No comment

 

Gândurile serii

autor Roryta

În liniștea serii m-am simțit deodată copleșit de un sentiment ciudat, nemaiîntâlnit... Ceva din inimă mi s-a ridicat în gât și emoțiile au început să mă copleșească atât de tare, că aproape îmi venea să plâng. Am ridicat o mână grea către ochelarii care abia mai stăteau pe nas și i-am dat jos moale, într-un gest plin de sfârșeală nedisimulată. Ce-o fi oare? Parcă am simțit o fisură acolo, în adânc, ceva s-a spart. Am auzit cioburi în suflet. Și m-am speriat.
        Am închis ușor ochii și prin minte mi-au trecut o mie de gânduri, toate odată, îngrămădite ca într-o centrifugă, învârtindu-se atât de puternic că am amețit cu totul.
      Balansoarul a început să se miște în față și în spate, arcuindu-și balansul și gemând dogit sub greutatea mea pe care o percepeam în clipele acelea ca fiind dublă.
          Am obosit...
          Doamne, cât o să mai rezist?
        Cum să mă înțeleg, cum să mă decojesc taman acum, când tocmai am făcut 68 ani și când tocmai am reușit să-mi finalizez de ceva timp propriul regat? Și pentru ce? Pentru niște vorbe în vânt? Poate că își bate joc de mine. Și chiar de n-ar fi așa, chiar de aș arunca cât colo scepticismul și aș accepta că tot ce spune și ce face, e adevărat... Cum să-mi permit să accept totul ca pe un adevăr sacru? Ce a reușit oare să facă fata asta? Prin ce căi, pe ce alei a ajuns la poarta sufletului meu, când eu n-am făcut toată viața decât să construiesc cetăți, să ridic ziduri, să săp apeducte bine ancorate în granitul dur din jurul inimii mele? Cum să-mi permit o astfel de ignoranță?
        În niciun caz!
        Sunt prea tulburat pentru un adevăr atât de mare, venit tocmai acum, în apusul vieții.
        De ce n-a venit acum 40 ani?
       Dar când să vină? Când era doar o copilă și când abia învăța că există un CNP în inedita carte de identitate pe care tocmai o ridica de la Miliție poate? Sau buletin de identitate, cum se numea pe atunci!
     Cine este fata asta și ce vrea ea de la mine? De ce-mi tulbură mie liniștea? Ce încearcă ea să facă și care e scopul? Vrea să mă distrugă oare?
       Încă reușesc să-mi țin ochelarii între degete, semn că n-am murit chiar de tot sub capriciul unor sentimente stranii ce-mi traversează inima de-a lungul și de-a latul, împletindu-se cumva cu geamătul lemnelor din șemineu și care-mi hipnotizează auzul.
       Visez frumos.
      Simt o căldură dulce ce mă învăluie. Mai că aș da frâu liber sentimentelor, mai că mi-aș desfereca inima asta încorsetată și aș lăsa-o să respire...
       Ah, Dumnezeule mare! Dacă ar fi să-mi urmez sufletul, dacă ar fi să pot zburda după bunul plac, să săr într-un picior ca un adolescent, fără griji, fără bariere, aș dansa în ploaie, aș traversa toată țara, aș lua-o de mână și aș pleca cu ea în triburile șamanice, să tragem din narghilea și să trăim cea mai frumoasă poveste de dragoste care ar putea exista vreodată pe acest pământ, să dau frâu liber inimii, să-mi umplu plămânii de bucurie, de iubire, de dragoste și dor, să mă bucur până la cer că am întâlnit-o, în sfârșit, pe nebuna sufletului meu, cea care-mi compune mie poezii pe care nimeni nu mi le-a compus vreodată, care-mi scrie zeci și sute de cuvinte cu care mă îmbăt seară de seară și care-mi tremură pe sub pleoapele închise.
        Așa adorm. Visând mereu și mereu la ceea ce ar fi putut fi.
   Și dimineața mă trezesc ca un plumb, cu glasul pardosit de nicotină, dogit de țigări fumate cam prea mult și cu pastilele mele de tensiune puse de Amalia cu grijă pe noptieră, cu cafeaua slabă pe care o mai beau pe stomacul gol, deși știu că nu-mi face bine. Ce viață plină de rutină copleșitoare, nu-i așa? Unde mi-e trupul și unde mi-e sufletul! Ce diferență! De sistem, de referință, de viață, de vise și de realitate.

Prea frumos. Prea ca într-un roman scris de Tolstoi poate sau de Gabriel Garcia Marquez. Ce aroganță, ce desfrâu dulce și vital în coacerea unei senectuți inerente care-și construiește deja inteligența, statura morală a unei vieți frumoase, pline de realizări spectaculoase, dar în spatele căreia simt uneori încercări de tandră presiune interogativă.

