Coroana de spini a omenirii - 2019

Coroana de spini a omenirii - 2019

autor Roryta

          Știința înseamnă progres. Așa am învățat de-a lungul vremii, de-a lungul anilor de școală sau din experiența vieții. Că tot ce s-a construit pe acest pământ, toate invențiile, toate inovațiile, s-au făcut pentru că niște minți luminate au avut sclipiri de geniu într-o fracțiune de secundă și totul, ca într-un desen animat reușit, s-a transformat peste noapte în aur.

         Aur pentru ei înșiși dar și pentru toți ceilalți, beneficiari ai descoperirilor, triumfători în fața mediocrității, adevărați învingători peste epocile primitive, premiați cu surle și trâmbițe, trecuți în istoria omenirii și elogiați până la extrem, desigur, post mortem. Toți. Sau aproape toți. 

          Toate marile creiere ale lumii, toate descoperirile acestora și toate personajele aferente, au fost preamărite, au fost glorificate în toate secolele care au urmat. Iar cu cât se așterne mai mult praful peste clipa de geniu din momentul respectiv, cu atât glorificările par mai exacerbate. Probabil din teama de a nu fi uitați acei inventatori, cândva umile fețe anonime, pierdute în negura unor epoci tencuite de indiferență, mizerie și lehamite. Bunăoară, inventatorii poeziei, ai artelor, ai picturii, dar și ai luminii, ai mecanicii cuantice, ori ai zgârie-norilor sau ai submarinelor, de exemplu, au trăit în niște vremuri măcinate de războaie, de ură și ostilități, și-au dus umila și nefericita lor viață prin maidanele sărăcăcioase din carierele mărginașe ale unor orașe inundate de fecalele șobolanilor, într-o sărăcie atât de prezentă și de fierbinte că aproape o simți și în clipa de față.

          Medicina - eroina tuturor descoperirilor, mama nr. 1 a tot ce înseamnă progres vindecător, a avut și are încă victimele ei. Ea, în numele triumfului vieții asupra morții, își cere drepturile ei, își cere tributul ei înfiorător de trist, cocoțat pe cadavrele milioanelor de oameni din veșnicie și până în veșnicie, jertfiți pentru o fărâmă în plus de existență amărâtă, dar superbă în idealitatea ei. Victime vor mai fi, desigur. Ar fi absurd că ne iluzionăm că vom trăi veșnic, ar fi inuman să visăm la încă o clipă cerșetoare etern-dumnezeiască, la o jalnică și aparent-ofilită pieire a morții. Asta nu face parte din planul creației. Altfel, am fi totuna cu Dumnezeu.

          Uneori însă revelațiile științelor, eprubeta măsurătoare, proba experiment, bine etanșeizată într-un frigider ce stă într-un pliu al timpului, păstrată cu evlavie până nu demult, explodează sincer și inocent în mâinile năbădăioase ale unui atlet al neliniștii, ale unui scelerat dornic de răzbunare pe întreaga suflare mondială. Scăpat de sub control, tubul de sticlă își răzbună anii de izolare frigorifică și, ca un tăvălug de fenomene cosmice, nimicește tot ce-i stă în cale, tot ce-i viu, care are conștiință.

Ca un taur lovit între coarne, OMUL, ancorat în haznaua savantă, infantil și luat prin surprindere, cedează primului impuls și devine brusc, vulnerabil. Atât de vulnerabil încât, în inconștiența sa, contaminează pe toți cei din jur. Nu-i mai rămâne nimic altceva decât să-i dea fenomenului un nume: COVID-19.

          Desigur, acesta este un scenariu care poate părea fantezist pentru unii, realist pentru alții.

          Am trăit toată viața evitând să ne privim între noi. Când vorbim cu cineva, avem tendința să ne ferim privirea, să ocolim pe cât se poate ceea ce înainte ne era drag să vedem: ochii celui din fața noastră. Sincer, nu-mi place asta. Fiindcă eu știu, din bătrâni, că ochii sunt oglinda sufletului. Ori, atunci când te ferești, atunci când eviți o legătură directă cu cel din fața ta, înseamnă că ai ceva de ascuns, înseamnă că în viața ta există o frustrare, ceva acolo, în adâncul sufletului tău, este construit pe minciună, este rugină și viermuială neputincioasă pe care încerci s-o ascunzi pe cât posibil, indiferent de natura acesteia.

          Micul tub de sticlă nărăvaș, n-a făcut altceva decât să ne forțeze să ne privim în ochi direct, atât timp cât nasul și gura ne sunt, volens-nolens, acoperite. Probabil e singurul lucru pozitiv. 

          În atare condiții, te și miri. E incredibil cât de frumoși pot fi oamenii! E incredibil câtă lumină pot avea în ochii lor, unii dintre ei. Abia acum descoperi cu adevărat dulcea sclipire a vieții, în cele două insecte prizoniere ce se zbat în ființa plină de miez a omului creat de Dumnezeu. Sunt oameni care au ochii perfecți, culori diferite și nemaipomenite, lumini scânteietoare, o formă a sprâncenelor desăvârșită și o frunte simetrică, parcă trasată cu o riglă invizibilă. E fascinant să redescoperi splendorile faciale ale semenului tău. 

          Pe de o parte...

         Pe de altă parte, privirile fugare, de-a dreptul speriate, trădează spaima omului modern, trădează freamătul și înfricoșarea în fața unui inamic invizibil, atât de mic și de agresiv, că nu-l poți nimici. Nu te poți lupta cu ceva nevăzut. Nu ai cum.

          Și atunci fugi.

          Unde?

          Unde poți fugi oare?

          În cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ. 

         În propriul tău prizonierat, în propria ta izolare, în cochilia ta pe care ai evitat-o toată viața. Fugi spre tine și în tine însuți. Ca un animal hăituit. Către cine? Către tine, poate. Către ce? Către nimic. Unde? Către nicăieri.

          Nu ai cum să te ferești! Nu știi cum! Ești speriat și biruit. 

