările cele mari, bine vei face, dar de vei păstra iubirea de slavă deşartă, aceasta degrabă va stinge toate lumânările aprinse, ca un vânt puternic. Poate că vei aprinde din nou lumânările, dar vântul le va stinge din nou. De aceea, opreşte mai întâi vântul! - Sfantul Ierarh Nicolae Velimirovici

      “Şi a plăsmuit Dumnezeu pe om luând ţărâna din pământ“.“Deci, când auzi de ŢĂRÂNĂ, învaţă-te să fii MĂSURAT cu CUGETUL, să nu socoteşti lucruri mari despre tine. Când te asaltează gândurile, înalţându-ţi inima şi umflând obiceiul aprinderii spre slavă deşartă… să se aducă împotriva ta îndată aducerea aminte a plăsmuirii tale şi să pricepi că ai fost zidit şi că EŞTI ÎN ÎNTREGIME ŢĂRÂNĂ şi naşterea ta este din pământul călcat de tine … PĂMÂNTUL CEL NEÎNSUFLEŢIT ŞI NESIMŢITOR.” - Sf. Vasile cel Mare

      Fii prieten cu toţi oamenii, dar cu gândul petrece singur.  Vorbirea este instrumentul acestei lumi prezente. Liniştea este misterul lumii ce va veni. - Sfântul Isaac Sirul

      Pocăinţa este un medicament în care şi omul trebuie să pună ceva: lacrimile lui. Dumnezeu miluieşte, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, dar nu prost miluieşte, că zice: Dă şi tu ceva! Întinde şi tu mâna! Nu pentru că am trebuinţă de tine, ci pentru că voiesc să aduci şi tu ceva la mântuirea ta. Pocăinţă şi lacrimi dă-Mi; celelalte le dă iubirea Mea de oameni. În pilda lui David mai este apoi şi o altă cerinţă a căinţei. Îndată după săvârşirea păcatului, David căuta în tot chipul să ascundă păcatul. Îi era ruşine de el şi căuta să-l ascundă. Dar îndată ce a intrat în baia pocăinţei, lucrurile se schimbă. David nu-şi mai ascunde păcatul. Îl strigă de pe „acoperişul casei”. Îl pune în psalm şi-l cântă plângând pe toate drumurile. Din păcatul său, din căinţa pentru păcat, David face o mărturisire pentru toate vremurile şi pentru toate neamurile. Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nicio ruşine trecutul său şi păcatele sale.

   

 

Miracolul din noi

Viaţa. Un miracol. Omul. Alt miracol.

Ne întrebăm adesea care sunt minunile lumii, dorim cu o efervescenţă irepresibilă să vedem cu ochii noştri cum vinul se transformă în apă, cum aerul devine tangibil şi cum sfinţii ne mângâie creştetul. Visăm cu ochii larg deschişi la momentul întâlnirii cu supranaturalul, la fenomenul declanşator al încrederii în imprevizibil, fugim către minuni potente şi aruncăm în văzduh orice informaţie care ne poate conduce către un miracol palpabil, viu, de netăgăduit, în speranţa că şi alţii ar trebui să ne confirme existenţa lui pentru a deveni credibil. Ne înghesuim în biserici să vedem cu proprii ochi o icoană făcătoare de minuni sau facem pelerinaje nesfârşite către locurile sfinte de pe pământ, pentru a ne asigura că suntem de faţă, atunci când - de pildă - lumina sfântă de la Ierusalim îşi face apariţia printre muritori.

Ne simţim atraşi de forţe oculte, de fenomene dintre cele mai bizare care au loc undeva în lume, uitând să privim către noi înşine, către miracolul care sălăşluieşte în chiar fiinţa noastră, către viaţă, către zile, către nopţi, către soare sau către lună, considerându-le banale doar pentru că le avem la îndemână permanent.

Marele actor Florin Zamfirescu spunea cândva: „Vrei un miracol? Priveşte-te în oglindă! Şi vei vedea minunea.”

Suntem construiţi asemeni cosmosului, din praf, pulbere şi stele, suntem una cu Universul, suntem parte din natură, suntem fibră din spaţiul nemărginit, ne naştem, trăim şi murim doar datorită miracolului, datorită sclipirii de geniu a forţei divine, a unei matematici desăvârşite aplicate pe scară largă, de la puful de păpădie până dincolo de necuprins.