Mă gândesc la timpul care mi-a lăsat ființa zdrențuită de atâția ani, alterând toate încheieturile trupului meu care se slăbănogește cu fiecare zi, sumă de ani așezați cu duioșie poate pe arcadele corpului, dar care încep să se îngreuieze din ce în ce mai tare. Am încetat de mult să mă mai întreb ce-i cu mine. Nu mai vreau nimic, nu mai am pretenția de la Dumnezeu să-mi mai dea ceva. Am ajuns la o înălțime a vârstei la care pot dialoga cu zeii în catedralele propriei ființe, fără să mai am vreun vis, fără imaginație chiar, pierzându-mi nu doar entuziasmul, ci bucuria de a zburda chiar și în gânduri. Îmi vine să zâmbesc deconcertant, îngăduitor, cu o îngăduință pe care doar maturitatea căruntă mi-o mai poate da.
        Ce crede ea oare?
        Că alerg, că zbor spre ea?
        Nu știe oare că mai am doar o aripă? Ce-o fi așa de greu de înțeles?
      Aș putea s-o asemuiesc cu o porumbiță care nu-mi dă pace și care mi se așează mereu ba pe umăr, ba pe creștet, ba pe celălalt umăr, atât de des, că devine agasantă de-acuma. Începe să mă enerveze. Nu mai am răbdare și îmi vine s-o alung. Dar nu pentru că nu e frumos ce e în ea sau pentru că nu îmi place ce spune, ci pentru că mă face să-mi cobor mintea în inimă și să nu mai gândesc lucid, mă face să mă simt vulnerabil și nu-mi permit acest lux. Nu acum, nu la vârsta asta.
        Fătucă dragă, ai ajuns prea târziu, mult prea târziu!
        Poate că așa a fost să fie. Poate așa a trebuit să fie.
        Aș vrea să mă lase în pace.
      Sunt sigur că pentru ea sunt doar un capriciu. O fi bătut pariu cu vreo prietenă că mă poate cuceri. Mai știi? Deși, nu pare genul. Pare sinceră. Și... chiar de-ar fi așa? Ce contează cum mai e dacă nu e?
        Frumoasă!
        Și foc de deșteaptă!
        O femeie ca ea dărâmă munții. Cu ea poți lejer construi un imperiu.
       Auzi la ea: ”... dacă ar fi să merg cu tine până la capătul lumii și să știu că vom fi împreună pe veci, aș lăsa totul baltă și aș merge cu tine oriunde. Și dacă va fi să trecem în veșnicie împreună, împreună cu TINE aș trece oricare prag...” A înnebunit de tot. Oare ar fi în stare de așa ceva? Da, pare vulcanică așa.... dar chiar așa?
      Deschid ușor pleoapele și trag un ochi către fereastră. S-a lăsat frigul și începe să se întunece. Nu mai stau mult și o pornesc ușor-ușor către casă.
      Închid din nou ochii, ca s-o pot visa mai bine, să-mi închipui că e în fața mea, să-i simt vibrația, energia. Minunată ființă! I-am spus-o de atâtea ori...
     Trebuie totuși să fiu precaut, foarte precaut. Asta e nebună! Dacă zic ceva greșit, am feștelit-o. Îmi stric tot regatul.
     Căldura șemineului mă învăluie și parcă aici simt că sunt luat de valul aducerilor aminte, simt că sunt doar eu cu Dumnezeul din mine, cel de care nu mă pot ascunde așa cum fac în fața tuturor. Aici, în dulcele meu sanctuar, unde ascult cu nostalgie muzică jazz, în încăperea asta atât de intimă și cochetă pe care mi-am imaginat-o mereu și pe care am visat-o încă din copilărie, doar aici pot visa în voie, așa cum doresc.
     Doamne, spune-mi! Ce-i cu ea, ce-i cu mine? Cum să mă îndrăgostesc? Acuma? Drept cine mă ia? Vreun flușturatec care aleargă la bătrânețe după himere?
       Și, Dumnezeule, ce frumos scrie!
      Oare să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a scos-o în cale? Sau încă nu? Sau poate e doar o iluzie!
       Poate totul nu e decât o încercare.
       Sigur! Asta trebuie să fie!
       Nimic altceva.
     Ce iubire, care iubire? Nici vorbă. Nu am eu timp de prostii de genul ăsta. De visări, melancolii, romantisme și altele. Astea au fost bune la vremea lor, la 17 ani, nu la 68.
      Doamne, câți ani au trecut peste mine. Sunt aproape de apus. Simt asta uneori. Mai acut decât aș vrea. Și ea vrea să mă tragă către viață, către tinerețe și exuberanță. E bine că e așa. Măcar încearcă. Numai că... gata! De-acuma trebuie să înceteze. Am crezut-o, apreciez, dar totuși, hai să dăm dovadă de maturitate, dragă! Ce-i asta? Ce-s cu frustrările astea și cu dulcegăriile astea ieftine? Ia! Hai, s-o las mai moale, că nu-și are rostul, nu-și are sensul!
     Cel mai probabil o s-o răresc, să devin rece, distant cu ea, ca să plece, să nu mă mai înnebunească de cap. În felul ăsta, mă simt și eu... eliberat! Să nu-i mai permit să-mi invadeze teritoriul. Destul am permis. Doar așa o pot determina să se retragă.
       Și totuși...
      Așa un suflet cald, așa priviri topite de dor și de iubire parcă nu-mi aduc aminte să fi văzut la cineva vreodată. Mi-e dor! Mi-e dor de apelativul ei unic ”Bebiță”, cum doar ea mi-l spunea atât de tandru, atât de dulce. Dumnezule mare, ce a putut să-mi facă ființa asta! Să-mi zguduie din temelii tot regatul. Ea, cu siropelile ei libidinoase, cu alintăturile ei sclifosite, cu duioșia și gingășia ei desuete și cuvintele împletite ca o dantelărie absolut superbă.
      Sunt nervos pe ea. De fapt, sunt nervos pe mine. Pe mine, fiindcă m-am lăsat dus de val și i-am permis să-mi pătrundă în suflet, să devină slăbiciunea mea.
      Ce frumos îmi zicea: ”Feblețe!”
     De unde toate aceste cuvinte unice? Cum de doar ei îi veneau în minte, pe buze și în degete, de-mi scria mereu așa?
     Dacă m-aș lăsa purtat ce toată iubirea pe care aș putea să i-o dăruiesc, aș lua-o pe sus și aș purta-o mereu în brațe.
     Dar poate că mai bine ar fi s-o tratez cu indiferență. Nu pot s-o alung jignind-o. În fond, nu mi-a greșit cu nimic. Poate doar cu faptul că m-a iubit prea mult. Și mă iubește prea mult. Ar însemna să fiu mojic de-a dreptul. Destul că îi frâng inima și o simt cât suferă. Dar poate-i mai bine așa. Pentru amândoi. O să-i treacă. Trebuie să-i treacă. Las-o, că are forță, e o femeie adevărată în toată puterea cuvântului. Sigur va renaște mai colorată, mai vie ca oricând, nu-mi fac griji pentru ea. Sigur va învinge.
     Plus că parcă nu mă mai atrage așa, ca la început. La început era veselă, spontană. Cel puțin așa mi s-a părut. Acum parcă e fadă, nu mai are gust. Sau am îmbătrânit eu oare și mai mult?
      Deschid ochii larg și privesc în jur.
      Gata pe ziua de azi. Am visat destul.
     Mă ridic greoi și-mi dau seama că toate gândurile mele au fost răsfoite vale cu vale în seara aceasta care cade rece și udă.
     Și totuși... ce-a fost cu acea tresărire în inima mea? Ce-a fost cu acea undă care mi-a străfulgerat tot trupul, toată ființa, ca un cutremur? Să fi fost gândul ei atât de puternic simțit și trimis către mine? Mă simt ca în romanul Jane Eyre, o versiune sonoră a sufletului zdruncinat de decibelii din el.
   ”Boreala mea cea dulce, unde ești?”, oftez adânc în gând, până la Dumnezeu și înapoi. ”Ești și vei rămâne în inima mea, iubita mea secretă și dragă!”, îmi zic cu o lacrimă uriașă pe care o las să se prelingă din sufletul meu trist, direct în eternitate.