        Singurul lucru de care-ți poți aminti în astfel de clipe este Cineva pe care l-ai abandonat de mult. Este Cineva care, în răbdarea-i infinită, te-a așteptat să te întorci spre El, să-l vezi că e acolo, în inima ta, în sufletul tău, acolo unde a fost mereu, dintotdeauna. Numai că ai fost prea preocupat de jucăria pe care ai avut-o în mâini atâta timp și ai uitat de Cel care ți-a dat-o. Brusc, ți-ai dat seama că jucăria preferată îți poate fi luată oricând, într-o fracțiune de secundă. E suficient doar să începi să tușești și să respiri sincopat în câteva ore. Clipa îți scapă printre degete și bezna morții își face simțită prezența.

          Cineva îți strigă: roagă-te!

         Cazi în genunchi și îți aduci aminte de Dăruitorul ”jucăriei” tale. Cam târziu. Cam prea târziu. Arunci, pentru prima oară după atâția ani, o privire în zare, o privire peste balustrada de unde vezi o turlă ce stă cuminte acolo, țintuită parcă în timp. Cineva acolo, înăuntru, stă și se roagă. Și ai vrea să alergi către el, să-i spui tot ce nu ai spus până acum, să plângi din disperare și să ceri un sfat. Numai că... NU MAI VOIE ACUM, 

          Rămâi în cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ.

        Acolo, sub acea turlă, există cineva care face ce știe să facă cel mai bine: să se roage. Singur. Doar el cu sfinții și cu Dumnezeu.

        El a uitat de progres. Și probabil că nici nu-l mai interesează cine a descoperit lumina, câtă vreme nu este cea naturală. Pe acel om nu-l mai interesează nici cine a descoperit arta, pictura, zgârie-norii ori submarinele. 

         Clipa efemeră foșnește în poala vieții, mormanele de timp se năruie, iar lumea agonizantă și-a pierdut busola. O sumă de lucidități isterizante ne face să conștientizăm apocaliptic alterarea ființei și autonimicirea. Cine ne mai poate salva din acest întuneric complice, nelocuit și rece?

          Un zvon, o șoaptă, o Lumină poate, venită din altă lume.

          martie 2020

                       

Bazar funebru

autor Roryta

- Împinge! Împinge, Zan!

Capul copilului răsări timid și Jiao îl trase repede afară. Înfășură bine mogâldeața de om și fugi cu el pe un coridor lung, intră apoi într-un salon cu câteva paturi goale, unde o așteptau doi bărbați.

- Bravo, îi spuse unul dintre bărbați pe un ton rece. Statul îți va fi recunoscător.

Și întinse brațele, luând copilul cu grijă, în timp ce Jiao se prăbuși sub sentimentul de vinovăție. Ce idiot! ”Statul îți va fi recunoscător.” Ce idee cretină!

..........

Nu știa de când stătea acolo, aplecată peste album, cu o privire fixă, goală, inertă, uitându-se la acea fotografie veche, roasă pe margine, ușor pătată și decolorată. Trăsăturile acelui copil aproape că nu se distingeau, dar ea știa. Era singura care știa. Își recunoștea fiecare celulă, știa nu doar chipul, ci fiecare tresărire, fiecare clipă, gânduri ascunse, neliniști, bucurii ori tristeți care s-au abătut vreodată peste acel copil de atunci, astăzi adult, om în toată puterea cuvântului. Amintirile curgeau în valuri și își privi chipul dulce din poză. ”În fond, care a fost rolul tău pe pământ, Zan?”, se întrebase din nou și din nou, pentru a mia oară poate. Întrebarea îi sfredelea creierul și-i smulgea bucăți din inima ei, frântă pentru totdeauna. Nu mai avea puterea nici măcar să plângă. O lacrimă, o altă lacrimă decoloră și mai mult fotografia alb-negru, singura cu care mai rămăsese. Câtă inocență!

Viața însă a purtat-o pe un drum nebănuit.

Cineva îi spusese cu mulți-mulți ani în urmă: ”Vei rămâne singură, Zan! Hung nu e decât un vis. Un abur. Așa cum va apărea, tot așa va și dispărea. Dar îți va sfâșia sufletul.” Prostii!, își zisese. Așa spun prezicătoarele astea, ca să pară credibile atunci când privesc adânc pe fundul unei cești din care ai băut cafea. Cine este Hung? Nu știa pe nimeni cu acest nume. Nici nu-i păsa. Nanyang era un oraș imens, cu multe opțiuni pentru viitorul ei de medic chirurg. Poate că Hung este vreun coleg, vreun student ce o plăcea din umbră. Să se îndrăgostească atât de tare încât ”să-i sfâșie sufletul”? Îi era greu să creadă. Ea, unica fiică a unor intelectuali celebri și bogați, dată la cele mai bune școli, bursieră, învățată de tatăl ei savant că cel mai important lucru în viață este cariera, să ajungă să nu-și poată stăpâni niște amărâte de sentimente? Era prea de tot!

Și totuși, acele cuvinte pătrunseseră în mintea ei și rămăseseră ancorate în creier mulți ani, cu toate că făcea eforturi să le îngroape în amintiri. Numai Jiao era de vină. Ea cu prostiile ei! O aiurită veselă și nonconformistă care își trăia fiecare clipă a vieții ca și cum era ultima, râzând zgomotos pe unde apuca, atrăgând privirile tuturor băieților, fiind în centrul atenției întotdeauna, făcând uneori lucruri nebunești, într-un cuvânt omul momentului.

- Mergem deseară la o prietenă!, a decretat într-o zi. Să nu te aud că spui nu! Știe să prezică viitorul. Ghicește în cărți...

Zan întoarse ochii peste cap, apoi, întorcându-se cu spatele, zâmbi îngăduitor abia perceptibil.

- Și în cafea... ridică vocea Jiao, ca să fie sigură că este auzită.

