Indiferența ucide

autor Roryta

Se spune că plătim în viața asta pentru tot ce facem, pentru toate gândurile, toate faptele și toate acțiunile noastre, că nimic nu este întâmplător, că fiecare faptă își are răsplata ei, bună sau rea, mai devreme sau mai târziu. ”Ce semeni, aia culegi!”, spune o vorbă românească din popor. Nu-ți poți călca semenul în picioare și să ai pretenția ca celălalt să dea dovadă de omenie. Nu poți distruge suflete și să vorbești în același timp de iubire. Nu ai cum să ștergi pe jos cu oamenii din jurul tău și apoi să-ți revendici o întâietate nejustificată în sufletele lor.

E un nonsens. E o consecință a propriilor fapte.

Poate tocmai de aceea mi se pare că totul are un înțeles, după cum totul are o cauzalitate, dar și un rezultat. Rezultatul ordinii este truda estetică, rezultatul unei chibzuințe este efortul cugetării, iar rezultatul iubirii este osteneala sufletului.

Dintre toate, strădania sufletului e cea mai grea. De aici pornesc toate selecțiile naturale, incluzând ceea ce însuși Darwin afirma, și anume selecția grupului și a indivizilor. Vremurile pe care le trăim astăzi aduce în prim-planul vieții noastre mai ales trierea radicală a indivizilor, după rasă, vârstă, sex, religie și îndeosebi afinități. Ba, de multe ori, nici măcar după astea. Selectăm ceea ce ne interesează, nu după sentimente, ci după interese, după profit, de orice natură ar fi el: moral, material, egoist etc.

Omul, ca ființă socială, pe măsură ce se adâncește tot mai mult în istorie, pe măsură ce se înrădăcinează tot mai mult pe pământul acesta secătuit, redevine bruta dintâi. De fapt, nu cred că redevine, ci continuă. Oare am fost vreodată mai buni, oare am dat vreodată dovadă că ne pasă cu adevărat? Probabil că da, dar prea puțin.

Cineva îmi povestea odată că un om a murit pe stradă în urma faptului că nimeni nu catadicsise să se apropie de el și să-l întrebe dacă are nevoie de ajutor, în condițiile în care făcuse un infarct ce se dovedise a fi fatal. Altădată am citit într-o publicație anostă despre un bărbat care zăcea sub o scară de bloc și mânca din gunoaie, că fusese cules de Serviciul de Ambulanță printr-un concurs favorabil de împrejurări pentru bietul om, pentru că Ambulanța era prin zonă cu totul întâmplător. Bărbatul mirosea puternic a alcool și toată lumea a spus că e un bețiv notoriu, când, de fapt, intrase într-o comă diabetică provocată de hiperglicemie severă și avea - cum era și normal în acest caz -  o simplă cetoacidoză diabetică, reacție oarecum conformă unei astfel de boli și care lesne poate fi confundată cu starea de ebrietate.

Și exemplele ar putea continua.

Pe de o parte ar fi de înțeles, dacă ne gândim să acordăm câteva circumstanțe atenuante lumii, în viteza ei nebună: oameni total necunoscuți, împrejurări nu tocmai firești, cauze subite și locuri nepotrivite.

Pe de altă parte, cred că nicio motivație din lume nu ar putea justifica lipsa noastră de omenie, nepăsarea crasă ce ne caracterizează și neputința morală.

Însă...

În fața tânărului student strălucit, care a plecat în străinătate pentru a-și definitiva studiile universitare, altfel stau lucrurile și mi se pare strigător la cer. Băiatul a plecat după terminarea liceului și, ca orice copil cu note excepționale dar și cu ceva posibilități, a ales o carieră departe de casă, de familie, de prieteni, decizie care ar fi putut să-i fie fatală, de altfel.

După mai multe concerte petrecute împreună cu un grup de prieteni români care s-a întors ulterior acasă, după un festival epuizant până și pentru cei de vârsta lui, diagnosticul lovi iute și furibund: COVID-19.

Singur, într-o țară străină, într-un oraș străin, fără nimeni alături. Doar cei trei colegi de apartament, fiecare dintr-un alt oraș, o altă țară și, deci, naționalități diferite.

La început simți o jenă în gât, apoi începu să tușească ușor. La doar două zile au început durerile de cap, iar după alte două zile deja nu se mai putea ridica din pat. Respira sacadat și dormea câte 18 ore pe zi. Ambulanța îl monitoriza de la distanță, zilnic, ținând legătura telefonic cu pacientul care zăcea cu febră în pat și căruia i se spusese, la final, că se poate considera un om norocos pentru că a avut una din cele mai ușoare forme de COVID-19.

În tot acest timp, nimeni din casă cu tânărul student român - ceilalți trei, și ei băieți tineri, studenți la rândul lor - nu a catadicsit să-i bată pur și simplu în ușă și să strice o întrebare simplă, în cea mai banală engleză auzită vreodată: ”Do you need help?”. Nu. Niciunul. Niciunul nu i-a oferit o cană cu apă, un termometru măcar, pentru a-și monitoriza temperatura, sau să sune la spital văzând că românul nu se simte bine, ba mai mult, că au trecut mai bine de cinci zile de când nu a mai ieșit din cameră.

Cum este posibilă atâta indiferență?

Cum se poate să trăiești cu cineva în aceeași casă, într-un apartament nu foarte mare, cu patru camere, și... SĂ NU-ȚI PESE?

Cum te poți scula în fiecare dimineață și să nu-ți pui întrebarea - firească, de altfel: acel om, de dincolo de zid, din camera alăturată, a părăsit zariștea pământească sau încă mai este acolo? Acel om - indiferent cine este el - mai respiră sau nu? Cum este posibil să îți vezi în continuare de cotidianul tău sordid și să nu-ți pui niciuna din întrebările de mai sus, să nu te întrebi - omenește vorbind - dacă acel băiat, acel tânăr student, nu cumva are nevoie de ajutor, dacă nu cumva se bucură la auzul întrebării: ”How are you?”, ba mai mult, să se simtă fericit că îl ții, pur și simplu, de mână și atâta tot?

Oare când vom învăța că lipsa de afecțiune mutilează suflete?

