Dragostea începe la maturitate

autor Roryta

La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământurile. După ce a creat lumina, apa, uscatul şi vieţuitoarele, în ziua a şasea Dumnezeu a creat omul. El a spus “creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul...”. Pesemne că la vremea aceea nu avea cum să bănuiască nici pe departe că astăzi vom atinge impresionantul număr de şapte miliarde. Noi L-am ascultat şi am dat dovadă de o înrobire oarbă, am fost şi suntem poate prea zeloşi în acţiunea noastră de supunere, poate singura pe care am reuşit s-o împlinim cu adevărat. Restul... cam toate poruncile au fost încălcate cu sau fără voia noastră.

Prin această poruncă, femeia reprezintă, în fapt, chintesenţa existenţei fiinţei umane, ea având forţa necesară întru perpetuarea speciei omeneşti pe pământ, plăsmuind prin însăşi construcţia ei anatomică menţinerea vieţii de-a lungul vremii, câştigându-şi dreptul la eternitate, dar şi la suferinţă. De-a lungul istoriei, femeia a reprezentat acel punct tangibil şi firav al noţiunii de cuplu, acea matrice fundamentală care stă la baza convieţuirii în doi, căreia cu emfază comuniştii i-au atârnat o etichetă de gât, numind-o plastic, celula de bază a societăţii. Ea s-a bălăcit voluntar sau nu în mocirla propriei mărfi trupeşti vândute pe nimic, şi-a ucis personalitatea şi condiţia ei de fiinţă bipedă dotată cu discernământ, pentru a-şi croi anevoios un drum prin sistemele patriarhale şi despotice, dăruindu-şi trupul zdrenţuit de poftele animalice ale partenerului masculin terestru. Astfel, în mii de ani, a ajuns la iluzia că a devenit, în sfârşit, dacă nu superioară măcar egală bărbatului, distingându-se totuşi prin sacrificiul etern al naşterii şi, de multe ori, al promiscuităţii la care a fost silită să adere, al arivismului tumefiat de înjosiri continue şi, în cele din urmă al depăşirii nu fără jertfă a faliei dintre străduinţă şi lâncezeală, dintre dorinţă şi împlinire.

Într-o existenţă istorică de-a pururi victimizată teoretic şi practic, ea are astăzi curajul de a privi spaţiul viu al societăţii prin ochii egalităţii de rase şi sexe, jinduind cu fervoare într-un viitor nu prea depărtat la tronul princiar şi deplin al omenirii, visând genuin la primordialitatea guvernării unei noi lumi, răzbunându-şi astfel trecutul angoasant şi frustrant.

Patinând fără scrijelituri peste ideile obscure ale unor astfel de femei, mi-aş permite să afirm că o asemenea himeră reprezintă chiar puterea de viaţă a acestora, resortul necesar pentru a putea depăşi capcanele ivite în calea lor, şi sunt de apreciat pentru tenacitatea exuberant-motivantă la care se supun cu bună ştiinţă. În fapt, războiul dintre sexe a existat şi subzistă cu o perenitate îndârjită, iar la baza lui stau sentimentele curajoase, limpezi, durabile şi sincere, dar şi cele duplicitare, superficiale, efemere şi neverosimile care se împletesc într-o filigranată legendă real-artistică a unor trăiri similare, de o parte şi de alta a barierei emoţionale de comunicare, oferite reciproc avantajos sau păgubos între femei şi bărbaţi.

Femeia reprezintă aşa-zisul şi mult pomenitul sex slab faţă de care bărbaţii au un respect mai profund sau mai superficial, ori de multe ori lipseşte cu desăvârşire, funcţie de gradul de percepţie, gândire, educaţie şi/sau erudiţie.

Cu siguranţă că astfel de concluzii nu le poţi trage la o vârstă fragedă, când abia-abia începi să-ţi explorezi corpul teenager sau când devii un vlăstar ce-şi imaginează că l-a apucat pe Dumnezeu de picior dacă ajunge la două decenii de viaţă, ci îţi trebuie o oareşice practică în domeniu, la care se adaugă niscaiva neuroni tociţi de trăiri mai mult sau mai puţin intense faţă de partenerul masculin la un moment dat, indiferent care-i ăla.

Stă în firea omului, indiferent dacă s-a născut băiat sau fată, să simtă cum îi alunecă privirile spre sexul opus încă din fragedă copilărie, să scaneze vizual ceva ce nu-i aparţine şi pe care-l consideră oarecum prohibit până la o anumită vârstă. De exemplu, nu pot să-l uit pe prostul de Cezar care plângea mai tot timpul dacă educatoarea cea haină îl pedepsea aşezându-l forţat într-un colţ pentru cine ştie de neghiobie pur copilăroasă sau doar fiindcă aşa îi căşuna ei peste zi. Cezar era teribil de frumuşel, avea ochii aceia albaştri, luminoşi şi candizi pe care eu îi priveam fascinată, faţa rotundă şi bucalată, iar părul rebel şi blond i se aşeza nefiresc peste sprîncenele frumos arcuite. Părea un copil abandonat, având veşnic dresurile albe în vine, costumul de şoim al patriei era boţit mereu de parcă taman atunci cineva l-ar fi scos din maşina de spălat, iar pantofii erau stâlciţi şi vechi ca şi cum cel puţin o generaţie îi mai purtase înainte. N-aş putea spune ce-mi plăcea la el, ori poate că simţeam o compătimire adâncă atunci când îl zăream, ori poate faptul că niciodată nu se putea integra în colectivitate rămânând ultimul la toate activităţile pe care le desfăşuram, mă făcea să nu-l părăsesc şi să-i fiu alături, în inima mea mică el ocupând un loc aparte.

Poate fi şi asta considerată o primă dragoste, mai ştii?

Dragoste de grădiniţă.

