O lecție de iubire

 

autor Roryta

            Pelerini prin viață, pelerini pe Pământ, pelerini prin Univers, trecători prin lume, limitați prin însăși existența noastră, neînțeleși de nimeni și nici măcar de noi. Asta suntem.

           Și totuși...

        Sunt oameni care s-au născut cu câte un har ori poate cu mai multe. Sunt talente ce izvorăsc nu se știe de unde, sunt oameni creatori de frumos, de magie, de o vrajă atât de minunată încât rămâi uimit.

       Eu cred că tot ce este creator, cred că tot ce este frumos și nativ, vine de Sus. Dumnezeu este Creatorul a tot ce este frumos. Fiecare din noi suntem magii proprii, fiecare din noi avem câte ”ceva”, acel ”ceva” pe care cel de lângă noi nu-l are, ceva unic, nemaiîntâlnit, irepetabil și miraculos. Suntem acele miracole pe care Dumnezeu le-a făcut din chiar noi înșine, dar tot pentru noi. Ați observat câte talente există în lume? Nu neapărat de-a lungul vremii, nu neapărat în și din trecut, ci chiar acum, în prezent, în acest secol al vitezei, în aceste vremuri groaznice pe care le trăim pe întreg cuprinsul lumii. Exact ca în poezia lui Adrian Păunescu: ”Și totuși există iubire...”.

         În nebunia lumii de azi, în goana nebună după bani, după putere, după jocuri netrebnice de culise, există o rază de lumină, există frumusețe, există iubire.

        Câte voci de aur se ridică din acești copii minunați ai vremurilor noastre, aceste genii atât de suave și inocente! Câți pictori talentați sunt peste tot în lumea asta și care fac niște tablouri absolut minunate! Priviți pentru câteva minute doar 3-4 videoclipuri de pe youtube și veți rămâne fără cuvinte. Ruși, români, japonezi, americani, de tot soiul, din toate națiile. Este năucitor.

      Să ne uităm fie și în fugă la câți sportivi de performanță au cucerit tot mapamondul: patinatori, tenismeni, gimnaști, înotători, atleți etc.

       Să privim oameni necunoscuți din toate colțurile lumii, care fac din viața lor o artă, nu neapărat în domenii consacrate. Creatori de hand made-uri, origami, colecționari de cutii de chibrituri de pildă, ori poate de brățări, pictori care pictează pe bob de orez, pe pânză, pe pereți, pe străzi, pe sticlă, pe pietre, dansatori care ating tot felul de performanțe, care mai de care mai novatoare. Mai apoi sunt oameni care sunt implicați în organizații nonguvernamentale și care îi ajută pe semenii lor, apoi mai sunt voluntarii care răsar de peste tot, cei care strâng, care adună, care dăruiesc din dragoste pentru dragoste. Sunt cei care știu să facă dintr-un buchet simplu de flori o oază de Rai. Sunt cei care varsă lacrimi atunci când se roagă, acasă sau într-o biserică.

         Trăitorii acestei lumi, pelerini prin viață, noi toți suntem cadouri pentru semenii noștri. Noi suntem picături de divinitate, făcuți de Dumnezeu din noi pentru noi, fiindcă în fiecare din noi există o scânteie divină, în fiecare din noi există un Dumnezeu mic care ne ghidează pașii prin viață.

       Eu cred că tot ce este Creator este venit de Sus. Nu ai cum să fii un creator fără ca gândul tău să nu fie ghidat din alte sfere, fie că ești compozitor, scriitor, poet, pictor sau orice altceva. Orice creație, orice lucru frumos care există pe pământ, este dăruit de Dumnezeu, este dăruit de Creator.

         Oamenii sunt frumoși.

        Desigur că fiecare din noi are și o latură întunecată cu care ne luptăm mai mult sau mai puțin. Binențeles că dăm dovadă de răutate, că uneori arătăm invidie, încăpățânare, răutate absurdă față de cel de lângă noi.