Când vom învăța că atitudinea de dezinteres distruge speranța?

Când vom învăța că indolența nimicește vindecarea ființei, iar indiferența o ucide de-a dreptul?

Cum poți avea conștiința curată, cum îți poți petrece normal o zi din viață, știind că la nici 1 m de tine, cineva e gata-gata să moară?

Nu înțeleg deloc acest fenomen, nu îl pot pricepe și nici nu vreau.

Mi se pare revoltător, cinic și inuman.

Dacă fiecare din noi am face ceva, dacă fiecare am aduce un plus de valoare vieții, fie cât de mic, atunci lumea s-ar schimba cu adevărat. Dacă ne-am uni forțele și am arăta că NE PASĂ, cu siguranță altfel am fi noi între noi. Am reînvia speranța, am avea consolarea că undeva, în acest mic univers al lumii în care trăim, cineva poate veni în ajutor, cineva poate mișca un deget și pentru noi ori poate că noi am mișca un deget pentru alții și poate împreună, am reuși să urnim munții din loc.

Poate ar fi bine să dărâmăm acest mit, deja actual și morbid de celebru, că: Indiferența ucide!

E chiar atât de greu?

aprilie 2020

Incurabila "izbândă"

autor Roryta

Fiecare om are un talent. Mai mult sau mai puțin. Are o înclinație către ceva anume. Unuia îi place matematica, altuia îi place pictura, unuia îi place fizica, altuia poezia, unul este pasionat de medicină, altul este entuziasmat de arhitectură. Ei bine, eu cred că ne naștem cu asta, nu o dobândim pe parcurs decât arareori, sau, dacă ceea ce dobândim coincide cu talentul nativ, atunci este ideal.

Pentru ca un om să exceleze într-o sferă de activitate, trebuie să atingă idealul de mai sus. Nu ai cum să fii performant într-un domeniu decât atunci când pasiunea ta este o infuzie nativă de bucurie șlefuită, când entuziasmul, înflăcărarea de campion înnăscut se propagă în unda vieții, până la ultima suflare. Atunci, abia atunci începi să ai retrospectiva vieții, a acelui talent de care ai și uitat și nici nu mai știi cine ți l-a dat sau de unde anume îl ai, abia atunci te cufunzi în esența plină de zer a existenței tale efemere. Un geamăt, un ultim geamăt îți aduce aminte de aplauzele pe care le-ai primit sau pe care ai fi putut să le primești dacă ai fi făcut totul perfect. Crezi că mai contează?

Ne ancorăm de tot ce ne înconjoară, ne facem una cu splendoarea și agonia acestei lumi, numărând zilele și săptămânile în șir, spunându-ne că MÂINE vom trăi mai bine, MÂINE vom fi mai fericiți, mai buni, mai calzi. Ce așteptăm de la ziua de mâine? De ce viitorul ni se pare mai bun, când este dovedit faptul că AZI este mai bun ca IERI și, deci, momentul de ACUM e cel pe care trebuie să-l trăim cu adevărat? Ar trebui să trăim prezentul, să ne bucurăm de ceea ce avem deja, nu de ceea ce este posibil să avem. Am întâlnit oameni care nu-și mai doreau nimic. Este posibil oare? Oameni ajunși la vârsta senectuții, cu experiențe amare în spate ori poate trăiri halucinante, pline de intensitate, cu o putere născută din abisul prin care au trecut sau o sclipire de viață infernală, în netezimea fără sfârșit a unei energii luminat-difuze de cotidian.

În iureșul năbădăios al unei existențe seducător de banale, arareori se întâmplă ceva. Cineva mai inventează ceva, mai vine cu o idee măreață sau, dimpotrivă, beat de voința distrugerii și autodistrugerii, comite câte o nerozie demnă de a amuți o planetă.

Tragedia lumii contemporane nu este însă ardoarea, pasiunea, în substanța ei plină de miez roditor, ci patima, sentimentul netrebnic de a ceda impulsurilor primare, nu neapărat fizicește, ci și ca provocare contraproductiv-destrămătoare a ființei umane. Astfel, alungăm din viețile noastre și-așa serbede, orice siaj de frumos, orice formă de blândețe ce ne poate încălzi sufletele goale, o rază de soare care ne poate amplifica dimensiunile interioare, un răsfăț paradisiac, toate stinse într-o agonie glacială, abrutizantă, fără noimă.

Și, cel mai probabil, nici asta nu ar fi atât de tragic, cât mai ales faptul că nici măcar nu ne dăm seama de micimea noastră. Ori poate nu vrem să ne dăm seama. Atât de tare suntem afundați în marasmul mondial, încât vindecarea, devenită arhaică, este neutralizată până la celulă. Ea s-a cimentat iremediabil în aburul dens al unei istorii rectilinii, fără perspective.

Am crezut că am învins condiția de om nealterat, ne-am învăluit în talente fariseic regești, urlând în trei milenii de ifose că suntem desăvârșiți în forțele proprii, că nu avem nevoie de nimeni și de nimic pentru a izbândi, pentru a ne face una cu Universul, mândrindu-ne idioțește că noi suntem elita cosmosului. Câtă tâmpenie pe milimetru pătrat de creier! Sindromul cocioabelor sufletești stârnesc hohotele de plâns ale îngerilor, nu-i așa?

Și atunci, de ce să ne mai mirăm?

De ce să ne mirăm că singura punte de legătură cu Supremul, cu Infinitul și Perfecțiunea am distrus-o prin neghiobia ruginită a propriei plăceri megalomane?

Am reușit.

Prin exersarea colectivă a nesimțirii de-a lungul veacurilor, prin mirobolantul dezinteres față de noi, față de IUBIREA din care am fost creați, vis-a-vis de toate povețele dintru început și până în sfârșit, am reușit imposibilul, înveșnicind patima dezumanizantă a orgoliului unanim, am reușit să fim mai singuri decât umbrele noastre în unica noapte în care am mai fi avut o șansă. O noapte purtătoare de biruință, o noapte în care arma cea mai de preț ar fi fost iertarea, iar tavanul ceresc și-ar fi arătat splendoarea, o noapte magică și sensibilă ca un pod între om și divinitate: noaptea Învierii.