Într-un fel, avea nevoie de ieșiri de genul ăsta, deși într-un regim comunist era interzis până să și zâmbești, iar faptul că se distrau în acest mod, i se părea ceva inedit și un adevărat privilegiu. Așa crescuse, așa fusese învățată, iar viața pe care o ducea i se părea ideală fiindcă nu cunoștea alternativa, dar nici nu-și dorea. Nu ai cum să-ți dorești ceva ce nu ai văzut niciodată, ceva ce nu ai auzit niciodată, însă prin comparație cu mulți colegi din jur, își dădea seama că statutul ei era unul aparte, un pic avantajat, calificative ușor mai ridicate la facultate, mașină cu șofer, toalete numeroase, o casă frumoasă și cochetă, bani de buzunar ceva mai mult decât media plus multe altele.

Jiao, în schimb, era total diferită. Deloc stilată, mai puțin decât mediocră în poziția din societate, cu bani mult mai puțini și cu niște părinți excesiv de modești, dar cinstiți, sufletiști și buni ca pâinea caldă. Cu siguranță moștenise câte ceva de la fiecare, pentru că deborda de bunăvoință, optimism și exuberanță nedisimulată, ajungând până la extrem cu dărnicia și altruismul său.

- Viața este o binecuvântare, Zan! Viața este o bucurie, este pace și iubire, este adevăr și toleranță.  

De unde avea atâta energie pozitivă? Cum de-și canaliza toată vitalitatea pe binele celor din jur? Cum făcea asta?, se întreba adesea. Și-ar fi dorit să fie la fel ca ea, să simtă cum lasă un gol în sufletele tuturor atunci când pleacă dintr-un loc, să i se simtă lipsa, să o iubească toată lumea. Dar nu, nu. Nu avea cum să îi semene nici pe departe. Era prea diferită. Și deși erau prietene bune, niciodată nu se vizitau acasă. Doar la facultate se vedeau și atât, dar dincolo de cursuri, viața fiecăreia dintre ele era un adevărat mister. Lui Zan îi era teamă să o întrebe direct și probabil că sentimentul era reciproc, așa că ajunseseră la un compromis tacit și se acceptau așa, fără să-și violeze intimitățile.

Acasă, tatăl ei aflase că se apropiase cumva de Jiao și deja căpătase o aversiune față de ea, fără ca măcar s-o cunoască. Nu-i știa nici familia, nici măcar cum arată. Dar nu conta. Pentru el, fata era ”în afara sistemului”, grosolană și inadmisibilă pentru prejudecățile lui rigide și exagerat de prohibite în orice privință, în orice concepție care nu era conformă cu doctrinele sale zaharisite și obtuze. Tocmai din acest motiv niciodată nu-i trecuse prin cap lui Zan măcar să-l contrazică. Era rectilinie. Nu avea păreri, nu avea opinii, nu avea vise, nu avea nimic. Era programată să învețe, să asculte orbește, să i se spună dinainte fiecare pas pe care trebuia să-l facă, chiar și fiecare respirație. Cu alte cuvinte, devenise o marionetă, un robot.

- O să ajungi o criminală... îi spusese prezicătoarea.

Se cutremură. ”Femeia asta e nebună!”, îi strigă revoltată prietenei ei după ce ieși val-vârtej pe ușă. Jiao o privi ciudat și se ascunsese deja în propriul ei suflet, ca un melc în cochilia sa. O privea curios, fiindu-i teamă, atitudine de-a dreptul revoltătoare și foarte jignitoare.

- Zan, hai cu mine!, schimbă deodată vorba prietena ei. Te rog, hai, hai cu mine...

- Unde?

- E o surpriză... Te voi învăța ceva ce nu te-a învățat nimeni niciodată. Ești frumoasă, ești cinstită și ai potențial. Dacă nu te-aș cunoaște, n-aș avea curajul ăsta nebunesc să te invit într-un asemenea loc.

- De ce? E periculos?

- Pentru mine, da. Pentru tine, poate nu. Tu faci parte dintr-o familie bună, sus-pusă,renumită...

- Cum adică ”poate”?, se miră Zan. Ce vrei să spui?

- Nimic. Vei înțelege cu timpul. Doar să ai încredere în mine, te rog! Îmbracă-te sport!

Un beculeț i se aprinse în minte. Periculos? Mai că i-a fi venit să dea înapoi, dar îi era rușine de Jiao. Ar fi însemnat s-o jignească, să îi arate fățiș neîncrederea. Și nu merita asta. Sport? De ce?

Părculețul era unul mic, retras, foarte curat. Câțiva prieteni le așteptau deja.

- Adevăr!, spuse un băiat zâmbăreț, cu fața luminată. Sunt Kun!

Lui Zan îi sclipiră ochii. Ce frumos era! Înalt, cu ochii negri, cu o piele albă și niște dinți imaculați. Oh, Doamne, ce frumos era! Roși brusc și feri privirea. ”Adevăr!” era în loc de ”Bună ziua”?

Îmbrăcați în treninguri, s-au sincronizat toți deodată și au început să facă exerciții fizice ușoare, cu ochii închiși, în același ritm, într-o liniște deplină, acolo, pe pajiștea aceea minunată, în aer liber, în mijlocul naturii. Lui Zan îi surâse ideea și căută să imite cât putea de bine ceea ce făceau ceilalți. Era extraordinar de relaxant. Îți crea o stare de bine, de destindere totală.

- Cum a fost?, întrebă Jiao a doua zi. Ți-a plăcut?

- Da... frumos. Asta e tot?

- Nuuu... Dacă vrei, poți veni cu mine și săptămâna viitoare. Atunci vom face ”Bunăvoință”. Acum a fost tema ”adevăr”.

Înțelesese.

- Băiatul acela...

- Cine? Kun?, zâmbi Jiao.

- Da... Când am ajuns acolo, mi-a spus un singur cuvânt: ”adevăr”. În loc de bună ziua...

- Daaa... Așa e... la noi... O să vezi! O să-ți placă!

În săptămâna care a urmat, în același loc, s-au dus din nou să facă exerciții de relaxare. S-au așezat pe jos și și-au spus ”Bunăvoință”. Kun era în primul rând și o privea ciudat de atrăgător.

- Am un prieten care are o ceainărie prin apropiere. Ce spuneți, fetelor? Ne găsim acolo în seara asta, să ne revigorăm ZaZen?, râse el.