        Și totuși... eu cred că toate aceste răutăți provin din gelozie. Suntem geloși pe cel de lângă noi poate nu neapărat pentru ceea ce are, cât mai ales pentru faptul că, având ceea ce are, el ar putea să adune mai multă iubire din partea celorlalți sau din partea lui Dumnezeu. Răutatea este o latură diformă a sufletului nostru orbit de gelozie. Gelozie și teamă. Teama că celălalt ar putea avea parte sau are deja parte de mai multă atenție, de mai multă afecțiune, de mai multă dragoste, fiindcă el este mai deștept, mai capabil, mai bun sau, pur și simplu, pentru că a avut mai mult noroc. El este un privilegiat al sorții, un înzestrat de Dumnezeu cu mai multe haruri.

      Și atunci, în inima lui Dumnezeu - credem noi!, el ar avea întâietate. De fapt, e o ”înghesuială duhovnicească”, așa cum spunea și Părintele Constantin Necula, o îmbrânceală pe scara către în Sus, o goană către Alfa, spre Început, spre Cel ce ne-a făcut. Inconștient, dar asta este. Poate unii nu vor recunoaște asta niciodată.

        Nici nu este nevoie.

      Ei știu, în adâncul lor, că acesta este adevărul și nu trebuie să-l recunoască public.

         Dar, să lăsăm latura negativă umană și să culegem doar ce este bun.

      În fiecare pădure există uscături. Și ce? Asta înseamnă că pădurea nu mai înfrunzește?

         Nici vorbă.

        Suntem magici, suntem frumoși, cu toate defectele noastre.

       Și Dumnezeu ne iubește tocmai, pentru că suntem imperfecți, tocmai pentru că ne luptăm cu noi înșine sau pentru că nu ne mai luptăm și ne acceptăm așa. Dumnezeu ne iubește fiindcă suntem proști cu nemiluita, dar și pentru că suntem genii, pentru că nu avem niciun talent sau pentru că avem prea multe, pentru că nu suntem dotați nici duhovnicește, nici altcumva, dar pentru că ne străduim că ne ridicăm, pentru că abandonăm lupta și nu am învins, dar și pentru că am ieșit biruitori.

      De fapt, eu cred că Dumnezeu ne iubește cu toate defectele și calitățile noastre, așa imperfecți cum suntem, fiindcă suntem mulți, unici și atât de diferiți. Tocmai acesta este misterul, aceasta este dragostea adevărată, să-l accepți pe cel din fața ta cu tot ce are în el, bun sau rău. Este, într-adevăr, o dovadă de iubire.

        Și mi se pare cel mai elocvent exemplu de a învăța dragostea adevărată. Să-l iubești pe cel de lângă tine atunci când, din punctul tău de vedere, este perfect, dar mai ales atunci când este imperfect, să continui să-l iubești mai ales atunci când greșește. Cu bună știință sau din greșeală. De asta suntem trimiși pe pământ. E o lecție grea, dar atât de frumoasă!

 

        11 aprilie 2021

Răul din noi

autor Roryta

             Trăim într-o lume haotică, rea, egoistă, dar mai ales manipulatoare.

          Virulența limbajului, instigarea la ură, la ferocitate, la tot ce este rău, pare că ne împresoară de peste tot. Bunăoară, la televiziuni nu se mai vorbește frumos, nu mai există tonuri candide, gingășia și delicatețea au dispărut lăsând loc țipetelor, zbieretelor, răcnetelor, încruntărilor și toxicitățiilor de tot felul.

           Chiar să vrei să te detașezi de tot, nu poți. De ce? Din pricina celor de lângă tine, din cauza informațiilor de tot felul care, pur și simplu, îți asaltează ființa, îți violează intimitatea și dau buzna în cocioaba sufletului tău dărâmând ușa cu bocancii plini de glod. Cum să mai poți să fii o secundă, doar o singură secundă tu singur, cu ființa ta? Nici vorbă!