Mai târziu, când eram la şcoala generală, ai mei m-au trimis în vacanţa de vară într-o tabără în judeţul Dâmboviţa. Eram cazaţi într-un conac imens, cu două etaje, fetele fiind repartizate la etajul unu, băieţii la doi, câte paisprezece în cameră. La subsol era o sală de sport unde ziua se juca tenis de masă, iar seara se urcau mesele unele peste altele şi se încropea un ring de dans ca vai de el, dar destul de spaţios, astfel încât să aibă loc şi cei veniţi din Ialomiţa, dar şi din Constanţa sau Bucureşti. Eram puştani cu vârste cuprinse între unsprezece şi aproape douăzeci de ani, de la clasa a cincea până la ultimul an de liceu, eu fiind pe atunci în ultimul an de şcoală generală. Unii dintre noi au venit cu chitări lălăind pasionant celebrele melodii din Cenaclul Flacăra al lui Păunescu, aşezându-se seară de seară pe treptele din faţa vilei şi chinuind un „Puştoaico, tu ai sânge de viperă...” în cor cu toţi auditorii, inclusiv profesorii teribil de destinşi în acea vacanţă.

Vedeta cea mai adorată de public era Florin, un puşti simpatic din Ialomiţa, înalt şi veşnic surâzător, care înnebunea fetele cu zâmbetul lui suav. Cânta bine şi atunci când vreuna dintre noi o lua înainte, el atrăgea atenţia delicat, făcându-ne un semn discret cu mâna şi continuându-şi melodiile într-un ritm de jurai că eşti chiar la cenaclu. Îmi amintesc perfect cum suspinam după el, împreună cu prietenele mele pe care mi le făcusem atunci pe loc, în acea tabără, iar el, conştient de farmecul său, afişa un zâmbet larg pe faţă, dezvelindu-şi toţi dinţii perfecţi. Florin cred că era în clasa a zecea în vremea aceea, frecventa cenaclurile şi ştia toate melodiile. Probabil aspira la vreun rol de cântăreţ pe lângă marele Adrian Păunescu, şi exersa tot timpul, nu fără succes, căci avea, într-adevăr talent.

Într-o seară, după ce se terminase tentativa de cenaclu, am ieşit să ne plimbăm prin împrejurimi. Mă luase de gât, iar eu eram fascinată, simţind în suflet bucuria fără margini, dar şi satisfacţia că dintre toate, el mă alesese pe mine, fapt ce a stârnit o individie isterizantă în rândul celorlalte fete. Îmi spunea că-l fascinez, că şi-ar dori să corespondăm, îmi ceruse adresa de acasă şi nu mă slăbea din ochi. Mai puţin entuziasmată, am răspuns prudentă:

- Şi tu îmi placi. Numai că nu pot să-ţi dau  adresa, fiindcă ai mei mă vor omorî dacă vor afla că încep cu scrisorelele de amor de la paisprezece ani.

Timp de două săptămâni cât a ţinut tabăra, ne întâlneam seară de seară, plimbându-ne de mână inocent până se însera de tot şi atunci fugeam la discoteca improvizată. Acolo se dansa languros sau nu, Florin fiind mai mereu prin preajma mea. După o „relaţie” de paisprezece zile, ne-am despărţit cu mult dor în suflet şi ne-am promis că nu ne vom uita niciodată, lucru pe care eu l-am respectat cu sfinţenie, nu ştiu dacă şi el.

La niciun an după marea mea „aventură”, am plecat din nou într-o tabără, de data asta la Bucşoaia, tot două săptămâni. Acolo l-am cunoscut pe Romică, un băiat în clasa a unsprezecea, care m-a învăţat ce înseamnă sărutul adevărat. Sincer, nu mi-a plăcut spoiala aceea dintre buzele noastre, schimbul acela de fluide greţos care-mi provoca silă, şi apropierile acelea ce se presupuneau a fi tandre, dar pe care eu le socoteam ca o invadare a intimităţii mele fizice, o unire care mă făcea rigidă, ţeapănă, şi pe care nici nu vroiam s-o ascund. Romică mă privea uimit.

-          Ce-ai, Mihaelo? Eşti vreo sălbatică sau ce? Ce crezi că-ţi fac?

-          N-am nimic..., bâiguiam fără glas.

-          Nu mă placi?, întreba el îndrăzneţ.

-          Ba da, cum să nu?, îi răspundeam înflăcărată, căci adevăr grăiam.

-          Atunci, ce stai aşa, stană de piatră? Fii şi tu mai maleabilă!

Îmi plăcea foarte mult acel Romică, un puşti simpatic, brunet cu ochii verzi, care avea o alură de sportiv, subţirel şi înalt, cu mâinile adânc înfipte în buzunare, de parcă le avea cusute acolo, pe interior. Doar când se apropia de mine, mai scotea pe rând câte o mână, să mă ţină de talie, cealaltă având grijă s-o ţină ascunsă.

O altă „relaţie” de paisprezece zile.

Şi asta fiindcă, la vremea aceea, nu puteai să ai o legătură mai lungă, ci schimbai partenerii ca pe şosete. Astăzi te simţeai cu adevărat îndrăgostită de vreun băieţandru, peste o săptămână simţeai nevoia să-l înlocuieşti fiindcă ţi se părea că zăreşti pe altcineva mai frumos, care se îmbrăca mai bine, care îţi arunca ocheade pitite dar pe care tu le prindeai din zbor, care părea mai fascinant şi mai atrăgător.

Când am devenit studentă însă, lucrurile s-au schimbat radical.

Robert, colegul meu de facultate, era un afemeiat convins. Flirta cu toate fetele, eu nefăcând excepţie. Partea mai proastă era că mă îndrăgostisem cu adevărat, iar el, şmecherul”, mi-a frânt inima, râzându-mi în nas şi afişându-se cu alte colege, deşi îmi spunea că mă iubeşte la nebunie.

-      Robert, tu nu mă iubeşti!, îi spuneam tristă.

-    Ba da. Normal că te iubesc. Dar trebuie să mă descarc şi eu cumva. Dacă tu nu vrei...,  îmi răspundea indiferent, cu un rânjet idiot pe faţă.

Mă şantaja, ştiam că dorea să mă constrângă în vreun fel şi să mă dăruiesc lui, cu trup şi suflet, aşa cum face o femeie matură şi adevărată, doar că eu consideram că nu a sosit momentul, nu încă, nu acum. Şi bine am făcut, fiindcă în câteva luni ne-am despărţit, după ce i-am făcut un scandal monstruos, după o aşa zisă relaţie agonizantă în care eu investisem sentimente, iar el doar se juca cu ele.