Am reușit.

Am reușit și asta! Asta, ca multe altele.

Am reușit să-L izgonim pe Dumnezeu în noaptea cea mai cu adevărat plină de har, scrijelind cu inconștiență rugăciunile scrise pe scoarța inimii. Am reușit performanța uluitoare de a-L abandona - pentru a câta oară? - din nou pe cruce, fugind chiar și de la Învierea Lui.

Ne-a plăcut și ne place la nebunie locul în care am fost alungați din Rai, mai mult decât însuși Raiul. Ne-am cufundat, ne-am făcut totuna cu Pământul, cu materia aceasta iluzorie, ne-am adâncit în zgura meschină și grea și am uitat de substanța primordială, de Șoapta care ne încălzea și ne striga sentimentaloid unde suntem și de ce ne ascundem.

Cum este posibil să fim atât de ingrați?

Cum este posibil să adunăm în noi atâta ură, lipsită de sens, măruntă și ascuțită, să azvârlim la pubelă sacrificiul suprem și veşnic al Unui Laureat al eternității, cum este posibil ca mereu și mereu, în viețile noastre haotice și mai puțin decât mediocre, să epuizăm cu acreală și plictis, visul și scânteia divină?

Incurabila, strâmta și zaharisita izbândă ne-a torpilat și de data asta, ne-a sterilizat complexele de inferioritate și ne-a iluzionat în frenezii pline de grandoare grație cărora, în aceste vremuri delirante la pătrat, am renunțat de bunăvoie la tot ce este sfânt.

Ori poate că nu?

Ori poate că aceasta este singura soluție de a fi solidari, ca prin îndepărtare, ca prin separarea irevocabilă dintre cer și pământ, să putem să ne unim în mod original, fără șovăieli, ca o ultimă șansă acordată, de data asta pentru totdeauna, sincer, simplu, curat, neotrăviți de fariseism.

Poate că aceasta reprezintă cu adevărat unica noastră șansă de a-i arăta lui Dumnezeu că putem mai mult decât să luăm banal, în fiecare an, o Lumină devenită suma tuturor plictisurilor cotidiene, lipsită de vibrație, de miez și adevăr.

Forța centripetă și așa-zisa izbândă - atât de amară, adâncul din ființa noastră, poate fi renăscut, făcându-se dimineață în noi, aducând de data aceasta, ceea ce n-am bănuit să poată exista vreodată: speranța adevăratei Învieri, o frumoasă REÎnviere, dar și Dragostea pentru Hristos!

  

aprilie 2020

Coroana de spini a omenirii - 2019

Coroana de spini a omenirii - 2019

autor Roryta

          Știința înseamnă progres. Așa am învățat de-a lungul vremii, de-a lungul anilor de școală sau din experiența vieții. Că tot ce s-a construit pe acest pământ, toate invențiile, toate inovațiile, s-au făcut pentru că niște minți luminate au avut sclipiri de geniu într-o fracțiune de secundă și totul, ca într-un desen animat reușit, s-a transformat peste noapte în aur.

         Aur pentru ei înșiși dar și pentru toți ceilalți, beneficiari ai descoperirilor, triumfători în fața mediocrității, adevărați învingători peste epocile primitive, premiați cu surle și trâmbițe, trecuți în istoria omenirii și elogiați până la extrem, desigur, post mortem. Toți. Sau aproape toți. 

          Toate marile creiere ale lumii, toate descoperirile acestora și toate personajele aferente, au fost preamărite, au fost glorificate în toate secolele care au urmat. Iar cu cât se așterne mai mult praful peste clipa de geniu din momentul respectiv, cu atât glorificările par mai exacerbate. Probabil din teama de a nu fi uitați acei inventatori, cândva umile fețe anonime, pierdute în negura unor epoci tencuite de indiferență, mizerie și lehamite. Bunăoară, inventatorii poeziei, ai artelor, ai picturii, dar și ai luminii, ai mecanicii cuantice, ori ai zgârie-norilor sau ai submarinelor, de exemplu, au trăit în niște vremuri măcinate de războaie, de ură și ostilități, și-au dus umila și nefericita lor viață prin maidanele sărăcăcioase din carierele mărginașe ale unor orașe inundate de fecalele șobolanilor, într-o sărăcie atât de prezentă și de fierbinte că aproape o simți și în clipa de față.

          Medicina - eroina tuturor descoperirilor, mama nr. 1 a tot ce înseamnă progres vindecător, a avut și are încă victimele ei. Ea, în numele triumfului vieții asupra morții, își cere drepturile ei, își cere tributul ei înfiorător de trist, cocoțat pe cadavrele milioanelor de oameni din veșnicie și până în veșnicie, jertfiți pentru o fărâmă în plus de existență amărâtă, dar superbă în idealitatea ei. Victime vor mai fi, desigur. Ar fi absurd că ne iluzionăm că vom trăi veșnic, ar fi inuman să visăm la încă o clipă cerșetoare etern-dumnezeiască, la o jalnică și aparent-ofilită pieire a morții. Asta nu face parte din planul creației. Altfel, am fi totuna cu Dumnezeu.

          Uneori însă revelațiile științelor, eprubeta măsurătoare, proba experiment, bine etanșeizată într-un frigider ce stă într-un pliu al timpului, păstrată cu evlavie până nu demult, explodează sincer și inocent în mâinile năbădăioase ale unui atlet al neliniștii, ale unui scelerat dornic de răzbunare pe întreaga suflare mondială. Scăpat de sub control, tubul de sticlă își răzbună anii de izolare frigorifică și, ca un tăvălug de fenomene cosmice, nimicește tot ce-i stă în cale, tot ce-i viu, care are conștiință.

Ca un taur lovit între coarne, OMUL, ancorat în haznaua savantă, infantil și luat prin surprindere, cedează primului impuls și devine brusc, vulnerabil. Atât de vulnerabil încât, în inconștiența sa, contaminează pe toți cei din jur. Nu-i mai rămâne nimic altceva decât să-i dea fenomenului un nume: COVID-19.

