Vechiul meu corăbier

 

autor Roryta

În drumul meu de zi cu zi pe-o stradă mică-n cartier

Vedeam mereu pe scaun stând un vechi corăbier

El mă privea ades vrăjit, îmi urmărea mișcarea

Și își rotea zâmbind subtil cu mâna mustăcioara.

 

-Frumoasă doamnă care treci cu pas ușor și grațios

Multe femei eu am văzut și sunt pretențios.

Nu vreau nimic, decât să-ți spun că ești o mică stea

La care trupul meu flămând cu patos te poftea

 

Încă din vremuri vechi, apuse, și până în prezent

Te urmăresc cu dor nebun și-mi ești medicament

În ale mele boli trupești balsam și doctorie

Și în culise sufletești mică butaforie.

 

Era drăguț acel bărbat venit parcă din alte timpuri

Cu mustăcioara sa întoarsă ca-n vechile răstimpuri

Îmi era drag și-l mângâiam pe creștet când treceam

Îl zăpăcea prezența mea și asta o știam.

 

Îi aruncam ocheade lungi și-l provocam intenționat

Deși nu m-atrăgea de fel ca un bărbat adevărat.

Dar într-o zi trecând prin port și căutându-l cu privirea

Un scaun gol m-a-ntâmpinat, mi-a-ncetinit pornirea.

 

Și am aflat cu întristare că vechiul meu navigator

Spre alte maluri a plecat să fie spectator.

De-atunci în fiecare zi când trec și marea o privesc

Cu drag și cu emoție în suflet de el îmi amintesc.

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020

Rătăcit am fost

autor Roryta

 

Din tainică celulă, din cel mai mic nucleu

Unealtă vie sunt, mâna lui Dumnezeu.

Mă simt himeră brută, sunt lut aprins de dor,

Cioplit să-mi fie chipul, Lui asemănător.

 

M-am pervertit în lume şi dorul de Cel sfânt

S-a transformat amar într-un adânc mormânt

Din colbul de pe drumuri m-am îmbrăcat în lume

Cu cele mai cumplite, nefericite hume.

 

Şi m-am trezit deodată mustrat chiar cu dojană

Balsam cu miruri sfinte puse pe-adânca rană

În mine a fost furtună şi-a nins necontenit

De-atâta rătăcire parcă-am şi ostenit.

 

Un răsărit de soare mi-a alinat suspinul

M-a ridicat de jos și mi-a salvat declinul

Și-un curcubeu superb în vreme de apus

A apărut pe cer, speranță mi-a adus.

 

Un duh, o rugăciune și altare cu descântec

Văzduhul din iubire cu râvnă ca să-l spintec.

Îndrăgostit de cruce şi-mbălsămat cu scut

Un stih să-i cânt acum Întâiului născut.

 Cristea Aurora - noiembrie 2020

Preţ exorbitant

 

autor Roryta

                                             Pe-o veştedă speranţă
                                             Ce vine din neant
                                             Şi-a mea nesiguranţă,
                                             Un preţ exorbitant.

                                             Pentru un vis ce trece
                                             Prin viaţa pe pământ
                                             Să vină, să vindece
                                             Un suflet, un cuvânt.

                                              Trăit azi cu suspine
                                              Şi mâine cu iubire
                                              În viaţa ta, străine,
                                              Eternă amăgire.

                                              Să-l preţuieşti acum
                                              Să nu te vinzi vreodat’
                                              Căci visul nu-i oricum
                                              Ceva de lepădat.

                                              E ultima speranţă
                                              E ultima redută
                                              Un preţ de toleranţă,
                                              În nici un caz vândută.

                                  Cristea Aurora - noiembrie 2020

Toamna

 

autor Roryta

Ce se ascunde-n fiecare picătură

Când sub povara densă, nori gemură,

Și scuturați de friguri și tristețe

Își plâng ades trecuta lor noblețe?