Tot în timpul studenţiei, mai către sfârşit, l-am cunoscut pe Tiberiu, un coleg de la o altă secţie, din facultate. Am plecat la munte aproape două grupe, la Sinaia, într-un banchet de o săptămână.

Deşi nu aş putea spune că mă fascina în vreun fel, fiindcă nu era frumos nici pe departe, m-am surprins nu o dată studiindu-i formele trupului, ca un bărbat care îşi plimbă privirile insolente peste corpurile voluptoase ale femeilor, şi îi cercetam cu ochii linia şoldurilor, umerii şi braţele, ba chiar coboram pe furiş mai jos, încercând să ghicesc ce are în pantaloni şi să mă întreb cutezător de ce stau atât de umflaţi în faţă. Mai că m-aş fi apropiat de el, măcar uşor, pe verticală, să simt şi eu acel ceva ce isterizează femeile cu experienţă şi nu numai, să cercetez curios de ce acel ceva ia forme dintre cele mai bizare în preajma unor sâni feminini sau în faţa unui posterior tare de femeie.

Într-o noapte, la discoteca din Sinaia, celebră şi unică de altfel în vremea aceea, ne-am apropiat şi ne-am sărutat cu pasiune, cu toate că nici atunci nu mă dădeam eu în vânt după schimbul de fluide descris de alţii atât de agonizant-stimulator, care zvârcoleşte oamenii în anumite momente considerate intime. Tiberiu era temerar şi nu s-ar fi dat în lături nici mort din calea mângâierilor trupeşti, nu ar fi fugit din faţa unei tinere femei în ruptul capului, poate tocmai de aceea, m-am trezit că în trocul nostru natural de spume gingivale, care mai de care mai adânc sondate, el mi-a apăsat puternic mâinile peste sâni şi i-a luat la mângâiat, la frământat şi la palpat. L-am lăsat în pace şi am continuat să mă las purtată de acel neastâmpăr, curioasă de cât de departe ar putea să se ajungă. S-a înfierbântat subit, a transpirat şi m-a lipit de el toată, de-a lungul corpului său filiform şi palpitător, făcându-mă să simt mai jos de mijloc acea cocoaşă orizontală care mă împungea cu hotărâre. M-am speriat şi l-am împins cu putere, iar el, şocat, m-a cercetat cu privirea:

-    Ce s-a întâmplat?

-    Ce-ai acolo?, îl întreb direct, arătând cu ochii prohabul umflat.

-    Vrei să afli?, zice râzând.

-    Nu sunt sigură... îngaim cu prudenţă.

-    N-ai vrea să fii?, tatonă el terenul.

-    Cred că nu... îi arunc repede şi dau să fug.

-    Ei, haide, haide, că nu te mănânc!, râse apucându-mă de mână. Mai bine ieşim la aer.

Am ieşit din discotecă şi ne plimbam aiurea pe străzi în plin miez de noapte.

-    Spune-mi, ai făcut-o vreodată?, mă întreabă la un moment dat oprindu-se.

-    Nu...

-    Se vede... Încercăm?

-    Acum?

-    Dar când? Când o să ai patruzeci de ani?, se miră hlizindu-se.

Ne-am oprit în faţa vilei unde era cazat. Se apropie de mine şi cu un glas şoptit, îmi spune:

-          Nu e nimeni în cameră. Toţi sunt la discotecă. Hai, urci?

Am urcat şi am desfăcut unica sticlă de şampanie care fusese lăsată pe masă de colegi, de cu o seară înainte. A dat drumul la un casetofon ca vai de el şi s-a apropiat de mine:

-          Dansăm?, spuse el cu ochii strălucind.

-          Dacă spui tu...

Camera se rotea cu mine şi-mi era teamă. Culmea era că gândeam la rece, nu eram vrăjită deloc, poate pentru faptul că nu mă omoram iubindu-l, ori poate pentru că nu cunoscusem încă iubirea la orizontală dintre un bărbat şi o femeie şi nu ştiam ce taine poate ascunde.

În timpul dansului s-a apropiat de mine, mi-a încolăcit braţele după trup şi m-a lipit de el, apoi cu o mişcare scurtă, dar hotărâtă şi-a lipit buzele de buzele mele. „Ah, iar acel sărut dizgraţios!”, am gândit involuntar. Doar că încet-încet nu l-am mai simţit chiar aşa. Tiberiu ştia cum să sărute, ştia atât de bine să-şi plimbe limba peste şi sub limba mea, ştia să cerceteze orice locşor al interiorului gurii mele, făcându-mă să-mi schimb vechea părere despre sărut, despre acea împreunare considerată până atunci dezagreabilă dintre buzele unei femei şi ale unui bărbat. Cu o mână mi-a cuprins talia, apoi cu cealaltă, a urcat uşor pe sâni, căutând cu înfrigurare sfârcul ce începea să se întărească asemeni protuberanţei lui din pantaloni ce o simţeam din ce în ce mai pronunţată. Mi-a luat mâna şi a băgat-o în pantalonii lui deveniţi excesiv de strâmţi, desfăcându-şi cu grijă nasturii ale căror cusături stăteau să plesnească. Cu mâna lui deasupra mâinii mele, peste chiloţi, făcea mişcări domoale şi apăsate în sus şi în jos peste acea ridicătură nefirească metamorfozată deodată, apoi rapid şi experimentat, şi-a tras elasticul ce-l susţinea şi mi-a îndesat mâna în chiloţi, neslăbind mişcările verticale, mulându-mi falangele după formă şi îndoindu-le cilindric peste ceea ce nu-i mai încăpea în spaţiul acela subit negeneros. S-a depărtat uşor şi a privit admirativ în jos, lăsând slobozi pantalonii şi chiloţii ce au căzut la glezne, apoi mi-a tras fermoarul de la pantaloni şi m-a pipăit cu o dexteritate de care nu credeam că e capabil, peste pântec şi mai jos, cu mâinile direct în chiloţi, peste părul pubian, explorând cât mai jos corpul meu ce fremăta. Mi-a dat jos pantalonii, cu tot cu chiloţi, apoi şi-a lipit corpul de al meu, cu proeminenţa aceea ridicată între noi şi a continuat cu mâinile ceea ce începuse mai devreme, doar că acum simţeam piele de piele fiecare amprentă, fiecare înfiorare, a lui, dar şi a mea.