Omul, în plenitudinea sa, este o perfecţiune greu de atins, este o operă contemplativă, o creaţie ameţitoare între frumos şi luminozitate, între profunzime şi cercetare, între mister şi atractivitate, este o lucrare vie, o păpuşă galvanică plină de haruri şi complexitate. Este un soi de epură a umanului care se zămisleşte din celulă, şi pe care, deşi nu-l vedem concret, am aflat de existenţa lui. Când şi când ne mirăm de propriul mecanism şi asta doar atunci când întâlnim informaţiile capabile de a ne trezi interesul. Şi totuşi, sunt oameni care îşi dedică toată viaţa, sau o bună parte din ea, pentru a studia fenomenologia formării matricei placentare.

Lennart Nilsson este un fotograf suedez care a petrecut 12 ani din viaţa sa pentru a fotografia cum se dezvoltă un fetus în uterul mamei.

 

Rezultatul: nişte fotografii absolut incredibile care arată doar o parte din minunăţia şi complexitatea evoluţiei umane. Imaginile au fost făcute cu o cameră dotată cu lentile macro şi un endoscop. Imaginile obţinute au fost apoi mărite de sute de mii de ori pentru a suprinde detaliile incredibile.

Prima fotografie a fost făcută în anul 1965.

Un spermatozoid în trompa uterină.

   Trompa uterină.

   Spermatozoizii fac cunoştinţă cu ovulul.

 

               Doar unul e norocos.

  

    Spermatozoid în detaliu.

 

                Embrion după 8 zile de la formare.

  Creierul începe să se dezvolte în embrionul uman.

 

             Embrionul, după 24 de zile. Nu are schelet, ci doar o inimă care începe să bată după a 18-a zi. 

 

              După 4 săptămâni... 

 

         După 5 săptămâni, fetusul are 9 mm. Se pot distinge găurile unde se vor forma ochii, nasul şi gura. 

            După 40 de zile se formează placenta.

   

  Fetusul la 8 săptămâni este complet protejat în interiorul sacului amniotic.

 După 16 săptămâni, fetusul începe să-şi exploreze propriul corp şi împrejurimile cu ajutorul mâinilor.  

La 18 săptămâni, fetusul are aproximativ 14 cm. Poate percepe sunete din mediul exterior.

  

               Fetusul la 26 de săptămâni.  

 

           Fătul are deja 6 luni. Mai are ceva de stat în mediul uterin, dar se pregăteşte pentru călătoria vieţii, întorcându-se cu capul în jos. Aşa poate ieşi mai uşor.

 

            Aceasta este minunea vieţii, aceasta este viaţa, acesta este miracolul din noi.

                    

  

Dragostea iubeşte coincidenţele

Love likes coincidences (2011)

 

click pe imagine

autor Roryta 

Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor ne aparţine în totalitate nouă, oamenilor, acestor vietăţi superioare, că trăim independent, că suntem autonomi şi că nu depindem de nimeni şi de nimic. Orice decizie luată în viaţă ne aparţine în întregime indiferent de consecinţă, orice gândire şi orice freamăt interior. Marile hotărâri, marile sentinţe sunt luate de noi şi de nimeni altcineva. Nu dăm socoteală nimănui de ele şi le considerăm bune sau rele, după caz, funcţie de rezultat. Asta înseamnă că refuzăm să credem în destin, într-o anume predestinare, în aşa-zisa soartă, într-un traseu care trebuie parcurs de la naştere şi până în clipa când plecăm din zariştea pământească. Avem senzaţia că suntem proprii noştri stăpâni, proprii justiţiari probabil, şi că tot ceea ce facem este decis de propria persoană. În acest caz, cuvântul „ursită” nu-şi are nici locul şi nici rostul şi, deci, trăim după bunul plac.