- Absolut, nu-i așa, Zan?, întrebă Jiao. Nu avem nimic de făcut, suntem libere, așa că ne întâlnim acolo.

- Ești într-o ureche!

Jiao întoarse repede capul și-l surprinse pe Kun privind zâmbitor în urma lor. Îi făcu semn cu mâna, apoi cotiră pe o străduță.

- Gata, fără comentarii! Am spus, am spus. Am promis. Nu mai ai ce face. Trebuie să ne ținem cuvântul, comentă repede Jiao. Te îmbraci frumos și ieșim deseară. Să fii la 8 în părculeț. Mergem împreună.

Zan râse. Ce prietenă nebună are!

Seara avusese ceva magic în ea. S-au simțit foarte bine, au râs, s-au distrat, ce mai!, totul fusese perfect. Kun era adorabil și nu știa să-și explice de ce, dar se simțea atrasă irezistibil de el.

- Tatăl meu e general în armată, iar mama predă engleza la universitate, îi spuse el la un moment dat.

- Studiezi și tu engleza cumva?

- Da, râse Kun.

Doar se gândise că parcă îl mai văzuse undeva, parcă îl cunoștea din vedere, dar nu știa să spună exact de unde.

- Și tu la fel?

- Nu, nu... Eu fac medicina, dar știu și engleza.

- Da, dar poate că ne-am mai văzut prin campus, nu?, o sfredeli el curios.

- Deci și ție ți se pare că parcă ne-am cunoaște, nu?, zâmbi pentru prima oară Zan.

Izbucniră în râs.

Într-una din seri însă, acel zâmbet cald și visător care-i apăruse pe chip în ultimele luni, pieri într-o secundă:

- Ia spune-mi, domnișoară, ți s-a urât cumva cu binele?, se răsti tatăl ei trântind ușa furios. Ce am auzit eu că faci tu? Am avut încredere oarbă în tine și tu ce faci? Îți bați joc?

Nu știa la ce se referă.

- Ce vrei să spui?, întrebă contrariată Zan.

Dar nu apucă să fie contrariată prea mult, că simți o usturime ascuțită pe obrazul stâng și văzu brațul lui ridicat. Fața i se înroși instantaneu și ochii i se umplură brusc de lacrimi.

- Nu mai ai ce căuta cu zănatica aceea, Jiao sau cum o chema-o, nicăieri. Ce tot căutați prin parcuri ca golanii? Cine e flușturaticul ăla de Kun? Dacă nu l-aș fi cunoscut pe tatăl lui, îl făceam bucăți. Un rebel care nu-și ascultă deloc părinții și care te influențează negativ. Să nu cumva să-l mai vezi! Îți interzic!, urlă el.

 Zan fusese luată prin surprindere și nu înțelegea deloc ce voia tatăl ei de la ea. Știa că era împotriva lui Jiao, dar niciodată nu fusese atât de înverșunat. Și acum era și împotriva lui Kun? Îi cunoștea părinții? De unde oare? Apoi își aduse aminte că tatăl ei era un comunist convins, implacabil, cu o concepție obtuză, fără flexibilitate, rece ca gheața și excesiv de drastic. La relațiile pe care le avea, era imposibil să nu știe din ce familie provenea Jiao ori Kun. Nu avea cum să nu știe. Dacă ar fi vrut, ar fi aflat orice despre oricine.

 Însă cu toată interdicția, ea continua să se ducă la întâlnirile cu iubitul ei. Ajunsese să se ferească, să mintă pur și simplu, iar relația ideală pe care crezuse că o are cu tatăl ei, începu să se fisureze, începu să se degradeze de la o zi la alta, din ce în ce mai mult. Îl iubea sincer pe Kun, la fel cum și el o iubea. Știuse să i se strecoare în suflet și să nu mai plece de acolo, iar punctul culminant fusese atunci când au făcut dragoste pentru prima oară.

- Nu văd bine relația asta a ta cu băiatul ăsta, Zan! Asta va atrage o nenorocire... Știi foarte bine că tatăl tău nu e de acord cu el deloc...., îi spusese mama ei într-o zi pe un ton blând.

- Dar, mamă, îl iubesc...

- Da, te cred, dar nu-i a bună... oftă maică-sa.

- Și el mă iubește...

Argumentul nu o convinsese și dădu din cap dezaprobator.

- Ai auzit vreodată de Falun Gong?, o întrebă.

Mama ei făcu ochii mari, își duse mâna la inimă și o întrebă speriată:

- De unde știi tu de Falun Gong?

- Kun face parte din Falun Gong. Și vrea să mă înscriu și eu...

- Vrei să te omoare taică-tău? Vrei să mă omoare și pe mine? Vrei să ne omori?, strigă ea paralizată de frică.

- De ce? Dar nu facem nimic, mamă! Este doar un exercițiu de meditație, este toleranță, este benefic pentru sănătate, este aproape ca o religie...

- Ești nebună? Cum poți vorbi despre o religie anume într-o casă de comuniști? Așa ai trăit tu până acum?

- Bine, dar nu este o religie propriu-zisă. Este o practică, este o ”armonie între cer și om”, este Adevăr, Bunăvoință, Toleranță, mamă... Îmi face bine. Mă simt împăcată cu mine însămi, îmi crează o stare de confort, de bine, de relaxare, destindere, de...

- Destul, strigă maică-sa. Am auzit prea multe. Nu vreau să știu. Să nu te mai aud cu așa ceva și să nu te mai prind că te duci cu oamenii aceia, fiindcă altfel, mă văd obligată să-i spun tatălui tău ce faci... Și nu te văd bine. Nici pe tine, nici pe el și nici pe mine chiar.

Zan se întristă și nu mai spuse nimic.

Însă ceva peste puterile ei, o atrăgea mereu și mereu către Kun și către exercițiile acelea de meditație. Se iubeau cu disperare, se împăcau de minune și își sincronizau acțiunile și gândurile perfect. Erau ca două jumătăți care se reuneau deodată după mulți ani de despărțire.

Lunile treceau, iar relația lor se suda parcă din ce în ce mai tare.