Într-o înlănţuire constantă, făcea paşi înapoi către pat, iar când am ajuns lângă el, m-a răsucit şi m-a aşezat cu faţa în sus, escaladând marginile, cu genunchii de o parte şi de alta a trupului meu. Mi-a scos cu grijă bluza şi mi-a privit sânii rotunzi şi goi, apoi mi-a murmurat la ureche:

-          Ai nişte sâni apetisanţi şi nişte gurguie tari, de-mi vine să sar cât mai repede pe tine.

Am tăcut cuminte şi l-am lăsat să mă călăuzească către acel prim act sexual al meu, de neuitat. Şi-a dat jos cămaşa precipitat, apoi mi-a sărutat sânii, iar cu mâna a început să-mi mângâie zona pubiană şi cu o mişcare lentă, şi-a introdus un picior între picioarele mele devenite rigide. A coborât cu buzele către coapse, iar cu mâinile a început să-mi exploreze sânii, oprindu-se la sfârcuri şi jucându-se cu ele.

Nu mi-am dat seama în ce moment l-am simţit peste mine, gâfâind grăbit de parcă era la maraton, pătrunzând în esenţa fiinţei mele, într-un joc continuu de du-te-vino, ţinându-mi picioarele desfăcute peste coapsele sale şi în scurtele pauze, atingându-mi cu cartilajul acela dur micul organ erectil ce-l simţeam mai voluminos decât de obicei. Am stat mult timp apoi întinşi pe pat, goi, unul lângă altul, mângâindu-ne reciproc, explorându-ne fiecare locşor, interior şi exterior, al trupurilor noastre tinere şi pofticioase, trăgându-mi mâna peste pântecul lui şi mai jos, lăsându-mă purtată de vraja actului sexual în sine, cu enigmele ce-l însoţesc. Îmi lua mâinile şi mi le plimba uşor, una peste trupul meu, iar cealaltă peste trupul lui, în zonele pubiene, iar când simţea că am obosit, continua el cu pricepere şi pasiune, schimbând poziţiile şi tatonând cu falangele membranele noastre, simţind fiece vibraţie, fiece comprimare sau fiece dilatare.

Ne-am iubit cu o poftă pantagruelică reciprocă până către dimineaţă, Tiberiu punându-mi bazele dragostei, învăţându-mă explorarea corpului meu, dar şi al lui deopotrivă, centimetru cu centimetru, făcându-mă să nu-mi mai fie teamă de iubirea fizică, ci să o privesc ca pe o artă, ca pe un joc al seducţiei ce va fi purtat de acum încolo toată viaţa, printre lacrimi şi suspine, printre doruri şi patimi trăite mai intens sau nu, printre visări şi certitudini cunoscute de-a lungul vieţii.

Uşor-uşor începusem să-l iubesc cu adevărat, să-i dăruiesc nu doar trupul, ci şi sufletul.

Tiberiu îmi dădea acea stare de siguranţă pe care o dau bărbaţii femeilor lor, iubitelor, soţiilor, poate chiar şi amantelor, persoanelor pentru care au sentimente adânc înrădăcinate în propria fiinţă, partenerelor lor stabile cu care vor să-şi trăiască viaţa toată sau măcar o bună parte din ea. Uneori mai aminteam în treacăt, el sau eu, de o unire definitivă a destinelor, plănuind o nuntă ca în poveşti în ziua în care vom fi capabili emoţional şi material să facem acest lucru, având deja avantajul unei certe binecuvântări venite din partea ambelor perechi de părinţi.

Într-o seară, pe când eram împreună în concediu la mare, la Mamaia, m-am pomenit că-mi ia mâna uşor, apoi într-un gest teatral, a pus un genunchi pe nisipul cald al plajei şi a rostit nemuritor:

-          Mihaela, doresc să-mi petrec restul vieţii alături de tine. Vrei să fii soţia mea?

Şi emoţionat, a scos din buzunar o cutie mică ce adăpostea un inel fin de aur.

L-am sărutat cu pasiune şi i-am răspuns un „Da” hotărât, aşa cum visam că voi spune şi în faţa ofiţerului Stării Civile. A fost momentul plin de graţie în care am realizat măreţia sentimentelor noastre, a faptului că aveam o relaţie deja veche de cinci ani, încă din vremea studenţiei, relaţie sudată şi bine ancorată în trăiri reciproce, pe care urma s-o pecetluim cu o căsătorie ce se anunţa din ce în ce mai apropiată.  Ne-am întors hotărâţi şi fericiţi, anunţându-ne familiile despre marea noastră alegere care era însă aşteptată de toată lumea de ceva timp, spre plăcuta noastră suprindere.

Din clipa aceea am început să ne facem planuri de viitor, să râdem de urmaşii noştri închipuiţi, să medităm la o căsuţă care să fie doar a noastră, să ne lăsăm purtaţi de visele care zburau până către bătrâneţe când, gârboviţi şi neputincioşi, aveam să ne amestecăm ochelarii, să ne certăm pentru posesia telecomenzii şi să ne ajutăm unul pe altul la urcarea sau coborârea treptelor.

Fericită, îmi începusem ziua banal la serviciu şi aşteptam ca Tiberiu să mă sune, să-mi aducă la cunoştinţă entuziasmat planurile lui de week-end din care nu mă excludea niciodată. Uşa de la birou s-a deschis şi în cadrul ei a apărut Tincuţa, verişoara lui cu care ne împăcam tare bine şi pe care o vizitam frecvent, primindu-ne cu braţele deschise ori de câte ori îi treceam pragul casei. Avea o culoare pământie la faţă, ce contrasta izbitor cu tenul ei pe care-l ştiam a fi, de regulă, de un alb spălăcit, atât de transparent de-i puteai vedea vasele capilare subţiri şi roze.

Surâzând, m-am ridicat în picioare s-o întâmpin:

-          Tincuţa! Ce surpriză! Intră, te rog! Ia loc! Ce vânt te aduce?