      Trăiești într-o comunitate, laolaltă, îți duci existența printre vecinii de apartament, de casă, de cartier, petreci 8-9 ore poate chiar 10 ore pe zi cu colegii la serviciu, în magazine sunt televizoare deschise sau radiouri, lumea vociferează pe stradă, se adună, se țipă, se bate, se calcă în picioare, se scandează la tot pasul ”Jos Guvernul!” - oricare ar fi el și/sau ”Jos președintele!” - oricare ar fi el.

       Răbdarea? A dispărut cu totul. Nu mai departe, priviți-i pe șoferi! La fiecare intersecție sunt în stare să se dea jos din mașină și să se ia la bătaie pentru 10 metri dintr-o străduță amărâtă, marcată sau nu, care s-o străbată primul. În București, de pildă, este o adevărată aventură să conduci o mașină. Este mai stresant să conduci o mașină decât să-ți faci lucrările de la serviciu la timp. Pentru cine este dornic de adrenalină, îl invit într-un trafic de o jumătate de oră prin capitala mirobolantă a țării noastre. E ca și cum ai face bungee jumping. Cât despre autostradă... acolo este altceva. Limita de viteză pentru autostrăzi, în țara noastră, este de 130 km/h. Ei bine, am văzut mașini care zburau efectiv. Le-am apreciat ochiometric la circa 200 km/h. Trebuia musai să te dai din calea lor, să nu te încurci pe benzi, fiindcă riscai să ți-o iei pe bune.

         Am citit undeva - nu mai rețin exact unde - că doi oameni, când încep să țipe unul la altul e semn că inimile lor s-au răcit, s-au distanțat, că acolo nu mai există înțelegere, iubire. Ați observat doi îndrăgostiți cât de încet vorbesc unul cu altul? Aproape că nu-și vorbesc. Ei se înțeleg doar din priviri, la ei totul este telepatic. De ce? Fiindcă energiile lor se întrepătrund armonios. Acolo este chimie, acolo este energie pură, este adevăr, este magie.

       În clipa în care această armonie dispare, energia se rarefiază, intervine golul, vidul dintre ei. Și atunci vor trebui să țipe din ce în ce mai tare, ca să se facă auziți. Așa cred ei. Asta e impresia lor. Ceea ce nu e adevărat. Este fals.

       Ați observat că în stradă, nu contează unde anume, oriunde, trebuie să vorbești tare ca să te faci auzit? Indiferent dacă trec mașini sau nu, indiferent dacă este zgomot sau nu, avem tendința de a ridica tonul. De ce oare?

          Prin comparație, ați observat cum se vorbește într-un loc sfânt?

    Mereu în șoaptă, mereu cu capul plecat, mereu într-o simbioză extraordinară, o armonie desăvârșită, o delicatețe și o gingășie extraordinară. Și culmea e altceva! Sunt aproximativ aceiași oameni, cei care intră în biserici ori mânăstiri cu cei care se adună în grupuri ori în mitinguri și care urlă cât îi ține gura. Tot noi suntem. Nimeni altcineva. Este adevărat că mai sunt și excepții, că cei din stradă pot să nu fie chiar cei care calcă pe urmele pelerinilor, dar nu toți. Despre aceia aș dori să vorbesc, în speață.

          Dumnezeule!!

        Omule schimbător, ce te face să fii atât de cameleonic? Cum se poate ca în aceeași ființă să zacă atâta agresivitate și totodată, atâta duioșie, în egală măsură ori poate mai mult sau poate mai puțin, dar să fie? Ce ne face pe noi, trăitori ai acestei lumi, să ne schimbăm concepțiile atât de repede, să ne schimbăm atitudinea, gândirea, comportamentul, ba chiar și credința? De ce nu suntem cinstiți nu cu alții, ci cu noi înșine? De ce jucăm totul pe cartea cea mai nenorocită a existenței noastre, pe efemer, pe pământul acesta imbecil în care ne trăim propriul iad și ne complacem în propria mocirlă? De ce suntem atât de fericiți de clipa trecătoare, știind prea bine și conștientizând perfect că ea este atât de vremelnică și cu toate astea, suntem prinși în vraja ei nefastă?

