Sinceritatea, ca mod de viață

autor Roryta

      Ne otrăvim conştient existenţa într-un dispreţ contra vieţii, ne suprimăm dreptul la libertate, la aer, la nr. de bătăi ale inimii pe care-o măcelărim violent sub privirile mute ale celor de lângă noi. Renegăm motorul ce ne alimentează existenţa, ne ucidem cu zâmbetul pe buze în ceaţa densă a terorii, râdem atunci când ar trebui să urlăm de durere, ne hipnotizăm sfânta raţiune, anihilăm orice siaj de umanitate şi distrugem această minunată creaţie a Universului.
       Oare nu avem toţi loc sub acelaşi soare? Am devenit prea fricoşi, prea trişti şi prea brutali într-o lume dezolantă. Iuţimea agresiv-halucinantă care otrăveşte blândeţea nativă, ne-a ucis atitudinea umană, ne-a căsăpit cu sălbăticie statutul de animal superior. Într-o lume haotică unde brutalitatea stă la loc de cinste, unde oamenii uită care este rolul lor divin pe pământ, mai există câte o luminiţă la capătul unui tunel întunecat. Pe un câmp al terorii, mai există o mână întinsă de care te poţi agăţa disperat, ca o supremă eliberare. Bietele noastre cocioabe sufleteşti mai sunt mângâiate de sinceritate, dăruire şi gânduri bune venite de unde te aştepţi mai puţin.
       Dar pentru toate aceste lucruri este nevoie de încă ceva, ceva pe care cei mai mulți se feresc s-o spună. N-am înțeles niciodată de unde până unde moda asta de a te abține, de a evita cu orice preț să recunoști calitățile, meritele cuiva, n-am înțeles niciodată zgârcenia din cuvinte și din suflet, iarna din inimă și împietrirea ei atunci când cel din fața ta merită un cuvânt bun.
      La fel ca și în creșterea și educația unui copil, se merge pe principiul: ”Nu-i spun, că i se urcă la cap.”
        Personal, nu văd așa lucrurile și nu sunt de acord cu asta sub nicio formă.
      Fără să pari lingușitor, eminamente croitor de fabulații pe trunchiul minciunii, cred că ar trebui să fii deschis la suflet, să-ți pui gândurile bune pe tavă și să i le aduci ca un trofeu celui pe care-l admiri cu adevărat, indiferent cine este și indiferent ce a făcut. Dacă acțiunea lui este în consonanță cu gândurile tale, dacă nu doar că ești de acord, ba chiar te identifici cu aceasta, atunci aruncă-ți la container ifosele și zgârcenia și oferă în schimb ceea ce ai mai bun, cuvântul ziditor, aprecierea deschisă, o atitudine veselă și, dacă ai ocazia, o privire directă în ochi, pentru a-ți dovedi vizibil franchețea.
         Dar cu o condiție: fără avânt duplicitar, fiindcă ăsta are damf de putregai de la distanță.
       De-a lungul vieții, am observat că făcând asta celui din fața mea, am adus bucurie în suflet, am adus un soi de speranță, încurajare și încredere în ceea ce face, am adus determinare în simpla lui acțiune, poate chiar un surâs și, cu siguranță, o descrețire a frunții. E chiar așa de greu?
        Și totuși... insist!
        Curat, sincer, deschis, fără fisuri.
        Dacă nu e așa, atunci mai bine nu e.
        De ce spun asta?
    Pentru că am văzut multe deziluzii, multe tristeți, multe dezamăgiri ale celor din jur și nu numai.
      Când cineva - nu contează cine! - entuziasmat de ceva sau de cineva, se apucă să facă sau să spună ceva, la sfârșitul acțiunii, el așteaptă reacția. Atitudine de copil, normal. Pentru că fiecare avem ceva copilăresc în noi, nu ne maturizăm niciodată pe deplin. Așteptăm însuflețiți să vedem o manifestare ca răspuns la ceea ce am făcut sau am spus, ori acea manifestare nu vine niciodată. Ei bine, cu fiecare decepție, ceva din sufletul tău se rupe, ceva acolo scârțâie, determinându-te ca pe viitor să-ți mai slăbești din elan, ba chiar mai mult, să nu mai faci niciodată ceea ce ai făcut.