-          Mihaela, stai jos, zise grav.

Speriată şi surprinsă, mă aşez încet cu ochii ţintă pe chipul ei, încercând să ghicesc dincolo de el:

-    Ce ai? Ce s-a-ntâmplat?, o întreb îngrijorată.

-    Ceea ce-ţi voi spune nu o să te bucure, ba din contră. Trebuie să fii tare, începu ea cu glas scăzut.

-    Adică? Ce este? S-a întâmplat ceva?

-    Da...

-    Ce? Spune!!, îi zic iritată şi nerăbdătoare, presimţind că ceva nu e în regulă.

-    Tiberiu...

-    Ce-i cu el?

-    A avut un accident...

-    Accident????, repet nelămurită, parcă dintr-o altă lume.

-    Cu maşina... Se ducea la benzinărie... cu viteză... a intrat într-un trailer...

- Cuuummm???, întreb uluită. Când asta, că aseară am fost împreună!!?... M-a condus cu maşina acasă..., îi zic siderată.

-          Da, ştiu... Tocmai plecase de la tine...

-          Şi unde e acum?, o întrerup precipitată şi agitată, ridicându-mă brusc în picioare.

-          Mihaela... Tiberiu a ricoşat într-o curte... Nu aş vrea să te şochez... Gardul curţii i-a intrat violent în gât...

-          Şi? Şi?? E la spital??? Ce face? Cum se simte?, întreb repede.

-          Nu, nu... Adică, ba da... E la spital, numai că...

-          Spune odată!!!, îi arunc îndemnul, vădit enervată de tergiversarea ei.

-          A murit... Pe loc... Decapitat... E la morgă...

Nu am mai ştiut nimic, nu am mai auzit nimic şi m-am prăbuşit pe podeaua rece cu o greutate pe care deja n-o mai simţeam. Într-un tâziu, am început să aud glasul Tincuţei care venea de undeva, de departe şi mă striga speriată pe nume, simţeam vag palmele ei zdruncinându-mi faţa într-o parte şi în alta, apoi m-am trezit brusc cu un pahar de apă aruncat peste mine. Sleită de puteri, spijinindu-mă de braţul Tincuţei, m-am târât înapoi pe scaun şi am privit-o tremurând, aşteptând o confirmare vizuală a spuselor ei şi trăgând nădejdea unei farse de prost gust.

Tincuţa a ghicit, a lăsat privirea în jos şi a început să plângă în hohote, confirmându-mi.

„S-a terminat!!”, mi-am spus cu amărăciune, cu o sfârşeală în suflet şi în trup pe care nu o mai simţisem vreodată. Durerea mă copleşea. Era acută, violentă, persistentă şi incredibil de vie. Îmi simţeam inima ca de plumb, gata să cadă din locul ei, contractată, micşorată şi infinit de grea, târându-mă în lanţurile suferinţei şi în pustietate cu o forţă nebănuită. M-am simţit devastată, pârjolită, goală pe dinăuntru, căzută în tunelul morţii, într-un întuneric nimicitor ce-mi sfâşia fiinţa.

M-am ridicat tăcută şi am ieşit afară, lăsând-o pe Tincuţa singură, acolo.

Am hoinărit pe străzi ore în şir, fără ţintă.

Mi-am impus să nu-mi las mintea s-o ia razna, să-mi adun gândurile şi să privesc oarecum lucid tragedia care tocmai îmi desfigurase condiţia de viitoare mireasă, drama care-mi retezase brutal creanga pe care încercasem optimist s-o escaladez în copacul vieţii, pluta mea de speranţă din şuvoaiele acum tulburi ale propriei existenţe, şi m-am trezit deodată în turbionul de neimaginat al catastrofei nemiloase care-mi traversa zilele, m-am trezit într-un deşert arid ce-mi sterilizase fulgerător aspiraţia la fericire.

Eram năucă, iar lacrimile se încăpăţânau să rămână în mine, opintindu-se, agăţându-se de sufletul meu ruinat într-o disperare vecină cu nebunia, refuzând ieşirea din propria matcă şi chinuindu-mi în mod voit emoţiile prinse-n gât, trăirile halucinante şi bătăile violente ale inimii. Mă mişcam mecanic, precum o maşină, un robot, fără energie, fără însufleţire, fără dorinţe şi fără râvnă, târându-mi corpul agonizant de colo-colo, deplasându-mă instinctiv, debusolată şi îndurerată.

Este incredibil cum viaţa îţi poate fi năruită într-o secundă, acea secundă nefastă, malefică, care-ţi distruge toate speranţele, visele, iluziile plăsmuite în secundele fericirii, cum forţa implacabilă a neşansei îţi face ţăndări viitorul, ba chiar îţi sfarmă inima, lăsând în urma ei un gol imens ce nu mai poate fi umplut niciodată. Este incredibil cum durerea din suflet se propagă în toată fiinţa ta cu o magnitudine amplificată, simţindu-i profunzimea atât de acut, că nu mai poţi merge, că te prăvăleşti într-un hău nimicitor ce-ţi desfigurează fiinţa, că fiecare por te crucifică într-o veşnică suferinţă, o suferinţă căreia nu-i vezi finalul, ci doar nemărginirea.

Într-un târziu, mi-am luat inima în dinţi şi am bătut la uşa casei lui. Maică-sa era sedată, privind prin mine, într-un gol ştiut doar de ea, nerealizând cine stătea în faţa ei. Taică-său, livid, îmi şopteşte:

-   Am trăit degeaba, Mihaela... Fără rost... Ne-am pierdut busola vieţii, ne-am pierdut ţinta, mândria şi speranţa...