     Probabil că avem în ADN-ul nostru spiritul de turmă, netrebnicia coagulantă a valorilor care se anulează de la o zi la alta, alergăm prin viața asta furibundă spre nicăieri, debusolați, reci, agresivi și haotici, într-un freamăt al propriilor organe, dubioși și psihopați, îmbolnăviți la propriu de cei de lângă noi, de cei cărora le permitem din prostie să-și șteargă dejecțiile de sufletul nostru mutilat, de ego-ul nostru în derivă.

        Dragilor, nu vă mai lăsați manipulați! Sau măcar încercați acest lucru. Nu le mai permiteți tuturor să facă din existența voastră o cârpă de șters pe jos, nu mai permiteți celor din jur să facă ce vor ei din voi. Puneți STOP! Toate astea trebuie să înceteze. Dacă vrem să ne fie bine, dacă vrem să avem pace în suflete, dragoste, empatie, sănătate, o viață liniștită și bună, încetați cu toate neroziile astea. Nu le faceți jocul celor care nu fac altceva decât să instige. La ură, la rasism, la violență, la orice este rău.

          Avem o singură viață.

          Să căutăm s-o trăim frumos, fără să călcăm în picioare pe cel de lângă noi.

        Să nu mai repetăm istorii, să nu repetăm mereu aceleași nenorocite greșeli, să punem punct și să ne resetăm sufletul, inima, emoțiile și atitudinile față de cei de lângă noi. Avem cu toții loc pe pământ. Încă mai avem.

          Să oprim pentru totdeauna... ”Răul din noi”!

 

          aprilie 2021  

      

 