Între timp Zan ajunsese la sfârșitul facultății și se angajase ca medic chirurg rezident la Nanyang Hospital, iar Kun preda engleza la universitate, la fel ca mama lui.

Viața începuse să intre oarecum pe un făgaș normal și întâlnirile dintre cei doi îndrăgostiți erau din ce în ce mai tandre și mai lungi. Toată lumea se resemnase. Până și înverșunatul tată al lui Zan părea să accepte tacit relația lor.

Dar într-o dimineață, Zan se simți atât de rău, că nu se putu duce la spital și o sună pe Jiao:

- Te rog, anunță tu la chirurgie că nu pot veni azi...

- Ai pățit ceva?, întrebă prietena ei cu îngrijorare în glas.

- Nu e nimic, doar sunt puțin amețită....

În nicio oră Jiao suna la ușa ei:

- Vreau să te văd... Dezbracă-te!, ordonă ea.

- Doamne, ești nebună... Dar n-am nimic, fato!, încercă Zan să opună rezistență.

- Nu stau la negocieri cu pacienții! Dezbrăcarea!

După o minimă consultație, lui Jiao îi apăru un zâmbet în colțul gurii:

- Nu e de joacă, zise cu glas vesel. Ești bolnavă...

- Ce am?, se sperie Zan, făcând ochii mari.

- Cred că ai un Kun mic pe linia de start a vieții, glumi ea.

Mintea lui Zan refuză atât de tare realitatea, încât nu reușea să facă conexiunea.

- Cum??, întrebă confuză, cu ochii mari negri privind la prietena ei.

- Ești însărcinată, domnișoară doctor! Acum ai înțeles?

Cerul căzu pe ea.

- Vaaaiii!! Trebuie să fac ceva, trebuie să scap cumva de el... Ce mă fac?

- Ești nebună? Cum să faci așa ceva?, se revoltă Jiao. Eu, ca medic obstetrician, nu voi face așa ceva. Și mai ales prietenei mele.

- Tu nu înțelegi! Tata o să mă omoare, o să-l omoare și pe Kun... Doamne, trebuie să scap, șopti disperată.

Jiao căscă ochii cât cepele, uluită:

- Uite ce e! Nimeni nu omoară pe nimeni. Era de așteptat ca mai devreme sau mai târziu să ajungi aici, da? Cred că ești responsabilă de asta. O să vedem cum facem, o să îl chemi pe Kun cu părinții lui, o să vă căsătoriți și terminați povestea...

- Nu, nu, nu... Tu nu înțelegi... Nu înțelegi nimic, spuse Zan precipitat, apoi izbucni în plâns...

........

”În fond ,care a fost rolul tău pe pământ, Zan?”, se întrebase din nou și din nou cu lacrimile pe obraz.

Ușa de la cabinet se deschise încet și Jiao apăru în prag, sfioasă.

- Ai să mă ierți vreodată?

- Nu vreau să te văd. Pentru mine, ești moartă...

- Zan, ascultă-mă, te rog... Nu știi cum a fost...

Zan întoarse capul într-o parte a dezgust.

- Nu mă interesează cum a fost. Tu știi ce am făcut eu acum? Ca să salvez două vieți, a trebuit să iau o altă viață, să ucid un copil... Dar ghici? Al cui era copilul, Jiao? Al meu! Al meu!, strigă ea cu vocea gâtuită de emoție și tristețe. Din cauza cui? Din cauza TA, ”prietena” mea!

Jiao înghenunche în fața prietenei sale ca în fața unei icoane.

- Iartă-mă, iartă-mă! N-am știut... nu mi-am imaginat că va fi așa...

- De la bun început m-ai mințit, de la bun început, când mi l-ai luat pe Hung din brațe și ai fugit. Ca o lașă, ca o hoață... Furând cel mai de preț dar al meu, pe fiul meu...

- El m-a pus să fac asta, M-a amenințat.. Mi-a spus că voi fi dată afară din spital, că familia îmi va fi persecutată...

- Da... Și tata e vinovat. Dar vina ta e la fel de mare. Cum îi spun lui Kun? Cum? Cum,urlă Zan, zgâlțâindu-și prietena.

- Dar nu trebuie să-i spui... Nu-i spune... Lasă lucrurile cum erau, se precipită Jiao plângând. El oricum nu știe realitatea... Și poate nici tu nu ai fi aflat că fiul tău trăiește, dacă nu îi citeai fișa. Ghinionul tău a fost că ai citit fișa după operații, nu înainte...

- Da, pentru că nu eu trebuia să fac operațiile... Știi asta foarte bine! Știi foarte bine că am fost chemată la urgență...

- Da, știu, dar, Zan, ascultă-mă! Toată lumea a știut că fiul tău a murit la naștere...

- Nu-i adevărat! Eu am știut. Am simțit. Știam că e o minciună... Cum pot trăi toată viața în minciună? Spune? Cum pot să-i spun lui Kun că eu am ucis copilul nostru?

Jiao simți cum i se frânge inima.

- Dar, Zan, tu nu ai ucis pe nimeni! Dimpotrivă! Tu pur și simplu ai făcut prelevări de organe, doar ești chirurg, ce naiba!

Zan se ridică brusc în picioare și se repezi la geam, îl deschise repede și se sui pe un scaun, gata-gata să facă ultimul salt. Numai că Jiao, cu o prezență de spirit extraordinară, alergă spre ea și o prinse cu putere de mijloc:

- Ce faci, ce faci? Vrei să te omori?

- Da... Poate doar așa să scap odată pentru totdeauna de sentimentul de vinovăție... Am făcut prelevări de organe, dar de la un copil VIU. Și nu am știut, nu mi-am dat seama... nu știu ce a fost cu mine... parcă am fost drogată... Și de la ce copil? AL MEU chiar...

S-au scurs amândouă pe piciorul scaunului, îmbrățișate într-o taină a iertării, amestecându-și lacrimile și suspinând împreună.

Trecuseră câteva zeci de minute bune, când o bătaie ușoară în ușă, le dezmetici pe amândouă. Un cap rotund, cu un păr negru strâns în coadă și băgat sub o bonetă albă, apăru în prag:

- Domnișoara doctor, vă caută cineva...