Era atât de trist că nu am mai putut suporta şi am izbucnit într-un plâns bolnav pe care-l ţinusem în mine timp de trei zile, zguduindu-mi trupul de lacrimile libere, acum ţâşnite violent, fără stavilă, într-un torent dezlănţuit ce-mi epuiza sufletul şi trupul deopotrivă, îmbrăţişându-ne unul pe altul într-o durere ce ne copleşea. M-a mângâiat duios şi mi-a spus:

-    Mi-ar fi plăcut să-mi fii noră, aş fi vrut să vă cresc copiii... Dar, totul s-a prăbuşit...

martie 2013

Un drum fără întoarcere

autor Roryta

A îndesat în sacoşa aceea mare, mototolită şi roasă pe margini alte două sacoşe mai mici, o sticlă goală şi o bucată de pâine. Şi-a pus pe ea pardesiul pe care-l primisese de pomană săptămâna trecută de la o vecină cu suflet mare, şi-a vârât picioarele desculţe în ghetele ponosite şi a pus mâna pe clanţă. “Cam cald cu ele, dar altceva nu am…”, îşi spuse, aruncând o ultimă privire asupra încălţărilor ei prăfuite. Se mişca greoi, puţin adusă de spate, având un pas nesigur. Parcă nicicând nu-i tremuraseră picioarele mai tare ca acum. Oare era mai bine să se întoarcă? Să fi lăsat ziua să treacă de la sine, lină, nemişcată, într-o letargie cotidiană vecină cu toamna blândă de afară? Dar dacă mâine avea să vină frigul? Dacă iarna s-ar instala înainte de vreme, scuturându-şi mantia albă şi grea peste oraş aidoma unei avalanşe necruţătoare? Nu. Trebuia să-şi învingă teama, să-şi forţeze aceste picioare, să se mişte cu ele, să ajute sângele să facă întregul tur prin corpu-i, nu să se oprească la jumătate. Altfel, ar fi ajuns să anchilozeze de tot. Or, dacă ar fi anchilozat, dacă ar fi ruginit cu totul, ar fi fost pierdută. În fond, nu era prea mult de mers.

Îşi îndreptă spinarea, îşi puse cu grijă ochelarii pe nas şi văzu că toate obiectele din jurul ei căpătau contur, căpătau sens. Nu mai orbecăia prin bezna opacă. Liniile se distingeau, treptele erau mai proeminente, curtea părea mai luminată.

-  Săru’ mâna, tanti Sofica!, se auzi un glas subţirel dincolo de gard.

-  Să trăieşti, maică!, murmură bătrâna.

-  Tot la biserică şi azi?

Bătrâna se făcu că nu aude. Îşi astupă urechile cu voinţă şi se îndreptă către poartă.

Puştiul care stătea gard în gard cu ea nu se lăsă şi ieşi în stradă, aşteptând băbuţa să iasă şi să încuie poarta.

Sofica îşi târşâi picioarele grele câţiva paşi, apoi făcu o escală scurtă la jumătatea drumului, rezemându-se de peretele casei. “Ce efort!”, gândi tristă în sinea ei. Ridică privirea albastră către cerul care avea aceeaşi culoare şi numără îngândurată norii răzleţi şi jucăuşi. “Cine oare să-şi mai aducă aminte că azi e ziua unei amărâte de pe strada Nicolae Alexandrescu?”, se întrebă privind culoarea preferată a unui văzduh senin, fără pete. Îşi continuă drumul până la ieşirea din curte. Poarta scârţâi asurzitor, gemând sub propria greutate.

-  Tanti Sofica, aduci nişte colivă? Sau măcar o bucată de pâine?

Andrei avea un tricou a cărei culoare fusese roşie cândva, dar acum ajunsese vineţie, cu tendinţe negre în jurul taliei. Era copilul de cartier care se întreţinea din cerşit. Ceilalţi fraţi mai mici furau căscând ochii şi gurile prin faţa fostului magazin Omnia, acum cumpărat, făţuit şi dichisit pe exterior precum o mascotă de circ. Zorzoanele luminau seara abundent, făcând ca strălucirea să-şi schimbe nuanţele în funcţie de muzica de club auzită prin difuzorul din perete. Pe verticală, literele căpătau o parte din culorile vii ale curcubeului, când roşu intens, când galben, verde sau portocaliu, terminând şiragul la ultima literă “K” şi luând-o din nou de la capăt, până refăcea întreg cuvântul: “Bismark”. Deasupra acestui nume, lumina cu roşu cuvântul “Market”, aşa cum se vedea până mai de curând numai în filme, dar care acum se vedea şi în ţara noastră, proaspăt inclusă în U.E.

-  Stai cuminte şi s-ar putea să-ţi aduc şi ţie!, zâmbi bătrâna cu îngăduinţă.

-  Bre, mai bine stai în casă. Unde te-ai găsit taman azi să pleci?

- Ei, Andrei, puiule, azi e sărbătoare. Ai auzit? Sfinţii Mihail şi Gavriil…. Lumea dă de pomană…

Puştiul ţâşni lângă ea şi îi apucă bastonul.

- Hai, mamaie, te duc eu dacă vrei.

Un zâmbet suav învălui sufletul Soficăi, mascându-l însă cu grijă în adâncul fiinţei sale.

- Lasă, că pot şi singură să merg. Nu-ţi mai face tu griji pentru mine…, îl dojeni ea cu blândeţe.

Andrei nu avea mai mult de zece ani, avea faţa roşie de vânt şi zâmbea tot timpul.

Bătrâna făcu un semn cu degetul şi adăugă:

- Nu ai voie să pleci de acasă. Aşteaptă-mă, că o să vin în circa o oră.

Andrei îi aruncă o ultimă privire plină de regret, apoi intră în curtea sărăcăcioasă cu capul în pământ.

Sofica se opinti şi-şi mişcă piciorul drept pornind în aceeaşi aventură pe care o practica în ultimii ani, aceea de a sta lipită de zidul rece al bisericii şi de a privi trecătorii cu o curiozitate flamândă. Se chinui apoi să-şi mişte piciorul stâng, să-l târâie cu ea, chiar dacă obosea îngrozitor. La capătul străzii coti pe strada care ducea către zona centrală, mergând cu gândurile împrăştiate, golită de bucurii şi de dragoste.

În faţa bisericii se opri ostenită şi-şi scoase din sacoşa mare celelalte două sacoşe mai mici, le întinse cu grijă pe bordura care împrejmuia curtea edificiului şi se aşeză răbdătoare. Soarele îi mângâia obrajii şi fruntea, iar adierea subţire se oprise brusc. Sofica aproape că se întinse ca o pisică de plăcere.