Tehnica manipulării

autor Roryta

Mi-am dorit întotdeauna să mă pierd în mulțime, mi-am dorit ca urmele pașilor mei prin viața asta să rămână nevăzuți, să-mi scufund tălpile într-un nisip mișcător și să-mi construiesc demnitatea în pătrățelul meu efervescent, plin de magie personalizată, acolo unde sunt doar eu cu mine însămi, într-o lume neînțeleasă poate nici de mine, cu atât mai puțin de alții.
         Îmi place ca din cercul meu, din tandrețea țarcului diletantist-autentic, să analizez pe cei din jur. Nu pe toți, desigur. Asta m-ar obosi peste măsură. Ci pe câțiva: cei care prezintă interes, cei care-mi atrag atenția prin ceva, cei pe care Dumnezeu mi i-a așezat pe cărare pentru a mă împiedica de ei ori poate pentru a ridica privirea spre chipul lor, atunci când sclipesc. Sunt oameni buni de pus în trusa de prim-ajutor a vieții și se fac remarcați prin ceea ce spun, prin ceea ce fac, prin însăși existența lor.
        Ei bine, în oceanul neliniștii generale, acești oameni sunt scântei divine, sunt vrednici atleți ai nădejdii, împrăștiind în jurul lor o liniște disciplinată, lipsită de forfoteala dezordinii unei societăți angoasate, obsesiv-pestriță și acidă.
           Aș vrea să fiu ca ei.
       Departe de mine însă gândul unei invidii la adresa lor ori a vreunui sarcasm infantil copleșit de insurgența radicalismului incompetent, impetuos asumat. Nici vorbă.
        În adâncurile ființei noastre, atunci când suntem atrofiați de musculatura bunătății, se naște o tristețe nevropată, frenezie drăcească drapată angelic, o atitudine lipsită de substanță sufletească, dar mascată năprasnic sub dulceața pătimaș-întunecată a amabilității. Câtă falsitate!
        Primesc tot felul de mesaje pe telefon, începând de la videoclipuri spectaculoase până la articole cel puțin bizare la adresa unor lucruri de actualitate, cum ar fi acest virus spectaculos în toate formele și etapele lui: Covid-19. Deocamdată, cel puțin în momentul de față, absolut tot ce se întâmplă în lumea asta, se învârte în jurul acestui subiect atât de controversat.
        Nimeni nu spune că nu ar trebui să tratăm cu seriozitate gravitatea faptelor, dar de la acest aspect și până la a deveni cârcotași la absolut orice lucru pozitiv, e cale lungă.
        Nu sunt uimită de amploarea și de comentariile celor mai mulți dintre noi. Nu asta mă năucește, ci gălăgia informă a societății în care trăim, incapabilă de a-și scoate opincile din memorie, delirul monumental al unei obști suburbane, forța ultraelocventă a unei energii negativ-grețoase ce antrenează în mișcarea ei pe orice muritor uscat duhovnicește.
        Este incredibilă setea noastră de ură față de semeni, față de tot ce se întâmplă, față de lume, față de Dumnezeu. Este incredibilă setea noastră, tendențiozitatea cu care instigăm pe cei din jur, asmuțim pe unii contra altora, țipăm isteroid, crezând că țipătul cel mai ascuțit este și cel adevărat, când de fapt, șoapta suavă, diafanul, ingenuitatea, sunt cele care ne trezesc cele mai frumoase și mai nobile sentimente și care sunt și cele mai adevărate.
       De unde atâta ură? De unde atâta instigare, provocare uriașă și mânie furibundă a tuturor la adresa tuturor?
         Cum poți acuza pe cineva de ceva, când știi sigur că e nevinovat?
        Cum poți arunca pur și simplu cu piatra, când știi sigur că cel din fața ta e la fel de inocent ca și tine poate? Ce conștiință ai în inima ta atunci când acuzi?
         Și, în fond, în toată nebunia lumii de azi, cum să faci oare să te păstrezi intact, să nu-ți pătezi sufletul cu mizeriile în care trăim? Și de ce mereu dăm vina pe alții pentru întunericul din noi?
         Nu am întâlnit pe nimeni care să spună: ”din cauza răutății mele s-a întâmplat...” sau ”am vrut să îl jignesc, am vrut să-l fac să se simtă prost...”, ”am vrut să sar la cineva la bătaie...”, ”sunt rău..” ori ”sunt rea...” Nu.
      Am văzut nenumărate interviuri sau am citit articole despre unii care, la un moment dat, spuneau celebra frază stereotipă: ”... din cauza răutății celor din jur...” mi s-a întâmplat asta și asta... Dar nu am văzut pe nimeni, dar absolut pe nimeni care să-și recunoască ciudatul ermitaj dintre propria ființă nelocuită și încrâncenarea unui război perpetuu din adâncurile unei conștiințe maculate de venin.