          Desigur, acesta este un scenariu care poate părea fantezist pentru unii, realist pentru alții.

          Am trăit toată viața evitând să ne privim între noi. Când vorbim cu cineva, avem tendința să ne ferim privirea, să ocolim pe cât se poate ceea ce înainte ne era drag să vedem: ochii celui din fața noastră. Sincer, nu-mi place asta. Fiindcă eu știu, din bătrâni, că ochii sunt oglinda sufletului. Ori, atunci când te ferești, atunci când eviți o legătură directă cu cel din fața ta, înseamnă că ai ceva de ascuns, înseamnă că în viața ta există o frustrare, ceva acolo, în adâncul sufletului tău, este construit pe minciună, este rugină și viermuială neputincioasă pe care încerci s-o ascunzi pe cât posibil, indiferent de natura acesteia.

          Micul tub de sticlă nărăvaș, n-a făcut altceva decât să ne forțeze să ne privim în ochi direct, atât timp cât nasul și gura ne sunt, volens-nolens, acoperite. Probabil e singurul lucru pozitiv. 

          În atare condiții, te și miri. E incredibil cât de frumoși pot fi oamenii! E incredibil câtă lumină pot avea în ochii lor, unii dintre ei. Abia acum descoperi cu adevărat dulcea sclipire a vieții, în cele două insecte prizoniere ce se zbat în ființa plină de miez a omului creat de Dumnezeu. Sunt oameni care au ochii perfecți, culori diferite și nemaipomenite, lumini scânteietoare, o formă a sprâncenelor desăvârșită și o frunte simetrică, parcă trasată cu o riglă invizibilă. E fascinant să redescoperi splendorile faciale ale semenului tău. 

          Pe de o parte...

         Pe de altă parte, privirile fugare, de-a dreptul speriate, trădează spaima omului modern, trădează freamătul și înfricoșarea în fața unui inamic invizibil, atât de mic și de agresiv, că nu-l poți nimici. Nu te poți lupta cu ceva nevăzut. Nu ai cum.

          Și atunci fugi.

          Unde?

          Unde poți fugi oare?

          În cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ. 

         În propriul tău prizonierat, în propria ta izolare, în cochilia ta pe care ai evitat-o toată viața. Fugi spre tine și în tine însuți. Ca un animal hăituit. Către cine? Către tine, poate. Către ce? Către nimic. Unde? Către nicăieri.

          Nu ai cum să te ferești! Nu știi cum! Ești speriat și biruit. 

        Singurul lucru de care-ți poți aminti în astfel de clipe este Cineva pe care l-ai abandonat de mult. Este Cineva care, în răbdarea-i infinită, te-a așteptat să te întorci spre El, să-l vezi că e acolo, în inima ta, în sufletul tău, acolo unde a fost mereu, dintotdeauna. Numai că ai fost prea preocupat de jucăria pe care ai avut-o în mâini atâta timp și ai uitat de Cel care ți-a dat-o. Brusc, ți-ai dat seama că jucăria preferată îți poate fi luată oricând, într-o fracțiune de secundă. E suficient doar să începi să tușești și să respiri sincopat în câteva ore. Clipa îți scapă printre degete și bezna morții își face simțită prezența.

          Cineva îți strigă: roagă-te!

         Cazi în genunchi și îți aduci aminte de Dăruitorul ”jucăriei” tale. Cam târziu. Cam prea târziu. Arunci, pentru prima oară după atâția ani, o privire în zare, o privire peste balustrada de unde vezi o turlă ce stă cuminte acolo, țintuită parcă în timp. Cineva acolo, înăuntru, stă și se roagă. Și ai vrea să alergi către el, să-i spui tot ce nu ai spus până acum, să plângi din disperare și să ceri un sfat. Numai că... NU MAI VOIE ACUM, 

          Rămâi în cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ.

        Acolo, sub acea turlă, există cineva care face ce știe să facă cel mai bine: să se roage. Singur. Doar el cu sfinții și cu Dumnezeu.

        El a uitat de progres. Și probabil că nici nu-l mai interesează cine a descoperit lumina, câtă vreme nu este cea naturală. Pe acel om nu-l mai interesează nici cine a descoperit arta, pictura, zgârie-norii ori submarinele. 

         Clipa efemeră foșnește în poala vieții, mormanele de timp se năruie, iar lumea agonizantă și-a pierdut busola. O sumă de lucidități isterizante ne face să conștientizăm apocaliptic alterarea ființei și autonimicirea. Cine ne mai poate salva din acest întuneric complice, nelocuit și rece?

          Un zvon, o șoaptă, o Lumină poate, venită din altă lume.

          martie 2020

                       

Bazar funebru

autor Roryta

- Împinge! Împinge, Zan!

Capul copilului răsări timid și Jiao îl trase repede afară. Înfășură bine mogâldeața de om și fugi cu el pe un coridor lung, intră apoi într-un salon cu câteva paturi goale, unde o așteptau doi bărbați.

- Bravo, îi spuse unul dintre bărbați pe un ton rece. Statul îți va fi recunoscător.

Și întinse brațele, luând copilul cu grijă, în timp ce Jiao se prăbuși sub sentimentul de vinovăție. Ce idiot! ”Statul îți va fi recunoscător.” Ce idee cretină!

..........

Nu știa de când stătea acolo, aplecată peste album, cu o privire fixă, goală, inertă, uitându-se la acea fotografie veche, roasă pe margine, ușor pătată și decolorată. Trăsăturile acelui copil aproape că nu se distingeau, dar ea știa. Era singura care știa. Își recunoștea fiecare celulă, știa nu doar chipul, ci fiecare tresărire, fiecare clipă, gânduri ascunse, neliniști, bucurii ori tristeți care s-au abătut vreodată peste acel copil de atunci, astăzi adult, om în toată puterea cuvântului. Amintirile curgeau în valuri și își privi chipul dulce din poză. ”În fond, care a fost rolul tău pe pământ, Zan?”, se întrebase din nou și din nou, pentru a mia oară poate. Întrebarea îi sfredelea creierul și-i smulgea bucăți din inima ei, frântă pentru totdeauna. Nu mai avea puterea nici măcar să plângă. O lacrimă, o altă lacrimă decoloră și mai mult fotografia alb-negru, singura cu care mai rămăsese. Câtă inocență!