Enoriaşii începuseră să iasă din biserică unul câte unul, în tăcere şi într-un şir ordonat, ca un şir matematic.

-  Ia mamaie un corn cu brânză, auzi Sofica o voce gingaşă în stânga ei.

Întoarse capul şi o femeie grasă, cu o haină de stofă maronie pe ea, îi întinse un pachet voluminos.

- Bogdaproste, spuse bătrâna cu ochii lucind de foame.

Femeia se depărtă, iar Sofica desfăcu febril pachetul. Vru să ducă la gură acel corn moale, aproape cald, dar gândul la Andrei o opri. Privi aproape cu tandreţe acea porţie consistentă de mâncare, o înveli la loc şi-o vârî cu grijă în fundul sacoşii.

- Mamaie, este proaspăt, să ştii!, se auzi din nou vocea femeii care nu please încă şi care o privea uimită.

- Ştiu, doamnă. Mulţumesc.

- Nu-l vrei?, continuă femeia uşor uimită de gestul ei.

- Ba da, ba da… Numai că vreau să-l duc unui copil sărac…

- Pai, de ce nu spui aşa, mamaie?, se lumină doamna îmbrăcată cu haine elegante.

Se întoarse către bărbatul înalt care o însoţea şi-i spuse:

- Costel, mai scoate, dragă, încă două pachete, să-i dăm femeii!

Sofica se simţi jenată şi-şi îndreptă privirea albastră în asfalt.

- Mulţumesc, dar nu trebuie…, încercă ea să riposteze.

- Stai liniştită, mamaie! Nu-i problemă. Că doar de asta am venit aici, să dăm de pomană… Să fie de sufletul fratelui meu, Mihai! Că tare a mai fost un om bun…, spuse în continuare doamna în ai cărei ochi jucau două lacrimi mari pe care refuza cu încăpăţânare să le lase scurse pe obrajii delicaţi.

- Să vă dea Dumnezeu sănătate, maică! Mulţumesc. Să fie de sufletul lui Mihai al dv., se entuziasmă Sofica, aruncându-i femeii darnice priviri pline de recunoştinţă.

Întinse sfios mâna, iar doamna se apropie, îi apucă şi cealaltă mână, o întoarse şi puse în căuşul palmelor încă două cornuri mari, moi, cu brânză, apoi îi zâmbi mulţumită.

Femeia se depărtă, dar o privi lung pe bătrână în urma ei. Fiind sigură că e prea departe ca Sofica să poată auzi, ea exclamă soţului:

- Poate ar fi fost bine s-o fi luat cu noi în maşină şi s-o ducem acasă?

- Ei, haide, haide, dragă, ce-ar fi dacă am lua toţi cerşetorii cu noi?, ripostă el iritat. Ce-

ţi veni?

- Aş fi sigură că ajunge nevătămată…

Un fior rece străbătu şira spinării Soficăi. Privi în gol, obosită să-şi tot mişte pupilele în toate părţile, apoi le ridică fără să gândească. Şi le odihni pe chipul unui tânăr care o privea insistent. Nu realiză că acesta stătea chiar în faţa ei şi-i spunea ceva. I se părea că vocea lui vine de undeva de departe şi-l privea mecanic. Îi urmări chipul proaspăt şi senin, apoi privirea îi căzu peste bancnota de cinci lei care i se înfăţişa în faţă şi pe care băiatul o ţinea cu două degete. O luă timid, dar n-o băgă în buzunar ci-şi odihni mâna pe genunchi, socotind că e prea obosită ca să ascundă acei bani prin buzunarele adânci. “Ce-o fi vrut să spună doamna aceea?”, se întrebă ea deodată.

- Mamaie, ai grijă de bani, să nu te fure careva!, auzi glasul tânărului.

- Mulţumesc, bogdaproste, tinere!, bâigui ea gânditoare.

În câteva minute biserica se goli.

Unii ieşeau şi-şi mai făceau o ultimă închinăciune în faţa uşii, alţii ieşeau pur şi simplu, fără să mai privească înapoi. Grupuri mici de câte două-trei persoane treceau pe lângă bătrâna Sofica. Dar ea nu spunea nimic. Nu stătea cu mâna întinsă, ca alţi cerşetori îndrăzneţi, ci se ghemuia cu capul între umeri, făcându-se mică de tot, strângându-se pe acea bordură şi ocupând cât mai puţin spaţiu. Atrăgea atenţia tocmai prin cuminţenia ei, prin muţenia liniştită şi prin decenţa ei nativă.

În cele din urmă oftă şi dădu să plece.

- Ia stai aşa, mamaie!, spuse cineva în spatele ei.

Sofica întoarse capul şi privi cele trei persoane care se apropiaseră de ea.

Cei doi bărbaţi stăteau cu câteva sacoşe în mâini. Femeia care-i însoţea începu să scotocească într-una din acele sacoşe. Scoase o pungă destul de mare şi i-o întinse bătrânei.

- Spune bogdaproste, ca să fie primit!, zise ea zâmbind.

Sofica făcu ochii mari şi întinse mâna tremurând.

Punga aceea mare era plină ochi. “Am mâncare două zile de-acum”, se bucură ea în gând.

Îşi îndesă în sacoşa mare tot ce primisese de pomană, se ridică agale şi-şi strânse cele două sacoşe pe care stătuse. Porni mulţumită încet către casă.

Privi în lungul străzii mari pe care trebuia s-o traverseze. Păşi pe zebră şi făcu paşi mici.

Un scrâşnet de frâne se auzi în dreapta ei şi ceva imens o izbi direct în faţă, făcând să-i sară sacoşa din mână la zece metri depărtare. Nu avu putere decât să strige “Au”, iar trupul ei se făcu ghem pe asfalt, aterizând ca un covrig dincolo de zebră. O clipă timpul se opri în loc şi o linişte dură se aşternu pe bulevard. Câteva maşini din spate încetiniră şi cineva începu să ţipe. Un bărbat scoase repede telefonul mobil şi formă 112. Circulaţia fu întreruptă şi toată lumea aştepta ambulanţa.

Sofica zăcea într-o baltă de sânge cu o gheată scoasă din picior, într-o poziţie de-a dreptul ciudată. Avea ochii deschişi şi privea opac spre biserica unde se ducea în fiecare zi la cerşit.