 

Îngălbenite frunze de salcâm

Căzute parcă de pe alt tărâm

Un foșnet moale de covor pufos

Se aude și se simte acum pe jos.

 

Iar după o ploaie rece și ostilă

Când atmosfera parcă-i volatilă

Apare din neant, din cer ascuns

Seninul din adâncul nepătruns.

 

Sferă de energie magică și pură

Cu învelitoarea ta, ca o armură

Te schimbi mereu, natură, ești ciudată

Exact ca o regină adevărată. 

 

Cristea Aurora - octombrie 2020

Iubitul meu

 

autor Roryta

                    

                         Iubitul meu cu ochi căprui, cu suflet cald şi bun
                            Mai ştiu eu oare cum să fac să nu mă mai supun
                            Iubirii care mă frământă-ntruna cu foc mistuitor
                            Şi-mi pârjoleşte inima toată în mod chinuitor?
 
                            Tu mă afunzi într-un abis, m-arunci în disperare
                            Fiinţa-ntreagă mi-o străbaţi, fără exagerare
                            Fior de drag şi pasiune, de gând răscolitor
                            Tu eşti enigma din privire, eşti cel mai mare dor.
 
                            Când sunt în preajma ta, iubite, simt că plutesc ca-n vise
                            Şi-am sentimente atât de-adânci, că nu pot fi descrise
                            Ţi-aş dezmierda obrajii netezi, ţi-aş mângâia făptura
                            Dragoste ţi-aş dărui, şi nu cu picătura.
 
                            Aş revărsa cu totu’-n tine fiece sărutare
                            Secunda s-o transform pe veci, să fie-o încântare.
                            Şi când topit de-un dor ascuns mă cauţi cu privirea
                            Eu să-ţi răspund suav şi dulce că mi-am găsit iubirea.

 

                           Cristea Aurora - octombrie 2020               

                         

Destin

autor Roryta 

Secătuite clipe de viață și dezgust

Când chinul ți se pare trăit în mod injust

Ți-aduci acum aminte că ești un mic destin

Și toată existența nu-ți este doar festin.

 

Că fiecare lacrimă și orice încruntare

E-a inimii trăire, eternă frământare,

Din dragoste de dor, din dragoste de doi

Se duce-o bătălie, se duce un război.

 

Te simți neînțeles, singur și-abandonat

Și ieși din lupta asta cu suflet șifonat.

Iubirea nu mai e cel mai frumos capriciu

Ea devenind deodată adevărat supliciu.

 

Dar toate-s efemere în jungla vieții noastre,

Se nasc și-apoi se sting, misterioase astre,

Și-ajungi spre toamna vieții, când devii înțelept

Să spui: Da, Doamne, destinul mi-l accept.

 

Și ne înveșmântăm, să nu fim iarăși goi,

Cu dragoste de semeni, cu tot ce e în noi

Mai bun și-apropiat de dulcele Cuvânt

Din soartă să ne facem destinul cel mai sfânt. 

 

Cristea Aurora - noiembrie 2020

Vovidenia

 

autor Roryta

    Pe-o stradă mică, delicată, din centru, din oraș,

    De care tot scria pe vremuri un vechi gazetăraș

    Ne-aduce har odată cu sfințenia

    Un edificiu cunoscut, pe nume Vovidenia.

 

   Căutători de veșnicii, de secole trecute

   Ei cu suspine-și plâng amar cărările pierdute

   Trec dincolo de pragul porții, timizi și vinovați

   Păcatele ca să-și descarce, să fie iar curați.

 

   Sunt oameni triști și cu nevoi, ce nu mai au iubirea

   Sunt lacrimi care cad din Rai şi vor neprihănirea

   Nădăjduind în ajutor și într-o viață fără pată

   Ei ştiu că îi așteaptă-aici o Maică prea curată.

 

   Îngenunchind plini de dureri, stingheri şi prihăniți

   De fapte grele şi amare fiind mereu mâhniţi

   Îşi spun secretul cu regrete şi vor să-şi schimbe starea

   Un sacerdot să îi asculte şi să le dea iertarea.