Viața însă a purtat-o pe un drum nebănuit.

Cineva îi spusese cu mulți-mulți ani în urmă: ”Vei rămâne singură, Zan! Hung nu e decât un vis. Un abur. Așa cum va apărea, tot așa va și dispărea. Dar îți va sfâșia sufletul.” Prostii!, își zisese. Așa spun prezicătoarele astea, ca să pară credibile atunci când privesc adânc pe fundul unei cești din care ai băut cafea. Cine este Hung? Nu știa pe nimeni cu acest nume. Nici nu-i păsa. Nanyang era un oraș imens, cu multe opțiuni pentru viitorul ei de medic chirurg. Poate că Hung este vreun coleg, vreun student ce o plăcea din umbră. Să se îndrăgostească atât de tare încât ”să-i sfâșie sufletul”? Îi era greu să creadă. Ea, unica fiică a unor intelectuali celebri și bogați, dată la cele mai bune școli, bursieră, învățată de tatăl ei savant că cel mai important lucru în viață este cariera, să ajungă să nu-și poată stăpâni niște amărâte de sentimente? Era prea de tot!

Și totuși, acele cuvinte pătrunseseră în mintea ei și rămăseseră ancorate în creier mulți ani, cu toate că făcea eforturi să le îngroape în amintiri. Numai Jiao era de vină. Ea cu prostiile ei! O aiurită veselă și nonconformistă care își trăia fiecare clipă a vieții ca și cum era ultima, râzând zgomotos pe unde apuca, atrăgând privirile tuturor băieților, fiind în centrul atenției întotdeauna, făcând uneori lucruri nebunești, într-un cuvânt omul momentului.

- Mergem deseară la o prietenă!, a decretat într-o zi. Să nu te aud că spui nu! Știe să prezică viitorul. Ghicește în cărți...

Zan întoarse ochii peste cap, apoi, întorcându-se cu spatele, zâmbi îngăduitor abia perceptibil.

- Și în cafea... ridică vocea Jiao, ca să fie sigură că este auzită.

Într-un fel, avea nevoie de ieșiri de genul ăsta, deși într-un regim comunist era interzis până să și zâmbești, iar faptul că se distrau în acest mod, i se părea ceva inedit și un adevărat privilegiu. Așa crescuse, așa fusese învățată, iar viața pe care o ducea i se părea ideală fiindcă nu cunoștea alternativa, dar nici nu-și dorea. Nu ai cum să-ți dorești ceva ce nu ai văzut niciodată, ceva ce nu ai auzit niciodată, însă prin comparație cu mulți colegi din jur, își dădea seama că statutul ei era unul aparte, un pic avantajat, calificative ușor mai ridicate la facultate, mașină cu șofer, toalete numeroase, o casă frumoasă și cochetă, bani de buzunar ceva mai mult decât media plus multe altele.

Jiao, în schimb, era total diferită. Deloc stilată, mai puțin decât mediocră în poziția din societate, cu bani mult mai puțini și cu niște părinți excesiv de modești, dar cinstiți, sufletiști și buni ca pâinea caldă. Cu siguranță moștenise câte ceva de la fiecare, pentru că deborda de bunăvoință, optimism și exuberanță nedisimulată, ajungând până la extrem cu dărnicia și altruismul său.

- Viața este o binecuvântare, Zan! Viața este o bucurie, este pace și iubire, este adevăr și toleranță.  

De unde avea atâta energie pozitivă? Cum de-și canaliza toată vitalitatea pe binele celor din jur? Cum făcea asta?, se întreba adesea. Și-ar fi dorit să fie la fel ca ea, să simtă cum lasă un gol în sufletele tuturor atunci când pleacă dintr-un loc, să i se simtă lipsa, să o iubească toată lumea. Dar nu, nu. Nu avea cum să îi semene nici pe departe. Era prea diferită. Și deși erau prietene bune, niciodată nu se vizitau acasă. Doar la facultate se vedeau și atât, dar dincolo de cursuri, viața fiecăreia dintre ele era un adevărat mister. Lui Zan îi era teamă să o întrebe direct și probabil că sentimentul era reciproc, așa că ajunseseră la un compromis tacit și se acceptau așa, fără să-și violeze intimitățile.

Acasă, tatăl ei aflase că se apropiase cumva de Jiao și deja căpătase o aversiune față de ea, fără ca măcar s-o cunoască. Nu-i știa nici familia, nici măcar cum arată. Dar nu conta. Pentru el, fata era ”în afara sistemului”, grosolană și inadmisibilă pentru prejudecățile lui rigide și exagerat de prohibite în orice privință, în orice concepție care nu era conformă cu doctrinele sale zaharisite și obtuze. Tocmai din acest motiv niciodată nu-i trecuse prin cap lui Zan măcar să-l contrazică. Era rectilinie. Nu avea păreri, nu avea opinii, nu avea vise, nu avea nimic. Era programată să învețe, să asculte orbește, să i se spună dinainte fiecare pas pe care trebuia să-l facă, chiar și fiecare respirație. Cu alte cuvinte, devenise o marionetă, un robot.

- O să ajungi o criminală... îi spusese prezicătoarea.

Se cutremură. ”Femeia asta e nebună!”, îi strigă revoltată prietenei ei după ce ieși val-vârtej pe ușă. Jiao o privi ciudat și se ascunsese deja în propriul ei suflet, ca un melc în cochilia sa. O privea curios, fiindu-i teamă, atitudine de-a dreptul revoltătoare și foarte jignitoare.

- Zan, hai cu mine!, schimbă deodată vorba prietena ei. Te rog, hai, hai cu mine...

- Unde?

- E o surpriză... Te voi învăța ceva ce nu te-a învățat nimeni niciodată. Ești frumoasă, ești cinstită și ai potențial. Dacă nu te-aș cunoaște, n-aș avea curajul ăsta nebunesc să te invit într-un asemenea loc.

- De ce? E periculos?

- Pentru mine, da. Pentru tine, poate nu. Tu faci parte dintr-o familie bună, sus-pusă,renumită...