- A murit!, spuse cineva apropiindu-se de trupul inert.

Câţiva trecători îşi făcură cruce, iar alţii, ieşiţi de curând din biserică, aprinseseră lumânări pe marginea bordurii.

Sofica murise într-o zi de mare sărbătoare, la fel cum se născuse.

Dar nimeni nu ştia asta, în afară de ea şi Dumnezeu.

noiembrie 2013

                                                                         

Fotografia

autor Roryta

       Cu mâinile adânc înfipte în buzunare, Matei hoinărea pe străzi fără o ţintă precisă. Era o vreme mohorâtă, capricioasă, cu nori cenuşii şi apăsători, care-şi vărsau din când în când lacrimile peste oraş. Maşinile treceau pe lângă el într-un continuu dute-vino, părând că nu le pasă de trecătorul zgribulit care mergea îngândurat. La un moment dat, auzi un claxon puternic chiar în spatele lui şi cineva îi strigă nervos ceva, dar el nu vru să asculte acele cuvinte urâte, scabroase, care îi fuseseră adresate. Nu voia că ceva sau cineva să-l smulgă din braţele gândurilor obosite şi să-l readucă la realitate.

Urcă pe trotuar în ultima clipă şi i se păru deodată că în faţa lui sclipea ceva. Ridică ochii şi se uită stupefiat la vitrina imaculată dincolo de care, pe un panou mare de circa trei metri, se înfăţişa o fotografie veche, alb-negru, cu două chipuri extreme de cunoscute. Inima începu să-i bată cu putere, reînviind brusc din starea letargică în care se cufundase. Nu-i venea să creadă. În faţa ochilor era chiar fotografia părinţilor lui, mare cât un afiş, iar deasupra stătea scris: “Expozitie de artă fotografică - Henri Miller”.  

- Incredibil! Aceștia sunt chiar părinţii mei…, murmură emoţionat.

Păşi cu încredere în sala mare şi se îndreptă spre un domn care vorbea unui grup de persoane.

- Reuşită fotografia din vitrină…, întrerupse el cu glas tare discuţia înflăcărată.

Cei prezenţi îşi întoarseră privirile spre locul de unde se auzise vocea.

- Mulţumim.

- Domnul Henri Cartier Bresson este aici?, continuă Matei nestingherit.

- Da, eu sunt.

Lumea asistă curioasă la dialogul celor doi.

- Îi cunoaşteţi pe cei doi tineri din fotografie?, întrebă Matei zâmbind enigmatic.

- Fotografia a fost făcută în urmă cu mai bine de treizeci de ani, stimate domn. Binenteles că nu ştim cine sunt, dar au figurile foarte expresive şi foarte frumoase.

Matei continuă la fel de misterios.

- Ei bine, dacă v-aş spune că-i cunosc, m-aţi crede?

Henri, care până atunci îl privise cu suspiciune de noul venit, deveni brusc deosebit de atent.

- Îi cunoaşteţi?, făcu el surprins. 

- Desigur…

- Sunteţi sigur?

- Binenteles, domnule Henri.

- Şi puteţi să ne spuneţi şi nouă cine sunt?

- Sunt părinţii mei.

Tăcerea din sală fu strivită de glasuri care începură să vocifereze din ce în ce mai tare. Un bărbat începu să râdă:

- Nu te credem, tinere!, se auzi glasul său iritat.

Henri stătu o clipă pe gânduri, apoi se apropie cu paşi mici, dar hotărâţi.

- Puteţi dovedi afirmaţiile?

- Sigur că da. Fotografia asta m-a fascinat încă de când eram copil. O am şi acum în albumul de familie. Părinţii mei mi-au spus că o au de mult, de la o rudă din Franţa.

- Şi credeţi că puteţi să veniţi cu ea aici?

- Cum să nu?

Matei ieşi în fugă din sala aceea şi alergă spre casă. Intră precipitat şi se repezi la albumul vechi cu fotografii de familie, dădu paginile până la ultima filă şi zâmbi larg atunci când recunoscu aceeaşi fotografie din vitrină, doar că mult mai mică. Părinţii lui adormiseră îmbrăţişaţi în tren, într-un compartiment de clasa I şi un necunoscut imortalizase pentru totdeauna acea secundă magică de odihnă. O luă cu grijă din album şi alergă înapoi, către locul unde se desfăşura expoziţia fotografică.

Henri luă fotografia în mână şi o privi tremurând de emoţie.

- Dacă ai şti, tinere… Dacă ai şti de când îi caut pe cei din fotografie!...

- Şi pe mine m-a fascinat dintotdeauna fotografia asta. Figura mamei este foarte clară şi foarte frumoasă. Priviţi cât de frumos doarme! Ei bine, numai un fotograf adevărat ar putea să surprindă într-o singură secundă o poveste de viaţă. De multe ori, o clipă din timpul ăsta nemilos, poate reprezenta eternitatea.

- Dar şi figura tatălui este foarte expresivă…

Henri amuţi şi ridică privirea extaziată spre Matei, iar acesta, mulţumit, zâmbi.

- Unde sunt?

- Cine?

- Părinţii dumitale…

- Astăzi se împlinesc şapte ani de când ei nu mai sunt printre noi.

- Îmi pare rău, se întristă Henri.

Şi-l privi curios pe Matei în ochi. Licăririle acestuia din privirile albastre se stinseră o secundă atunci când pomeni de moartea părinţilor săi, dar îşi reveni repede. Se uită cu simpatie la fotograf. O simpatie pe care Henri o simţi că fiind reciprocă, izvorâtă subit din adâncul sufletului.

- Cum te numeşti, tinere?

- Matei.

- Matei, o să-ţi fac şi ţie o fotografie şi o voi introduce în cea mai mare expoziţie fotografică din lume. O să spun tuturor că tu eşti fiul celor doi îndrăgostiţi care dorm într-un tren din România. Te voi face celebru.

Matei zâmbi şi ridică ochii spre cerul plumburiu, dincolo de care bănuia că-l priveau chiar atunci proprii săi părinţi: “Vă iubesc!”, şopti înduioşat.

ianuarie 2014