 

   E plin de graţie divină acest lăcaş de-odinioară

   E flacără dumnezeiască care în taină se coboară

   Marie sfântă, Maică bună, mireasă a lui Dumnezeu

   Ne ești și înger și stăpână și sprijin tot mereu.

 

   Cu infinită chibzuință, cu înțelegere și dor

   Schimbi gândul și ființa toată în duh nepieritor.

   Ești o magie ce încântă, ești pură și nevinovată

   Speranță, dragoste și cântec, prințesă minunată.

 

   Sub patrafirele care le ard păcatele mărturisite

   Căutătorii de divin cu sufletele pustiite

   Își caută neîncetat și își doresc smerenia

   În cel mai pur lăcaș de inimi, în sfânta Vovidenia.

    Cristea Aurora - octombrie 2020

  

Ghiocelul

autor Roryta

 

-                                                                          - Ia uite, ce drăgălașă,
                                       spuse raza buclucașă!,

                                       privind cu duioșie
                                       spre sămânța ruginie.
 
                                       Ea a leșinat, săraca,
                                       greu atârnă promoroaca
                                       pe genele-i amorțite
                                       și de vânt învinețite.
 
                                       Să pătrund în casa ei
                                       și să-i spun: Frumoaso, hei,
                                       nu mai sta cu capu'-n jos
                                       ca un moș urât, ghebos!
 
                                      Scoală, surioară dragă,
                                      nu mai fi o hodoroagă!
                                      Și privi cu duioșie
                                      la sămânța ruginie.
 

                                            Iar sămânța bucuroasă
                                      Se roti pe loc poznașă
                                      Și-apăru din firicel
                                      Un pui mic de ghiocel.

    

C                          

                                      Cristea Aurora - noiembrie 2020

                                 

Iubi-voi

 

autor Roryta

Iubi-voi păsările cerului şi bolta cea albastră

Iubi-voi tot ce-i sfânt din viaţa cea sihastră.

Iubi-voi marea şi munţii cei stâncoşi

Iubi-voi în tot locul pe sfinţii luminoşi.

 

Iubi-voi Soarele şi Luna cea sticloasă

Iubi-voi tot alaiul şi ceata îngerească

Iubi-voi norii şi crestele înzăpezite

Iubi-voi macii şi pajiştile înverzite.

 

Iubi-voi cântecul şi muzica celestă

Iubi-voi pioşenia care se manifestă.

Iubi-voi tot ce-i bun, ce-i sacru şi frumos

Iubi-voi tot ce este în lume preţios.

 

Dar mai presus de toate, de tot ce-i pământesc

Aş vrea în timpul ăsta, pe lume cât trăiesc

Să-nvăţ mereu să spun, atâta cât se poate,

Iubi-voi viața aceasta, dar fără de păcate.

 

Cristea Aurora - octombrie 2020

Ținta

autor Roryta

              Am citit undeva că iubirea alege oamenii. 

              Eu nu cred așa ceva.

          Eu cred taman invers, că oamenii aleg iubirea. De fapt, nici măcar atât. Cu siguranță, nu noi alegem iubirea. Iubirea, acel sentiment profund pe care-l simțim toți la un moment dat în viață sau chiar toată viața, ne este dat de Sus. Am auzit sau am citit undeva - nu mai rețin exact, că omului îi este dată credința ca un dar, de Sus. Până și această ”liberă” alegere - mai bine spus pe care noi o credem liberă, ne este dictată în subconștient, de Sus. Nu că aș avea ceva împotriva acestui lucru. Chiar deloc. Dimpotrivă. Atât timp cât toată viața mea primesc de Sus lucruri bune, sentimente duioase, dragoste, iubire, duioșie, altruism, de ce nu? De ce să mă opun?