- Cum adică ”poate”?, se miră Zan. Ce vrei să spui?

- Nimic. Vei înțelege cu timpul. Doar să ai încredere în mine, te rog! Îmbracă-te sport!

Un beculeț i se aprinse în minte. Periculos? Mai că i-a fi venit să dea înapoi, dar îi era rușine de Jiao. Ar fi însemnat s-o jignească, să îi arate fățiș neîncrederea. Și nu merita asta. Sport? De ce?

Părculețul era unul mic, retras, foarte curat. Câțiva prieteni le așteptau deja.

- Adevăr!, spuse un băiat zâmbăreț, cu fața luminată. Sunt Kun!

Lui Zan îi sclipiră ochii. Ce frumos era! Înalt, cu ochii negri, cu o piele albă și niște dinți imaculați. Oh, Doamne, ce frumos era! Roși brusc și feri privirea. ”Adevăr!” era în loc de ”Bună ziua”?

Îmbrăcați în treninguri, s-au sincronizat toți deodată și au început să facă exerciții fizice ușoare, cu ochii închiși, în același ritm, într-o liniște deplină, acolo, pe pajiștea aceea minunată, în aer liber, în mijlocul naturii. Lui Zan îi surâse ideea și căută să imite cât putea de bine ceea ce făceau ceilalți. Era extraordinar de relaxant. Îți crea o stare de bine, de destindere totală.

- Cum a fost?, întrebă Jiao a doua zi. Ți-a plăcut?

- Da... frumos. Asta e tot?

- Nuuu... Dacă vrei, poți veni cu mine și săptămâna viitoare. Atunci vom face ”Bunăvoință”. Acum a fost tema ”adevăr”.

Înțelesese.

- Băiatul acela...

- Cine? Kun?, zâmbi Jiao.

- Da... Când am ajuns acolo, mi-a spus un singur cuvânt: ”adevăr”. În loc de bună ziua...

- Daaa... Așa e... la noi... O să vezi! O să-ți placă!

În săptămâna care a urmat, în același loc, s-au dus din nou să facă exerciții de relaxare. S-au așezat pe jos și și-au spus ”Bunăvoință”. Kun era în primul rând și o privea ciudat de atrăgător.

- Am un prieten care are o ceainărie prin apropiere. Ce spuneți, fetelor? Ne găsim acolo în seara asta, să ne revigorăm ZaZen?, râse el.

- Absolut, nu-i așa, Zan?, întrebă Jiao. Nu avem nimic de făcut, suntem libere, așa că ne întâlnim acolo.

- Ești într-o ureche!

Jiao întoarse repede capul și-l surprinse pe Kun privind zâmbitor în urma lor. Îi făcu semn cu mâna, apoi cotiră pe o străduță.

- Gata, fără comentarii! Am spus, am spus. Am promis. Nu mai ai ce face. Trebuie să ne ținem cuvântul, comentă repede Jiao. Te îmbraci frumos și ieșim deseară. Să fii la 8 în părculeț. Mergem împreună.

Zan râse. Ce prietenă nebună are!

Seara avusese ceva magic în ea. S-au simțit foarte bine, au râs, s-au distrat, ce mai!, totul fusese perfect. Kun era adorabil și nu știa să-și explice de ce, dar se simțea atrasă irezistibil de el.

- Tatăl meu e general în armată, iar mama predă engleza la universitate, îi spuse el la un moment dat.

- Studiezi și tu engleza cumva?

- Da, râse Kun.

Doar se gândise că parcă îl mai văzuse undeva, parcă îl cunoștea din vedere, dar nu știa să spună exact de unde.

- Și tu la fel?

- Nu, nu... Eu fac medicina, dar știu și engleza.

- Da, dar poate că ne-am mai văzut prin campus, nu?, o sfredeli el curios.

- Deci și ție ți se pare că parcă ne-am cunoaște, nu?, zâmbi pentru prima oară Zan.

Izbucniră în râs.

Într-una din seri însă, acel zâmbet cald și visător care-i apăruse pe chip în ultimele luni, pieri într-o secundă:

- Ia spune-mi, domnișoară, ți s-a urât cumva cu binele?, se răsti tatăl ei trântind ușa furios. Ce am auzit eu că faci tu? Am avut încredere oarbă în tine și tu ce faci? Îți bați joc?

Nu știa la ce se referă.

- Ce vrei să spui?, întrebă contrariată Zan.

Dar nu apucă să fie contrariată prea mult, că simți o usturime ascuțită pe obrazul stâng și văzu brațul lui ridicat. Fața i se înroși instantaneu și ochii i se umplură brusc de lacrimi.

- Nu mai ai ce căuta cu zănatica aceea, Jiao sau cum o chema-o, nicăieri. Ce tot căutați prin parcuri ca golanii? Cine e flușturaticul ăla de Kun? Dacă nu l-aș fi cunoscut pe tatăl lui, îl făceam bucăți. Un rebel care nu-și ascultă deloc părinții și care te influențează negativ. Să nu cumva să-l mai vezi! Îți interzic!, urlă el.

 Zan fusese luată prin surprindere și nu înțelegea deloc ce voia tatăl ei de la ea. Știa că era împotriva lui Jiao, dar niciodată nu fusese atât de înverșunat. Și acum era și împotriva lui Kun? Îi cunoștea părinții? De unde oare? Apoi își aduse aminte că tatăl ei era un comunist convins, implacabil, cu o concepție obtuză, fără flexibilitate, rece ca gheața și excesiv de drastic. La relațiile pe care le avea, era imposibil să nu știe din ce familie provenea Jiao ori Kun. Nu avea cum să nu știe. Dacă ar fi vrut, ar fi aflat orice despre oricine.

 Însă cu toată interdicția, ea continua să se ducă la întâlnirile cu iubitul ei. Ajunsese să se ferească, să mintă pur și simplu, iar relația ideală pe care crezuse că o are cu tatăl ei, începu să se fisureze, începu să se degradeze de la o zi la alta, din ce în ce mai mult. Îl iubea sincer pe Kun, la fel cum și el o iubea. Știuse să i se strecoare în suflet și să nu mai plece de acolo, iar punctul culminant fusese atunci când au făcut dragoste pentru prima oară.