         Cred că cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ne dăm seama de mocirla psihică în care ne scăldăm. Suntem atât de neputincioși în fața noastră, încât am ajuns să confundăm culorile sufletului nostru, asistând la moartea ritualică a tot ce mai este bun în noi, alterându-ne ființa până la substanță, forțând-o să alerge pe ritmul apocaliptic al indolenței și al violenței. Ori poate că fiind slabi, ne lăsăm angrenați în această horă fardată de întuneric, având alergie la subordonare și habitat și reacționând violent la minime cerințe de igienă mentală și ordine colectivă.
          Cum să facem să nu ne mai placă ignoranța sufocantă față de rațiunea plină de grație?
          Cum să ne garnisim ființa cu mierea inimii?
          Cum să facem să nu ne mai răfuim cu cei de lângă noi, să rămânem cu mintea întreagă într-un creier de plastilină, posesor de zgârcite sinapse actuale?
       În primul rând, cele mai nocive, mai violente și mai exacerbate în fantasmagorii și minciuni manipulatoare mi se par televiziunile, presa, mass-media în general. Aici, la rangul de vedetă din spatele ecranului este ridicat celebrul om incult, naiv până la os, dornic de brutalitate, beat de impulsivitate și băutură, care-și găsește scopul în viață printr-o modalitate infantilă de a-și petrece sfârșitul de zi sau de săptămână.
        Prin TV omul e cel mai ușor de manipulat și cel mai ușor de instigat la răutate, la acreală, la indecență, îndărătnicie și lipsă de empatie.
         De ce toate astea?
     Care este scopul? În loc să ”instigăm” la bunătate, la altruism, la cumințenie duhovnicească și comportamentală, în loc să contribuim la sporirea decenței, să ne punem sub protecția iubirii și să chemăm farmecul șoaptelor divine, noi ne autodistrugem cu voia noastră, ne dezumanizăm iremediabil pe zi ce trece.
        Ce câștigăm dacă la fiecare pas, la fiecare frază rostită de o persoană publică, ieșim în stradă și urlăm cât ne ține gura: ”Demisia!!!”?
        Ce câștigi dacă îl determini pe cel de lângă tine să urască la fel de mult ca tine ori poate chiar mai mult? De ce nu-l lași în pace? De ce, în drumul tău către Iad, îi tragi și pe alții în hăul tău?
        Dacă vrei să țipi, să fii violent, dacă vrei să fii cârcotaș, să fii împotriva tuturor, atunci nu ai decât să fii! Fii rău! Fii implacabil, fii agresiv, fii războinic, dar fii asumat! Pentru tot ce faci, asumă-ți responsabilitatea! Fii ceea ce vrei să fii!
        Vezi-ți de drumul tău care te va duce sigur spre pierzanie!
         Dar...
         Lasă-i pe ceilalți!
         Lasă-i pe cei de lângă tine!
         Nu îi trage după tine!
         Nu fi nenorocit până la capăt!
         Ai măcar decența de a vedea DOAR de tine!
        Nu te cățăra pe cadavre ca să ajungi la marginea gropii în care ai căzut deja. Stai acolo, la fundul propriului delir și Iad deopotrivă și lichidează-ți singur ura față de tine. Aruncă-te în umilință sistematic și taci în decădere!
         Crezi că-ți mai poți reinventa sufletul?
         Crezi că din mocirla în care te zbați pierzător mai există vreo șansă de evadare?
         Ei bine, omule ignorant, în mod sigur există!
         Însă tu nu mai ai ochi pentru asta acum.
        Va trebui să-ți plângi neputința, să-ți recunoști și să-ți asumi irosirea vieții de zi cu zi, să te târăști la marginea rugăciunii și să aștepți miracolul. Consolează-te la rădăcina unei nădejdi, așează-te pe genunchiul iubirii și fii atent la vidul din jurul tău. Înfrângerile te vor cuminți, dacă vei ști să le accepți.
        Dumnezeu îți va da o lecție usturătoare, dură, dar cu această pedagogie, vei fi capabil să înfrunți toate obstacolele de mai târziu.
        E greu, e incredibil de greu să mai faci un pic de lumină în prăpastia în care te-ai afundat conștient. Dar nu imposibil.
        Să facem lumină în noi!
        Oameni buni, să lăsăm televizorul de-o parte, să încetăm să ne mai luăm după unii și după alții!
      Mi-e dor de vremurile când comunicam unii cu alții fără această feisbuceală idioată, fără like-uri la toate tâmpeniile și fără ipocrizia asta care geme sub mesajele pline de libidoșenie isteroidă. Mi-e dor de trecutul frumos, autentic și plin de candoare, când ne îmbrățișam bunicii la gura sobei ori când ne întâlneam în curtea vreunei mătuși și cântam pe șase voci total afone ”Vreau să-mi cânți, frumoasă Zaraza!”.
      Mi-e dor de oamenii buni, de inocență, de magia blândeții, de credință, de îmbrățișări și de lumină. Mi-e dor de normalitate și mi-e dor de dulceața muzicală a clopotului ortodox din inima românului de altădată.
     Să nu mai culegem tot ce e rău și să ne așezăm sufletele într-o nostalgie vindecătoare.
         Nu-i așa că ar fi mult mai bine?