- Cine?, întrebă Zan cu inima cât un purice, deși știa răspunsul dinainte.

- Domnul Kun.... răspunse asistenta sfioasă.

Zan și Jiao își aruncară o privire scurtă, plină de subînțeles. Sentimentele erau amestecate, una privi cu groază, cealaltă cu încurajare. Însă Jiao era hotărâtă: indiferent ce va fi, indiferent cum va fi situația, zarurile au fost deja aruncate. Trebuia să facă tot posibilul să repare ce a stricat, măcar să încerce să repare, să nu strice mai mult decât a stricat deja.

Zan își schimbă brusc registrul sentimentelor și redeveni fetița de odinioară, cea ingenuă și speriată. Își privi prietena neajutorată.

- Ții minte ce mi-a spus ghicitoarea aia cândva, odată, de mult? Că voi ajunge o criminală... Iată crima!, zâmbi ea trist. Îți aduci aminte? ”Un abur... care... îți va sfâșia sufletul...” Aburul meu, puiul meu, micul meu prinț căruia îi pusesem deja numele de Hung încă înainte de a se naște... Ce știință, Jiao? Ce medicină? Ce donare de organe? Asta nu e donare, asta nu e medicină, e un bazar funebru, iar pe mese stau întinse organele noastre. Nu ale celor morți, ci chiar ale noastre, ale celor vii...

Și izbucni din nou în plâns.

Jiao o luă duios în brațe.

- Ce mă fac, Jiao? Ce mă fac?

- Acum nu mai faci nimic...

- Cum îi spun lui Kun?

- Ce să-i spui lui Kun?, întrebă o voce masculină abia intrată pe ușa lăsată întredeschisă.

Cele două femei amuțiră. Se priviră una pe alta, scoțând la iveală cel mai puternic sentiment de vinovăție pe care l-au avut vreodată două persoane în viața lor.

În spatele lui Kun însă, mai apăru cineva.

- A fost foarte bine ce ai făcut. Eu nu vreau ca fata mea să-mi târască numele în noroi cu bastardul ei!, se auzi o voce puternică, plină de asprime.

Zan ridică ochii și își privi tatăl cu o uimire crescândă.

- Tu? Poftim?

Kun, derutat, privea când la iubita lui, când la bărbatul impunător care intrase în urma lui, și încerca din răsputeri să înțeleagă dialogul.

- Da. Trebuia să fac ceva, să te opresc... Eu ți-am luat bastardul la naștere și tot eu, acum, după atâtea luni, l-am adus în spital pentru a-i dona organele. Partea proastă a fost că nu mi-am imaginat că vei fi chemată la urgență, de acasă, și că vei face chiar tu operațiile... Dacă nu ai fi venit, nu ai fi știut niciodată că...

Nu apucă să termine fraza că un șuierat se auzi în aer și pumnul lui Kun ateriză pe obrazul tatălui lui Zan, doborându-l pe podea.

O încăierare în toată regula avea loc chiar acolo, în cabinetul chirurgilor, tatăl lui Zan apărându-se, Kun atacându-l ca un turbat. Câteva asistente începură să țipe, iar Zan fugi pe scări, cu sufletul fărâme.

Aceasta era societatea în care își duceau traiul, aceasta era țara în care se născuse, crescuse și trăise, acesta era sistemul care, pur și simplu, îi masacra pe cei care practicau Falun Gong. Și toată lumea știa acest lucru. Era un sistem prost, o societate bolnavă, o orânduire deficitară de valori, unde banii dețineau monopolul și unde regulile nu aveau de-a face cu moralitatea, cu etica, unde umanitatea era vândută pe operații, iar viața devenea cel mai ieftin produs aruncat pe o tarabă funebră de organe.

august 2019

Intrusa

autor Roryta

Am privit imperturbabil către el. Uitându-mă absent, am avut senzaţia că receptorul se mişca în sus şi în jos aşa cum se mişca odinioară telefonul fix, cu disc, în desenele animate din vremea comunistă. Ţârâia nervos, trezindu-mă din visare. M-am smuls cu greu din gândurile în care mă adâncisem de ceva vreme:

-  Da...am spus plictisită.

- Îţi dau o veste proastă. A murit socrul meu, se aude o voce 
de femeie de la capătul celălalt al firului.

Recunosc stilul inconfundabil de abordare al cumnatei mele, Petrina, precum şi vocea metalică, piţigăiată, plină de ifose. Este singura care intră direct în subiect, de parcă tocmai terminasem o frază ce făcea referire exact la socrul ei. Ba mai mult, parcă deja am fi fost faţă în faţă până în acest moment.

La început m-a deranjat teribil acest ton cam prea familiar pentru aroganţa şi infatuarea mea nativă, dar în timp, am ajuns să mă obişnuiesc.

Reuşesc într-o fracţiune de secundă să-l am în faţa ochilor pe socrul ei bătrân:

-  Vai, săracul!, zic. Dar ce-a avut?
Explodează:

- Ce crezi tu că poate avea o fosilă de 95 ani? Logic, a murit de bătrâneţe, nu?

Din starea de semicompasiune pe care am încercat-o într-o primă secundă, mă trezesc uşor iritată. Doamne, ce fire poate să aibă! Deşi o cunosc de atâţia ani, parcă de fiecare dată reuşeşte să mă şocheze şi să-mi inflameze nervii.

- Da, mă, chiar dacă... Dar a avut ceva, nu? Toţi cei în vârstă mor de bătrâneţe, dar asta e doar o vorbă. În realitate, au un motiv medical: atac cerebral, infarct etc. El ce-a avut?

- Atac cerebral, schimbă ea brusc registrul vocii.

- Aşa... Asta e altceva.

- Mâine seară la ora cinci la cimitir, la capelă, cina, spuse telegrafic reluându-şi intonaţia de la începutul conversaţiei.

Am dat să mai spun ceva, însă m-am trezit cu gura căscată în faţa tonului rectiliniu de la capătul firului.