- Nu văd bine relația asta a ta cu băiatul ăsta, Zan! Asta va atrage o nenorocire... Știi foarte bine că tatăl tău nu e de acord cu el deloc...., îi spusese mama ei într-o zi pe un ton blând.

- Dar, mamă, îl iubesc...

- Da, te cred, dar nu-i a bună... oftă maică-sa.

- Și el mă iubește...

Argumentul nu o convinsese și dădu din cap dezaprobator.

- Ai auzit vreodată de Falun Gong?, o întrebă.

Mama ei făcu ochii mari, își duse mâna la inimă și o întrebă speriată:

- De unde știi tu de Falun Gong?

- Kun face parte din Falun Gong. Și vrea să mă înscriu și eu...

- Vrei să te omoare taică-tău? Vrei să mă omoare și pe mine? Vrei să ne omori?, strigă ea paralizată de frică.

- De ce? Dar nu facem nimic, mamă! Este doar un exercițiu de meditație, este toleranță, este benefic pentru sănătate, este aproape ca o religie...

- Ești nebună? Cum poți vorbi despre o religie anume într-o casă de comuniști? Așa ai trăit tu până acum?

- Bine, dar nu este o religie propriu-zisă. Este o practică, este o ”armonie între cer și om”, este Adevăr, Bunăvoință, Toleranță, mamă... Îmi face bine. Mă simt împăcată cu mine însămi, îmi crează o stare de confort, de bine, de relaxare, destindere, de...

- Destul, strigă maică-sa. Am auzit prea multe. Nu vreau să știu. Să nu te mai aud cu așa ceva și să nu te mai prind că te duci cu oamenii aceia, fiindcă altfel, mă văd obligată să-i spun tatălui tău ce faci... Și nu te văd bine. Nici pe tine, nici pe el și nici pe mine chiar.

Zan se întristă și nu mai spuse nimic.

Însă ceva peste puterile ei, o atrăgea mereu și mereu către Kun și către exercițiile acelea de meditație. Se iubeau cu disperare, se împăcau de minune și își sincronizau acțiunile și gândurile perfect. Erau ca două jumătăți care se reuneau deodată după mulți ani de despărțire.

Lunile treceau, iar relația lor se suda parcă din ce în ce mai tare.

Între timp Zan ajunsese la sfârșitul facultății și se angajase ca medic chirurg rezident la Nanyang Hospital, iar Kun preda engleza la universitate, la fel ca mama lui.

Viața începuse să intre oarecum pe un făgaș normal și întâlnirile dintre cei doi îndrăgostiți erau din ce în ce mai tandre și mai lungi. Toată lumea se resemnase. Până și înverșunatul tată al lui Zan părea să accepte tacit relația lor.

Dar într-o dimineață, Zan se simți atât de rău, că nu se putu duce la spital și o sună pe Jiao:

- Te rog, anunță tu la chirurgie că nu pot veni azi...

- Ai pățit ceva?, întrebă prietena ei cu îngrijorare în glas.

- Nu e nimic, doar sunt puțin amețită....

În nicio oră Jiao suna la ușa ei:

- Vreau să te văd... Dezbracă-te!, ordonă ea.

- Doamne, ești nebună... Dar n-am nimic, fato!, încercă Zan să opună rezistență.

- Nu stau la negocieri cu pacienții! Dezbrăcarea!

După o minimă consultație, lui Jiao îi apăru un zâmbet în colțul gurii:

- Nu e de joacă, zise cu glas vesel. Ești bolnavă...

- Ce am?, se sperie Zan, făcând ochii mari.

- Cred că ai un Kun mic pe linia de start a vieții, glumi ea.

Mintea lui Zan refuză atât de tare realitatea, încât nu reușea să facă conexiunea.

- Cum??, întrebă confuză, cu ochii mari negri privind la prietena ei.

- Ești însărcinată, domnișoară doctor! Acum ai înțeles?

Cerul căzu pe ea.

- Vaaaiii!! Trebuie să fac ceva, trebuie să scap cumva de el... Ce mă fac?

- Ești nebună? Cum să faci așa ceva?, se revoltă Jiao. Eu, ca medic obstetrician, nu voi face așa ceva. Și mai ales prietenei mele.

- Tu nu înțelegi! Tata o să mă omoare, o să-l omoare și pe Kun... Doamne, trebuie să scap, șopti disperată.

Jiao căscă ochii cât cepele, uluită:

- Uite ce e! Nimeni nu omoară pe nimeni. Era de așteptat ca mai devreme sau mai târziu să ajungi aici, da? Cred că ești responsabilă de asta. O să vedem cum facem, o să îl chemi pe Kun cu părinții lui, o să vă căsătoriți și terminați povestea...

- Nu, nu, nu... Tu nu înțelegi... Nu înțelegi nimic, spuse Zan precipitat, apoi izbucni în plâns...

........

”În fond ,care a fost rolul tău pe pământ, Zan?”, se întrebase din nou și din nou cu lacrimile pe obraz.

Ușa de la cabinet se deschise încet și Jiao apăru în prag, sfioasă.

- Ai să mă ierți vreodată?

- Nu vreau să te văd. Pentru mine, ești moartă...

- Zan, ascultă-mă, te rog... Nu știi cum a fost...

Zan întoarse capul într-o parte a dezgust.

- Nu mă interesează cum a fost. Tu știi ce am făcut eu acum? Ca să salvez două vieți, a trebuit să iau o altă viață, să ucid un copil... Dar ghici? Al cui era copilul, Jiao? Al meu! Al meu!, strigă ea cu vocea gâtuită de emoție și tristețe. Din cauza cui? Din cauza TA, ”prietena” mea!

Jiao înghenunche în fața prietenei sale ca în fața unei icoane.

- Iartă-mă, iartă-mă! N-am știut... nu mi-am imaginat că va fi așa...

- De la bun început m-ai mințit, de la bun început, când mi l-ai luat pe Hung din brațe și ai fugit. Ca o lașă, ca o hoață... Furând cel mai de preț dar al meu, pe fiul meu...