 

martie 2021

Curcubeu lunar

autor Roryta 

 

Un vânt suav de primăvară

Și-un tainic răsărit de Lună

Face ca cerul să tresară

Și noaptea să i se supună.

E liniște în crengi și-n vise

Și-un curcubeu seducător

Porni spre Luna ce-l oprise

În jurul ei, fermecător.

-Tu, legământ frumos și sfânt

Făcut de Însuși Dumnezeu,

Fii mie acoperământ

Și mă-mpresoară tot mereu.

Frumos, rotund, multicolor,

Ca să se minuneze Omul.

Să fiu regina nopților.

Te rog, fă-o pe gentilomul!

Și se opri la ruga ei,

Și-o-nvălui cu drag și dor:

-În noaptea asta de mă vrei

Voi fi pe cer al tău decor.

În brațe te cuprind și strig

Oh, Luna mea cea minunată

De vânt, de ploaie și de frig,

Tu astăzi vei fi apărată.

Ce minunată simbioză

Natura cea miraculoasă

Vie metamorfoză

Grozavă și spectaculoasă.

Ești o pictură-ncântătoare

Penel divin și talentat

Tablou în prag de sărbătoare

De Dumnezeu atent pictat.

Și-un halo magic se formează

De pe pământ să-l tot admiri

În jurul Lunii stă de pază
Precum în Univers, doi miri.

                             Cristea Aurora - decembrie 2020

Cadoul perfect

 

autor Roryta

Din vremuri de demult, apuse, neuitate,

Dintr-o trăire sfântă, dulce solemnitate

Fost trăitor în Rai și renegat de Duh

Suflet orbecăind adesea prin văzduh.

 

Un Om își plânge viața, pierdutul Paradis

De mii de ani fiind un chinuit proscris

Și într-o rugă vie, mereu neîntreruptă

Cu demoni și cu patimi în permanentă luptă.

 

Adamul cel dintâi, fatalul păcătos

Cel ce s-a lepădat de Dumnezeu Hristos

Trăiește acum în noi, așa cum s-a prezis

Cu toată slăbiciunea  și tot ce-i interzis.

 

Fiu neascultător, de-a lungul și de-a latul

Împrăștiind voit pe-ntreg pământ păcatul

Vei înțelege oare, cândva, în astă viață

Să nu fii neclintit, cu sufletul de gheață?

 

Să ai acea căldură, să plângi ce ai pierdut

Să te împaci cu toți, să nu fii iar căzut

S-ajungi să fii un dar lui Dumnezeu cel bun

Un glob de aur sfânt din bradul de Crăciun.

                           Cristea Aurora - decembrie 2020

De ce?

 

autor Roryta

De ce ne pierdem în nimicuri și căutăm nefericirea

De ce în sufletele noastre reci pălește strălucirea

De ce ne pervertim în lume și ne golim de vise

Speranțe și dorințe vii atât de agresiv ucise?

 

Suntem doar fire de nisip pe plajele uitate

Perfecți în lăcomii și pofte, crudă infirmitate,

A neputințelor lumești și-a zilelor sordide

A slăbiciunilor cumplite și-a vitejiilor stupide.

 

De ce ne ținem dinții strânși când ura ne-mpresoară

Și ne crucificăm voit pacea interioară

De ce ne credem mai frumoși, mereu strălucitori

Când știm, de fapt, atât de bine că suntem muritori?

 

Suntem fărâme-n Univers, suntem mici siluete

Umbre-neant ce trec grăbit prin căi și prin comete

Nici n-apucăm să ne aprindem ca o scânteie vie

Că ne și stingem imediat încă din temelie.

