13 noiembrie 2020 | By: roryta

Ţigăncuşa mea


autor Roryta
 

În perioada mea de glorie, cam pe la treizeci de ani,

Aveam o fată tinerică dintr-o familie de ţigani.

Era rebelă şi focoasă şi-mi arunca priviri duioase

În încăpere când intra mă-nfiora până la oase.

 

Avea un păr bogat şi negru şi-o gură ca o floare

De mă simţeam deja pierdut din cap până-n picioare

Îi tot spuneam pe la serviciu: - Tu ai descântec, ghinion

Pe tabla mea de şah a vieţii am devenit doar un pion.

 

Mă faci să nu mai ştiu de mine, să fiu etern îndrăgostit

Din liniştea ce o aveam m-am transformat într-un smintit.

Crenguţo, fiică de pirandă, cu ochii negri de-abanos

Un grobian mă simt pe dată şi foarte ruşinos

 

Căci tu când te învârţi pe-aproape şi mă priveşti cu dor

Instinct primar îl simt în mine, nu pot să mă măsor.

Iar ea râdea cu nonşalanţă de slăbiciunea mea

Ştiind dorinţa mea barbară ce-n mine se trezea.

 

Dar a venit un chipeş tânăr şi mi-a furat frumoasa

S-a înfoiat ca un cocoş: - Să nu îmi iei mireasa!,

mi-a zis răstit, poruncitor, în stilul indian.

- Eu sunt alesul ei pe veci, sunt mândru că-s ţigan.

 

Şi au plecat în şatra lor ţinându-se de mână

Lăsând în mine-un dor ascuns de trupul ei de zână.

Ah, ţigăncuşo, dragă-mi eşti şi mă gândesc la tine

Cândva, odată, parc-ai fost Fata morgana pentru mine. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020