      Și atunci?
      De aici vin toate.
      Din decepții, din deziluzii, din dezamăgiri, din așteptări poate prea mari. Totul depinde de caracter.
     Un tip foarte deștept, fost ministru al agriculturii, îmi spunea cândva: ”Nu-ți fă niciodată iluzii, dacă vrei să nu ai deziluzii!”
    Problema cea mai spinoasă este că, volens-nolens, la un moment dat al vieții, noi toți ne facem iluzii. Cu ceva sau cu cineva. Deziluziile însă, sunt pe măsura iluziilor. Cu cât sunt mai mari așteptările, cu atât mai profunde sunt dezamăgirile. Și asta pentru că, probabil, în mintea noastră lucrativă, acordăm gir cui nu trebuie.
      Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc de la cineva mult mai mult decât l-aș fi crezut în stare, iar cel de la care m-am așteptat, să... nu miște un deget pentru mine, să nu facă nimic, nici măcar să se gândească la problema cu care știa foarte bine că mă confrunt. Noi toți am trecut prin asta.
      Și atunci?
     Unui copil mai ales, indiferent de vârsta lui - mai mare sau mai mic, dacă tu, ca părinte, nu îi spui ceea ce și-ar dori să audă și ce merită cu adevărat, acel copil va fi profund lovit în sufletul său extrem de sensibil.
       Tocmai de aceea, micul lui univers devine o catastrofă când ia o notă bună, iar tu - părinte, dintr-o competiție tâmpă, gândită diform, începi să compari nota lui cu cea a celui mai bun prieten ori cu cea a primului din clasă.
       Ei bine, aici e tragedia lumii.
       Dacă fiecare picătură amară sapă fatalmente în sufletul lui, acel copil va ajunge să facă cine știe ce grozăvie, să eșueze lamentabil într-o viață pe care nici măcar nu a început-o, ba mai mult, să facă orice pentru a-și lua adio de la ea.
Mergând pe același principiu, zgârcenia noastră pentru iubire este deasă ca o grindină.
      Să nu cumva să-i spui celui de lângă tine că-l iubești! Nu neapărat o iubire între doi parteneri, iubiți, soți - cu atât mai mult, părinți cu copii sau invers, ba chiar și între prieteni, rude etc. Când simți avântul în tine, nu-l opri! Dacă-l gândești, lasă-l să curgă! Face atât de bine.
       Dragostea te eliberează.
     Dacă îți pui sufletul pe tavă uneori în fața cuiva, ai mari șanse să fii luat în derâdere, să fii luat la bătaie de joc și lumea să râdă de tine. Și ce-i cu asta? Ce contează? Ce contează că cei mărunți vor râde? Ce mai contează că ideile tale vor fi terfelite? Dacă tu, ca OM, ca ființă creată de Dumnezeu, ai făcut ceea ce ți-a dictat conștiința, restul e deșertăciune. Tu ai făcut acel lucru pentru că așa ți s-a spus, pentru că Dumnezeu ți-a șoptit s-o faci, fără defecte și fără regrete.
       Fă-o, așadar!
      Mai bine să ai regret că ai făcut ceva decât să ai regretul că nu l-ai făcut!
      Și în fond, cui îi pasă?
    Noi toți admirăm la semenii noștri sinceritatea, dragostea, ne place să le vedem în ochii celorlalți și avem pretenția asta. Probabil că este ecoul glasului lui Dumnezeu în inimile noastre, din moment ce El vrea inimile noastre așa cum sunt.         Să i le dăm!
       Poate că ar fi bine ca ceea ce dorim de la semenii noștri, să începem noi înșine să facem întâi.
        Un cuvânt bun, un zâmbet, o privire sinceră face minuni.
        Să încercăm!
        Toate sunt gratuite.
 

           mai 2020