 

De ce ne amăgim amarnic în țarcul nostru mic, meschin

Crezând că totul e sclipire și viața toată un festin

De ce-am uitat să fim gingași, să dăruim iubire

Și am fugit de slăbiciuni, sporind în risipire?

 

Atât de multe întrebări și tot atâtea remușcări

În ale noastre clipe rare de palide-ncercări

Să ne răspundem cu blândețe și cu înțelepciune

Că viața noastră toată e simplă deșertăciune. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020

O poezie

 

autor Roryta

O poezie e un cânt al iubirii

Un vis, o speranţă, un dor

O taină a desăvârşirii

Talentului de creator.

  

O poezie e lacrimă-n cer

E rugăciune şi sfântă chemare

Prin lume un vechi mesager

Miracol şi rază de soare.

 

O poezie e serviciu divin

Un necontenit legământ

E liturghie şi stih şi suspin

Adus din înalt pe pământ.

 

O poezie e-o uşă spre Rai

Magie, mister, gingăşie

Binecuvântat, dulce grai,

Legendă şi duioşie.

  

O poezie e filă de viaţă

În suflet o desfătare

O lecţie care se-nvaţă

Minune şi încântare.

 

O poezie e vioară din aur

Un sonet, un palid mister

O formă suavă-ntr-un abur

Putere ascunsă-n eter.

  

Lumini în vremuri cumplite,

Scânteieri, dar şi fantezie

Emoţii ascunse-n cuvinte

Toate astea-s o poezie. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020

Iubire de catifea

autor Roryta

 

Pe-o aripă în zare, pe-o aripă de dor

Când lacrima din vise mă face ca să mor

Pe cerul luminat şi ochii mei de foc

Eşti o iubire amară, eşti cel mai simplu joc.

 

M-ascund în visul meu ca să trăiesc în doi

În amintirea vie să fim doar printre ploi

Cocorii să plutească în ale noastre sfere

Să contopim cu drag duioase atmosfere.

 

Pe cerul meu albastru şi plin de bucurie

Gingaşe gânduri zboară spre zarea aurie

Şi umbre din trecut să le lăsăm de vrei

Pe crestele abrupte din munţi înalţi şi grei.

 

Să ne îmbrăţişăm, să fim două speranţe

Pe buzele de stele, himere rezonanţe

Cu braţul te cuprind, eşti ca un nor vremelnic

Hoinar ajung acum, cu pasul şovăielnic.

 

Căci nu mai ştiu cum e iubirea cea suavă

Risipa mea de-o viaţă o simt ca o otravă

Am încetat să cred în mica noastră lume

Şi n-am mai dat acum iubirii niciun nume.

 

În suflete noastre veşnic îndrăgostite

Sunt adevăruri mute ce nu pot fi rostite

Te voi porta mereu în suflet ca pe-o stea

Să străluceşti etern pe-un cer de catifea.

Cristea Aurora - noiembrie 2020

Dragoste autentică

autor Roryta

Prin lumea care trece ostilă şi grăbită

Şi unde nebunia e pe deplin trăită

Te caut cu privirea, îţi caut ochii mari

Iubite, acum să vii și-n față să-mi apari.

 

Cu totu’-n mine eşti, în fiecare gând,

Şi zi de zi te văd necontenit trecând

Pe fruntea mea aprinsă de dor şi de iubire

Spre inimă cobori, la loc de nemurire.

 

Nu ştiu de este zi, nu ştiu de este noapte

Iar fructele iubirii au dat în pârg, sunt coapte,

În viaţa mea de astăzi, de om matur şi simplu,

Prăpăstii şi adâncuri, cu drag să mi le umplu.

 

Pe piatră, pe stâncă, pe căi din univers

Amorul meu cel dulce să fie de neşters

Să-l duc mereu cu mine, într-o eternitate

Să-l scriu şi plin să fie de autenticitate.

                            Cristea Aurora - noiembrie 2020