autor Roryta
De-a lungul
dezvoltării individului până la maturitate, acesta îşi formează un model
informaţional-cognitiv despre ceea ce-l înconjoară, dar mai ales în ceea ce
priveşte imaginea de sine. El se autoanalizează, se autointerpretează în primul
rând ca o realitate fizică, apoi se autocompletează cu Eul mental în cadrul
evoluţiei ontogenetice ce este în strânsă legătură cu lumea obiectivă, dar şi
cu cea de dincolo de materie. Prin această instrospecţie individul se consideră
un subiect de prelucrare a informaţiilor ce vin din exterior, precum şi un
obiect ce generează, la rândul său, informaţii. Pe toată durata vieţii,
individul constată că în funcţie de împrejurări, locuri, oamenii cu care
interacţionează, dar şi înclinaţiile şi studiul continuu îi influenţează
mentalitatea, comportamentul şi psihicul. Omul este un individ şi prezintă
aceleaşi caracteristici structurale şi funcţionale variabile doar în limitele
particulare speciei, este unic, irepetabil şi are raţiune.
Celebrul
filosof Socrate susţinea că omul nu este rău de la natură, ci din necunoaştere.
Din punctul nostru de vedere însă, omul are în structura sa nativă psihică, şi
uneori şi fizică, un pic de violenţă atât verbală, cât şi comportamentală, dar
care diferă de la individ la individ, funcţie de educaţie, mediu şi
interlocutor. Într-adevăr, lipsa de cunoaştere pare să mai estompeze din
culpabilitate, dar acest lucru este doar în faza incipientă. Pe măsură ce
individul începe să-şi dezvolte capacităţile, dar îşi continuă sarcasmul,
atunci nu mai poate exista o circumstanţă atenuantă.
În primul
rând, esenţa omului nu este răutatea, aşa cum afirma Socrate şi nici cugetarea,
cum spunea Descartes, ci mai degrabă orientarea spre latura cea blândă a acestuia
conform căreia în fiecare din noi există câte un Dumnezeu, din moment ce
reprezentăm imaginea trinităţii. În sprijinul acestei afirmaţii, să privim cu
luciditate către Sf. Augustin care ne vorbeşte despre sufletul nemuritor şi despre
trupul efemer.
Pe de altă
parte omul este o fiinţă cu raţiune, cu discernământ. El ştie din instinct ce
este bine şi ce este rău. El, ca fiinţă unică, are un cod genetic moral după
care îşi ghidează gândurile şi faptele în viaţă. Asta înseamnă că dincolo de el,
dincolo de naşterea sa pe pământ a existat cândva o inteligenţă superioară care
a realizat această trăsătură. Individul îşi caută toată viaţa Dumnezeul din el
neştiind că divinitatea nu poate fi căutată, ci doar revelată.
Analizând
fiecare dintre ideile celor trei mari filozofi, se trage concluzia întemeiată
că indiferent de gândirea, de perioada în care a trăit, precum şi de mediul în
care s-a dezvoltat fiecare, ideea de bază a rămas aceeaşi: omul, în esenţă,
este o fiinţă vie, alcătuită din trup şi suflet, în plan material cu un creier
care gândeşte, iar în plan spiritual cu o reflectare psihică a realităţii, un
produs al activităţii creierului uman, o capacitate aparte de înţelegere. Cu
toate astea nu creierul produce această conştiinţă, ci invers. El este doar un
receptor şi un emiţător al fluxurilor de conştiinţă. Când vom cunoaşte cu
adevărat realitatea din noi, atunci vom fi liberi.