În consecinţă, dacă aveai altceva de făcut mâine seară la ora cinci, mută-ţi gândul, Bia!

Am dat sfoară în casă, iar a doua zi ne-am prezentat la capela mortuară din incinta cimitirului Nemurirea.

Câteva trepte reci, de un gri-cenuşiu, se desfăşurau în faţa noastră, coborând spre capela obscur luminată, unde zăceau trei sicrie, unul lângă celălalt. Citesc pe crucile rezemate de pereţi, căutând un nume cunoscut. Recunosc undeva în stânga figura cumnatului meu. Ne priveşte amabil şi ne face un semn cu capul către dreapta. Întorc capul, zărind-o pe Petrina şi rămân cu gura căscată, având impresia certă că Petrina se duce la piaţă, nicidecum că se află într-o capelă mortuară.

Îmbrăcată cu o fustă roşie şi o bluză albă, înflorată, era excesiv de atentă cu produsele de patiserie cumpărate pentru cei prezenţi, aşezând de zor pe una din tăvi cornuleţele şi bananele recent scoase dintr-o pungă de plastic.

- Condoleanţe, Petrina!, şoptesc sfios.

- Mulţumesc, mulţumesc, răspunse repede,  cu un ton ce părea să fie recunoscător 
pentru un presupus compliment referitor poate la ţinuta vestimentară mai degrabă, 
decât pentru expresiile de regret pe care i le adresam.

Insist, făcând conversaţie inutilă:

- Deci, spune, ce s-a întâmplat?

- Ce să se întâmple, fată? Nimic. Era în starea lui „normală”, a căzut, s-a lovit la cap 
şi aia a fost, spuse scurt.

Ştiam că starea lui „normală” însemna că era în stare de ebrietate avansată.

Mă retrag tăcută într-un colţ şi observ atmosfera de pe margine. Câteva băbuţe mă privesc insistent, întrebându-mă din ochi: „Tu cine mai eşti?” Pe unele dintre ele le recunosc. Parcă le-am mai văzut pe la înmormântări. Altele, probabil vecine, sunt noi pentru mine. Toate stau jos, pe scaune aduse cine ştie de unde, una lângă alta, şi privesc curioase puţinele persoane adunate în memoria decedatului. Nimeni nu plânge, nimeni nu priveşte spre sicriu, nimeni nu vorbeşte despre cel care tocmai a părăsit această lume. Fiecare găseşte altceva de făcut, mai important, mai stringent, mai preţios. În schimb, remarc un lucru de apreciat: toată lumea e îmbrăcată în negru. Pata de culoare din acest decor serios era doar cumnata mea, care părea să fie în totală discordanţă cu restul lumii, asemeni unei scame obraznice ce se încăpăţâna să rămână pe un sacou negru, impecabil.

Raza de lumină ce străpungea cu greu prin uşa capelei este deodată acoperită de o siluetă înaltă, solidă, urmată de altă siluetă mai mică şi mai zveltă. Preotul şi dascălul.

Mă uit la ceas.

Cinci fix.

Fulgerător, gândul îmi fuge la Five O'clock a lui Caragiale. Revin repede însă la momentul sobru ce dădea să înceapă.

- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!, spune preotul cu 
glas tunător.

Ascult slujba cu atenţie, privesc pe cei prezenţi cu şi mai mare atenţie şi rămân uimită de reacţia unei femei între două vârste care intră încet, se furişează pe lângă toţi şi începe să plângă cu glas tare peste decedat. Atitudinea ei stârneşte rumoare, iar ea, uşor-uşor, începe să se dezlănţuie, acoperind cu plânsul ei zgomotos vocile preotului şi a dascălului. Un bărbat înalt se desprinde dintr-un colţ întunecos şi apare în lumina lumânărilor, apropiindu-se de femeia care nu dădea semne să-şi revină. Până în acel moment nici nu-l observasem. Cu mişcări delicate şi încete, o ia de umeri şi o duce pe un scaun gol apărut din neant, apoi rămâne în picioare cuminte, lângă ea. Femeia pune capul în pământ şi plânge cu suspine.

Soţia decedatului care stătea la căpătâiul soţului ei, pare să nu realizeze scena într-o primă fază şi se uită absentă în jur, însă din întâmplare, dă cu ochii de femeia blondă, zgomotoasă şi tresare deodată. Se încruntă brusc şi din ochii ei albaştri, goi până atunci, par să ţâşnească fulgere năprasnice.

Privesc uimită când spre una, când spre alta, uluită că am surprins un lucru ce părea să nu facă domeniul meu de interes.

Bătrâna, soacra cumnatei mele, îşi îndreaptă spatele şi caută din priviri pe fiul ei cel mai mare, panicată şi strigând mut la el după ajutor. Florin, imperturbabil, îi evită elegant şi diplomat privirile, ştiind că dacă nu va face astfel, se va isca scandal. Se duce lângă Petrina, formând un tablou demn de apreciat pentru necunoscători, pozând în soţi cu o căsnicie sudată de trei decenii, dar măcinată de singurătate şi indiferenţă aproape tot de atâţia ani.

Spre surprinderea mea, Petrina devine într-o secundă roşie ca focul şi urcă în viteză scările către ieşire. Am avut senzaţia că se sufoca. Am vrut să mă duc după ea, să mă asigur că e ok, că totul e bine, dar o forţă nevăzută m-a tras înapoi şi o voce interioară mi-a şoptit răspicat să stau în banca mea şi să nu mă bag. Florin s-a ascuns în spatele unei umbre făcută de un perete, iar ceilalţi şi-au continuat aşa-zisa ascultare a slujbei.

Nu cred că m-a uimit ceva din toate astea mai mult decât indiferenţa de care au dat dovadă cei de faţă. Nici Florin, nici fratele său mai mic, Ştefan ori sora lor, Genoveva, nu au schiţat vreun gest de regret, iar ochii nu li s-au umezit nici unuia. Până şi preotul părea că participă inconştient la un simplu ritual, o simplă uzanţă, nicidecum la un proces amplu de serviciu divin prin care sunt îndeplinite canoanele bisericeşti. Nicio emoţie, nicio înduioşare, nicio afectivitate, nimic. Vid. Gol. Aerul părea sec, lipsit de oxigen până şi el. Doar femeia blondă mai suspina sacadat, spărgând atmosfera de gheaţă.

