05 decembrie 2013 | By: - roryta -

Aristo


autor Roryta

- Imbecilii!, se înfurie Ari peste măsură. Nu mai ştiu ce să mai scoată, nu mai ştiu ce să 
 inventeze, ca să mă termine psihic, să mă facă să sar la gâtul lor!
Aruncă ziarul peste masă şi se ridică brusc în picioare. Luă scrumiera plină cu chiştoace şi o izbi cu toată forţa de perete, mânjindu-i albeaţa. Învârti trabucul între dinţi până îl străpunse cu totul, apoi ieşi pe punte şi privi strălucirea de cristal a mării, în speranţa că doar briza îi va putea domoli nervozitatea.
Suava Maria întoarse capul nedumerită:
 - Ce-i cu tine, darling?
Ari era surprins de calmitatea ei şi-şi dădu seama că nu ştia nimic, nu apucase să citească.
- N-am nimic, draga mea. Afacerile astea nu mai merg aşa cum ar trebui, minţi el.
- Ar trebui să te mai odihneşti şi tu… Haide, simte-te în largul tău… În fond, suntem în 
 vacanţă, nu?
Maria zâmbi larg şi se apropie de amantul ei. Îşi petrecu braţul pe sub cămaşa albă, descheiată a lui şi-l trase spre ea, forţându-l să facă un pas înainte. Ari râse:
- Suntem ca în vremurile bune, Maria. Aici, în largul mării, mă simt împlinit, cu adevărat 
 fericit. Nicăieri în altă parte soarele nu-mi mângâie mai bine chipul, nicăieri razele lui nu-mi încălzesc mai tare freamătul inimii. În larg, peste adâncimea vitală a apei, simt că-mi găsesc busola vieţii. Cu marea şi cu tine, Maria…
- Te apropii de casă şi devii nostalgic, iubitule!, surâse Maria cu acelaşi zâmbet inconfundabil.
Duse la buze paharul înalt cu picior în care se mai zbăteau ultimele picături de şampanie şi le sorbi cu poftă.
“Femeia asta mă înnebuneşte”, gândi Ari vesel privindu-i gura perfectă.
- Maria, uită-te la noi!... Avem aceeaşi piele creolă, acelaşi  nas acvilin şi aceeaşi dragoste pentru mare.
- Suntem făcuţi unul pentru altul, nu-i aşa?
- Absolut…
Iahtul alb plutea în larg, unduindu-şi silueta în stânga şi în dreapta, legănându-i pe cei doi într-un balans armonios.
Rochia albă de mătase a Mariei flutură în neştire peste pulpele ei, iar decolteul generos îi accentuă sânii extrem de tentanţi.
- Cântă-mi ceva, Maria!, se rugă el privind-o pe sub gene.
Maria îl privi uşor surprinsă.
- Acum? Aici?
- Da… Spune-mi că mă iubeşti, dar s-o faci la fel de dulce cum ai făcut-o prima oară, atunci, în tren… Îţi mai aduci aminte?
Ceva din tonul lui o făcu să izbucnească în râs. Poate vocea prea mieroasă care nu se potrivea deloc cu alura lui de om serios, chibzuit şi excesiv de irascibil, ori poate melancolia care nu-l caracteriza deloc sau poate cuvintele astea frumoase cărora tocmai le dăduse drumul.
În clipa imediat următoare se simţi jenată de propria izbucnire şi căută să-l împace:
- Scuză-mă, dar… cred că ceva ai păţit… Nu spui lucruri de-astea prea des…
- Nu am voie să fiu şi eu romantic uneori?, se bosumflă Ari deodată.
- Ba da, ba da, dar mă miră… Atâta tot!
Şi se repezi să-l sărute pe obraz.
Ari însă se feri iute şi o făcu pe supăratul.
- Haide, haide, nu te supăra!, îl dezmierdă Maria.
- O să-mi treacă doar dacă te duci în cabină şi-mi aduci şi mie un pahar de şampanie…
Maria zâmbi şi intră în cabină repede, căutând din priviri un pahar, dar ochii îi căzură din întâmplare peste ziarul aruncat în grabă pe birou şi-şi dădu seama imediat de ce venise Ari pe punte atât de furios.
Pe prima pagină era o fotografie veche, cu ei doi în prim plan, la începutul relaţiei, când fugiseră de lume, ascunzându-se într-un tren oarecare, într-un vagon de clasa I, iar sub acea fotografie stătea scris cu litere de-o şchioapă: “Aristorel Onassis şi Maria Callas în urmă cu douăzeci de ani - o relaţie extraconjugală pasională şi veche de când lumea.”
 

octombrie 2013