- El m-a pus să fac asta, M-a amenințat.. Mi-a spus că voi fi dată afară din spital, că familia îmi va fi persecutată...

- Da... Și tata e vinovat. Dar vina ta e la fel de mare. Cum îi spun lui Kun? Cum? Cum,urlă Zan, zgâlțâindu-și prietena.

- Dar nu trebuie să-i spui... Nu-i spune... Lasă lucrurile cum erau, se precipită Jiao plângând. El oricum nu știe realitatea... Și poate nici tu nu ai fi aflat că fiul tău trăiește, dacă nu îi citeai fișa. Ghinionul tău a fost că ai citit fișa după operații, nu înainte...

- Da, pentru că nu eu trebuia să fac operațiile... Știi asta foarte bine! Știi foarte bine că am fost chemată la urgență...

- Da, știu, dar, Zan, ascultă-mă! Toată lumea a știut că fiul tău a murit la naștere...

- Nu-i adevărat! Eu am știut. Am simțit. Știam că e o minciună... Cum pot trăi toată viața în minciună? Spune? Cum pot să-i spun lui Kun că eu am ucis copilul nostru?

Jiao simți cum i se frânge inima.

- Dar, Zan, tu nu ai ucis pe nimeni! Dimpotrivă! Tu pur și simplu ai făcut prelevări de organe, doar ești chirurg, ce naiba!

Zan se ridică brusc în picioare și se repezi la geam, îl deschise repede și se sui pe un scaun, gata-gata să facă ultimul salt. Numai că Jiao, cu o prezență de spirit extraordinară, alergă spre ea și o prinse cu putere de mijloc:

- Ce faci, ce faci? Vrei să te omori?

- Da... Poate doar așa să scap odată pentru totdeauna de sentimentul de vinovăție... Am făcut prelevări de organe, dar de la un copil VIU. Și nu am știut, nu mi-am dat seama... nu știu ce a fost cu mine... parcă am fost drogată... Și de la ce copil? AL MEU chiar...

S-au scurs amândouă pe piciorul scaunului, îmbrățișate într-o taină a iertării, amestecându-și lacrimile și suspinând împreună.

Trecuseră câteva zeci de minute bune, când o bătaie ușoară în ușă, le dezmetici pe amândouă. Un cap rotund, cu un păr negru strâns în coadă și băgat sub o bonetă albă, apăru în prag:

- Domnișoara doctor, vă caută cineva...

- Cine?, întrebă Zan cu inima cât un purice, deși știa răspunsul dinainte.

- Domnul Kun.... răspunse asistenta sfioasă.

Zan și Jiao își aruncară o privire scurtă, plină de subînțeles. Sentimentele erau amestecate, una privi cu groază, cealaltă cu încurajare. Însă Jiao era hotărâtă: indiferent ce va fi, indiferent cum va fi situația, zarurile au fost deja aruncate. Trebuia să facă tot posibilul să repare ce a stricat, măcar să încerce să repare, să nu strice mai mult decât a stricat deja.

Zan își schimbă brusc registrul sentimentelor și redeveni fetița de odinioară, cea ingenuă și speriată. Își privi prietena neajutorată.

- Ții minte ce mi-a spus ghicitoarea aia cândva, odată, de mult? Că voi ajunge o criminală... Iată crima!, zâmbi ea trist. Îți aduci aminte? ”Un abur... care... îți va sfâșia sufletul...” Aburul meu, puiul meu, micul meu prinț căruia îi pusesem deja numele de Hung încă înainte de a se naște... Ce știință, Jiao? Ce medicină? Ce donare de organe? Asta nu e donare, asta nu e medicină, e un bazar funebru, iar pe mese stau întinse organele noastre. Nu ale celor morți, ci chiar ale noastre, ale celor vii...

Și izbucni din nou în plâns.

Jiao o luă duios în brațe.

- Ce mă fac, Jiao? Ce mă fac?

- Acum nu mai faci nimic...

- Cum îi spun lui Kun?

- Ce să-i spui lui Kun?, întrebă o voce masculină abia intrată pe ușa lăsată întredeschisă.

Cele două femei amuțiră. Se priviră una pe alta, scoțând la iveală cel mai puternic sentiment de vinovăție pe care l-au avut vreodată două persoane în viața lor.

În spatele lui Kun însă, mai apăru cineva.

- A fost foarte bine ce ai făcut. Eu nu vreau ca fata mea să-mi târască numele în noroi cu bastardul ei!, se auzi o voce puternică, plină de asprime.

Zan ridică ochii și își privi tatăl cu o uimire crescândă.

- Tu? Poftim?

Kun, derutat, privea când la iubita lui, când la bărbatul impunător care intrase în urma lui, și încerca din răsputeri să înțeleagă dialogul.

- Da. Trebuia să fac ceva, să te opresc... Eu ți-am luat bastardul la naștere și tot eu, acum, după atâtea luni, l-am adus în spital pentru a-i dona organele. Partea proastă a fost că nu mi-am imaginat că vei fi chemată la urgență, de acasă, și că vei face chiar tu operațiile... Dacă nu ai fi venit, nu ai fi știut niciodată că...

Nu apucă să termine fraza că un șuierat se auzi în aer și pumnul lui Kun ateriză pe obrazul tatălui lui Zan, doborându-l pe podea.

O încăierare în toată regula avea loc chiar acolo, în cabinetul chirurgilor, tatăl lui Zan apărându-se, Kun atacându-l ca un turbat. Câteva asistente începură să țipe, iar Zan fugi pe scări, cu sufletul fărâme.

Aceasta era societatea în care își duceau traiul, aceasta era țara în care se născuse, crescuse și trăise, acesta era sistemul care, pur și simplu, îi masacra pe cei care practicau Falun Gong. Și toată lumea știa acest lucru. Era un sistem prost, o societate bolnavă, o orânduire deficitară de valori, unde banii dețineau monopolul și unde regulile nu aveau de-a face cu moralitatea, cu etica, unde umanitatea era vândută pe operații, iar viața devenea cel mai ieftin produs aruncat pe o tarabă funebră de organe.

august 2019