          Unii susțin că avem liber arbitru, ceea ce mă face efectiv să râd. Probabil că nimic nu este mai amuzant decât amăgirea noastră de paiață într-un circ ieftin, precum că suntem liberi să facem ce vrem. Dumnezeule, câtă utopie, ce iluzie, ce fantezie hilară! Pe de altă parte, aceiași oameni susțin că suntem ”unelte în mâinile lui Dumnezeu”. Păi, dacă suntem unelte, atunci unde ne mai este acea libertate de care se amintește, să facem ce dorim? E un non sens, e o contradicție.

          Concluzia este că nu avem liber arbitru absolut deloc. Celebrul profesor doctor Dumitru Constantin Dulcan evaluează acest liber arbitru la un procent de circa 15% poate chiar mai puțin. Indulgent și înțelegător om! Din toate punctele de vedere, inclusiv atunci când amintește cu toleranță, cu o îngăduință aproape gingașă, de acest procent.

         Pe de altă parte, religia ortodoxă susține cu vehemență existența liberului arbitru, ceea ce îmi creează mari probleme de înțelegere din punctul ăsta de vedere.

          Probabil că dacă am încerca să înțelegem profund toate evenimentele din viața noastră, fiecare prin prisma propriei vieți, și dacă am analiza detașat tot ce ni se întâmplă, cu siguranță nu am mai susține o teorie atât de absurdă cum ar fi liberul arbitru.

           Viața noastră e o cale, nu o destinație, așa cum spunea Părintele Arsenie Boca.

             O cale spre evoluție spirituală, o cale spre mântuire, spre viața veșnică.

          Din punctul acesta de vedere, dau dovadă de înțelegere. Ceea ce mi se pare nu absurd, dar fără noimă - și asta doar pentru că am o gândire suficient de limitată încât să mă întreb retoric, cu obstinație agresivă și deloc concesivă, este că nu pot pricepe pentru ce sunt toate acestea.

         Unii susțin reîncarnarea, alții - dimpotrivă! - resping cu vehemență această idee, considerând-o cel puțin absurdă. Nu știu dacă e așa. Și în fond prea puțin contează acest aspect. Poate chiar suntem cu adevărat suflete nemuritoare și ne reîncarnăm de șapte ori – așa cum spun unii, sau poate că nu ne mai reîncarnăm niciodată, ci suntem trimiși direct în adâncul Iadului sau spre culmile Raiului de către Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, funcție de ceea ce am făcut în această viață. Posibil să fie așa, nu avem nicio certitudine. Toate sunt simple presupuneri, simple supoziții. Și în fond, de ce ar trebui să-i credem pe unii sau pe alții?

             Dar nici măcar asta nu e important.

          După umila mea părere, important este altceva: care-i finalitatea? Care-i scopul? Care-i ținta?

          Fiecare va veni cu răspunsurile proprii: să ne mântuim, să fim una cu nemurirea, să evoluăm, să devenim sfinți etc. Nu mă contrazic cu nimeni. Fiecare din noi are dreptul la o opinie, la o părere și, cel puțin în momentul în care scriu aceste rânduri, e departe de mine gândul de a crea polemici. În fond, noi toți avem dreptatea noastră. Dar nici măcar nu știu dacă asta e ceea ce contează cu adevărat: să avem dreptate. La un moment dat, într-o polemică belicoasă expusă, iscată pe fondul unor discuții contradictorii mai vechi, cineva a dat dovadă ce mare înțelepciune și m-a întrebat zâmbind: ce contează cine are dreptate? Da, chiar așa! Să presupunem că am avea dreptate. Care-i problema? Care e problema dacă avem dreptate sau nu? Cine ne spune asta? Tot noi? Sau tot unii dintre noi?

            Nici măcar asta nu contează.

            Cred că cel mai important lucru este să aflăm cumva ținta finală.

         Sunt de acord cu cei care afirmă că scopul final al nostru, al... nu al nostru efectiv, ci al sufletelor noastre este să ne mântuim. Așa este. Bun. Și? Mai departe? Ce facem cu această iertare? Le ce ne folosește? Ca să trăim veșnic. Bun. Unde? În Raiul lui Dumnezeu. Așa. Și? Mai departe? Ce realizăm cu asta? Care-i scopul? Să ne sfințim. Perfect. Pentru ce să ne sfințim? Ca să ce?