Ridic capul şi o zăresc pe Petrina coborând treptele. Priveşte involuntar spre femeia blondă care stătea smerită cu privirea în jos, apoi îl trage pe Florin lângă ea şi-i şopteşte la ureche ceva care l-a determinat să-şi îndrepte spatele şi să tragă aer adânc în piept.

În cele din urmă slujba ia sfârşit şi Petrina îşi face cu greu datoria de amfitrioană, servind pe fiecare din cei prezenţi cu fructe şi cu câte un cornuleţ, neomiţând nici pe intrusa blondă. O studiez cu atenţie pe nepofitită. Nu părea să aibă mai mult de cinzeci de ani. Grăsuţă, cu o piele albă, pistruiată, îmi dau seama că firele blonde din cap sunt veritabile, chiar dacă ajutate un pic şi de o vopsea uşor mai deschisă decât naturalul. Ochii albaştri, roşii de plâns, se plimbă peste mortul din sicriu, furând câte o secvenţă scurtă din câmpul vizual al Petrinei. Părea că femeia se temea cel mai mult din toţi de scumpa mea cumnată. Oare de ce?, mă întreb aproape amuzată, forţându-mă să nu schiţez nici cel mai suav şi abia perceptibil zâmbet.

Deodată, Petrina se duce glonţ către personajul nostru misterios şi-i dă un ghiont scurt şi violent între coaste, apoi se apleacă şi-i şopteşte ceva la ureche. Blonda se ridică precipitat în picioare, căutând o cale liberă către ieşire.

Privirile tuturor se îndreaptă către cele două, apoi toată lumea îl caută pe Florin, acesta fiind dispărut ori cufundat în vreo umbră întunecoasă din capela sinistră şi rece, nefiind zărit de nimeni.

Blonda cea plină de pudoare şi evlavie până în acel moment, se dezlănţuie, împingând-o pe Petrina cea nervoasă:

- Ia-ţi labele de pe mine, panaramo!

Cuvintele ascuţite spintecă aerul ca nişte pumnale şi se înfing în urechile tuturor, şocând auditoriul şi aducând cu ele o linişte funebră.

Preotul rămâne cu cadelniţa în aer şi cu gura căscată, ca într-un tablou neterminat.

Privirile se îndreaptă automat către Petrina, toată lumea aşteptând dreptul la replică.

Un val de sânge străbate chipul Petrinei, devenind subit la fel de roşie precum interlocutoarea ei şi mâna cu care o înghiontise un pic mai devreme pe intrusa blondă, se desface larg şi toate cele cinci degete se plesnesc de faţa pistruiată a nepoftitei.

- Paraşuto!, zbieră ea.

Mă aşteptam la o astfel de reacţie din partea ei. La firea sa vulcanică, m-am şi mirat că a aşteptat atât de mult până să ajungă aici.

Nu mă pot abţine şi izbucnesc în râs, ceilalţi urmându-mă aproape imediat, la fel de zgomotoşi, transformând atmosfera sobră de dinainte, într-un circ ieftin, demn de o mahala ordinară. Preotul lasă brusc cadelniţa din mână şi îşi ridică poalele, îndreptându-se repejor către ieşire, dascălul strânge Sfânta Scriptură în fugă şi urmează faţa bisericească, iar noi ne depărtăm iute de un posibil ring de box feminin ce ameninţa să înceapă în cel mai scurt timp. Ne îngrămădim către uşa de la intrare, atenţi să nu cădem pe trepte, în timp ce bătrâna, soţia decedatului, se prăvăleşte pe cimentul rece, ca o cutie de chibrituri.

Din neant, Florin apare şi se repede către mama sa, ajutând-o să se ridice, în timp ce blonda care a provocat tot scandalul încearcă să se strecoare afară din capelă.

- Cine e? Cine e?, se aud câteva glasuri ale unor bătrâne, vecine cu răposatul.

Chiar aşa, mă întreb la rândul meu. Cine - Doamne iartă-mă! - mai e şi tanti asta?

Cumnata mea o apucă violent pe intrusă de cot, nelăsând-o să plece şi strigă în gura mare:

- Cine e? Păi, să ne spună domnul doctor Poenaru cine e desfrânata!

Susţinând-o bine şi grijuliu pe mama lui de un braţ, Florin se face că nu aude.

- Hei, domnule doctor, insistă Petrina, târând-o pe blondă după ea şi  îndreptându-se 
hotărât către soţul ei. Domnule doctor! Aveţi aici o asistentă târâtoare care confundă 
atmosfera unei capele cu cea a unui cămin extraconjugal, plin de mâzgă.

În clipa aceea, hohote de râs se aud ca un ecou în toată încăperea şi încet-încet capela se umple. Curioşii, rudele celorlalţi doi decedaţi, împreună cu familiile acestora, se strâng în formă de semicerc şi toată lumea priveşte ca la un spectacol de circ, aşteptând păruiala.

Fac un semn discret către soţul şi băiatul meu şi ca nişte umbre, ne strecurăm afară în vârful picioarelor, în timp ce galeriile încep să se audă, când de-o parte, când de alta, semn că o reprezentaţie de suburbie, soldată cu chelfăneli şi multe palme tocmai a luat startul.

Ulterior aflu că intrusa nu era alta decât amanta veche a doctorului Poenaru, cunoscută în tot oraşul, fiind în relaţii foarte strânse cu mortul, nu şi cu nevasta acestuia. Apoi, cineva binevoitor, vinde pontul unui ziarist şi la câteva zile apare un amplu articol în ziarul local despre meciul soldat cu păruieli, precum şi povestea de amor adulterin scrisă cu lux de amănunte, astfel aflând tot oraşul ceea ce s-a ţinut secret atâta amar de vreme.

Intrusa a devenit peste noapte protagonista unui sezon citadin.

decembrie 2018 

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

                    decembrie 2018