În perioada mea de
glorie, cam pe la treizeci de ani,
Aveam o fată tinerică dintr-o
familie de ţigani.
Era rebelă şi focoasă
şi-mi arunca priviri duioase
În încăpere când intra mă-nfiora
până la oase.
Avea un păr bogat şi
negru şi-o gură ca o floare
De mă simţeam deja pierdut
din cap până-n picioare
Îi tot spuneam pe la
serviciu: - Tu ai descântec, ghinion
Pe tabla mea de şah a
vieţii am devenit doar un pion.
Mă faci să nu mai ştiu
de mine, să fiu etern îndrăgostit
Din liniştea ce o aveam
m-am transformat într-un smintit.
Crenguţo, fiică de
pirandă, cu ochii negri de-abanos
Un grobian mă simt pe
dată şi foarte ruşinos
Căci tu când te învârţi
pe-aproape şi mă priveşti cu dor
Instinct primar îl simt
în mine, nu pot să mă măsor.
Iar ea râdea cu
nonşalanţă de slăbiciunea mea
Ştiind dorinţa mea barbară
ce-n mine se trezea.
Dar a venit un chipeş tânăr
şi mi-a furat frumoasa
S-a înfoiat ca un
cocoş: - Să nu îmi iei mireasa!,
mi-a zis răstit, poruncitor,
în stilul indian.
- Eu sunt alesul ei pe
veci, sunt mândru că-s ţigan.
Şi au plecat în şatra
lor ţinându-se de mână
Lăsând în mine-un dor
ascuns de trupul ei de zână.
Ah, ţigăncuşo, dragă-mi
eşti şi mă gândesc la tine
Cândva, odată, parc-ai fost Fata morgana pentru mine.
Cristea Aurora - noiembrie 2020