Personal, o astfel de viziune, mi se pare un nonsens fiindcă, mai subtil, mai voalat, asta înseamnă că nu credem în Dumnezeu, că nu suntem călăuziţi pe drumul vieţii de divinitate, ci facem totul după cum ne taie capul, ceea ce este fals, un fals absolut pe care nici măcar nu vrem să-l conştientizăm. Atunci cum ne explicăm anumite întâmplări stranii de-a lungul existenţei? Cum de suntem într-un anume loc, la o anume oră în locul cel mai potrivit sau, dimpotrivă, cel mai nepotrivit? Sunt multe situaţii în care, fără să-ţi dai seama, exclami cu surprindere: „Noroc că eram acolo, că altfel...” sau „Bine că nu m-am urcat în avionul cutare, în maşina cutare, în vaporul cutare, că acum eram mort.”

Sau invers: „Săracul! Ce s-o fi grăbit el spre casă taman la ora aceea târzie? Dacă nu se grăbea, nu l-ar fi călcat maşina sau nu ar fi făcut accident sau nu ar fi prins avionul care s-a prăbuşit. Şi ar fi scăpat...”

Dacă nu... dacă da... dacă, dacă...

Ei bine, asta înseamnă destin.

Volens-nolens, destinul există, volens-nolens ne supunem lui, că doar această soartă pe care o urmăm nu am scris-o noi, ci ne-a fost trasată de Sus încă înainte de a ne naşte şi, implicit, toate deciziile pe care avem pretenţia că le luăm noi, de fapt nu ne aparţin, ci sunt date de forţa aceea superioară care ne călăuzeşte mereu şi care ne îndeamnă ori către moarte ori către o continuare a vieţii după un moment de mare cumpănă trăit.

Veţi spune, probabil, că aberez, că m-am trezit cu faţa la cearceaf sau că am visat urât astă-noapte. Nu vă contrazic, dar nici nu-mi pot clinti din loc opinia.

Un exemplu elocvent, pentru sceptici, ar fi să vă recomand vizionarea filmului „Dragostea iubeşte coincidenţele”, un film turcesc, de factură mai mult psihologică, dar şi de dragoste, bazat în exclusivitate pe acelaşi destin de care aminteam mai sus. Personajele principale, Ozgur interpretat de actorul turc Mehmet Günsür şi Deniz în interpretarea frumoasei Belçim Bilgin, fac deliciul sentimentului de iubire, instaurat între ei încă din fragedă copilărie, vieţile lor intersectându-se aparent, fără vreo perspectivă.

Născuţi în aceeaşi zi, la acelaşi spital din Ankara, ei se întâlnesc întâmplător de mai multe ori la locurile de joacă sau pe străduţele din cartier. Destinul îi desparte pentru o perioadă de douăzeci şi cinci de ani, doar pentru ca mai târziu să-i readucă aproape printr-o întâmplare bizară: o expoziţie fotografică a lui Ozgur, devenit acum un celebru fotograf, atrage atenţia Denizei aflată pe o stradă oarecare, recunoscându-şi propriul chip într-o fotografie expusă într-un geam, din vremea când era o copilă. Amintirile le stârnesc zâmbete, îi reunesc şi între ei se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste.

Deşi poate părea un subiect banal pentru unii mai puţin sensibili, ba chiar o peliculă încadrată într-o temă cu tentă de uşoară comedie şi cu o finalitate extrem de previzibilă, în realitate scenaristul forţează nota la extrem şi merge mai departe cu acele bizare coincidenţe din vieţile lor, iar impactul deznodământului asupra spectatorului este şocant, tomai pentru faptul că nimeni nu s-ar fi aşteptat la o astfel de întorsătură.

Se dovedeşte încă o dată că turcii ştiu să facă filme foarte bune, dau clasă americanilor (şi nu numai!) prin prisma punerii în scenă a unor întâmplări din viaţa reală, unde efectele vizuale trec deja în plan secund şi unde se remarcă viaţa comună a oamenilor de rând, precum şi trăirilor lor sufleteşti. Nu veţi vedea tone de sânge curgând în râuri sau bătăi, droguri şi arme, în schimb veţi trăi la unison umanitatea şi asta e ceea ce se caută pe piaţă.

Vă invit, aşadar, la o incursiune în lumea vastei şi încântătoarei cinematografii turceşti, locul unde admiri, simţi, priveşti şi trăieşti alături de personaje toate emoţiile care se perindă de-a lungul celor aproximativ o sută şaisprezece minute.

Vizionare plăcută! 

martie 2013