            Alții, care cred în alte teorii, vor spune: să evoluăm spiritual.

            Perfect. Așa este.

            Și ce câștigăm cu asta?

            Care-i scopul?

           Evoluăm, așa este. De ce să evoluăm? Ce să facem cu această evoluție? La ce ne folosește?

            În final, cei care sunt mai... spirituali, mai aproape de Dumnezeu, vor răspunde că scopul vieții pe pământ este cunoașterea IUBIRII sub toate formele și aspectele ei. Sută la sută, cu asta sunt de acord.

           O cunoaștem, am cunoscut-o deja și, cel mai probabil, o vom aprofunda și pe viitor, în cazul în care ni se mai lungește perioada de ședere aici.

            Și o știm.

            Ce facem cu ea?

        La ce folosește toată această experiență? Toată această iubire, reîncarnare, întrupare sau cum vreți s-o denumiți? Merg mai departe, tot pe întrebarea mea: ca să ce? Care e finalul finalului, dragilor?

            Din păcate, este peste puterea mea de înțelegere și-mi cunosc limitele.

         Poate voi găsi totuși cândva, un răspuns bun, inteligent, care să-mi lumineze mintea încețoșată de ceva vreme.

         Mă rog pentru asta. Și dacă aflu un răspuns inteligent, îl trec spre nemurire. Sau poate... vorba cuiva: om muri și om vedea!

            octombrie 2020             

De dragoste

 

autor Roryta

                          Ce fantezii, ce doruri mute te străbat în noapte?
                          De gândurile tale ajung ca nişte şoapte?
                          Le simt adânc în mine, splendidă făptură,
                          Sunt ca săgeţi suave şi pline de căldură.
 
                          Îmbrăţişări în vise şi buze moi, fierbinţi
                          Sunt înfruptări din trup şi nu-s deloc cuminţi
                          Îmi explorezi aroma cea plină de mister
                          O sclavă faci din mine, adevărat boier!
 
                          Săruturi înfocate, atingeri, pasiune
                          Îmi dăruiești, iubite, miresmele din tine
                          Și eu te vreau întreg, cu totul și cu toate,
                          Pe trupul meu să vezi imperii sau regate.
 
                          Îți caut gura caldă, să mă cufund în ea
                         Și-n fiecare por să vezi mereu o stea
                         Să simți un univers în fiece suflare
                         Iar tu să-mi fii acum o nouă provocare.
  
                          Îmi cercetezi candid fiece colţişor
                          Iar de plăceri nebune presimt că am să mor
                          Pe coapsele iubirii, fiori din tine simt

                          Ca o ocară dulce pe care  o consimt.

                          Cristea Aurora - octombrie 2020 

 

Fugari din Rai

 

autor Roryta

            O lume plină de magie, un colț de univers,

             E-un început de poezie, e primul Său vers

             E prima Sa baladă, un cântec de iubire,

             E prima încercare din lunga convorbire.

 

            Ce ne arată sincer, frumos și-original

            Cum dintru început și până la final

            Noi tot copii vom fi, mici răzvrătiți, ștrengari

            Din Rai ce-am evadat, inconștienți fugari

 

            Adu-ne, Doamne, înapoi, pe vechiul nostru drum,

            Învață-ne să nu mai facem din viața noastră scrum

            Și cu iubire și nădejde să mergem mai departe

            Iar sufletele noastre reci să nu mai fie moarte.

 

            Să-avem din nou adânc în noi fructul neprihănirii

            Și să-nțelegem în sfârșit cărările iubirii 

            Să ierți cum ai făcut mereu și să ne speli păcatul

            Recunoscând în veci și-n pururi că tu ești PreaÎnaltul. 

                                       Cristea Aurora - octombrie 2020