          aprilie 2025

 

Impresii despre lansare film documentar ”0,1 %”

 

autor Roryta

           Ora 15:40.
          În curte deja se adunaseră câteva persoane care s-au apropiat de noi și ne-au întrebat cu o curiozitate nedisimulată: ”Putem intra?”

          Am închis ochii imaginari și m-am gândit: ”Va fi multă lume.”
        Aula Centrului Universitar din Str. Victor Babeș, nr. 62 A din Baia Mare începea ușor-ușor să devină din ce în ce mai mică, iar atmosfera devenise forfotitoare, vibrând în eter ca o presupusă dârdâială ce ne dădea vinovate solfegii ale cultului pentru Marele Necunoscut, pentru Adevărul și Credința propagate direct în inimile celor care au umplut sala atât de complet, că s-au așezat pe trepte, direct pe jos, de-o parte și de alta a scaunelor, mărind Vibrația întregii încăperi.

        Ora 17:00.

      Liniștea s-a instaurat brusc atunci când producătorul Călin Terțan a urcat pe trepte și a ajuns la microfon. 
     A urmat un moment magic: prezentarea filmului ”0,1%”, o încercare de dezlegare a unui mister divin: vindecarea spontană, vindecarea prin credință.
       Cei prezenți s-au lichefiat de interes și am văzut multă emoție în privirile lor, fascinație și exuberanță deopotrivă, schițându-și fiecare, în memoria lui, orizontul în care urma să-și așeze visele și speranțele.
      Ni s-a vorbit mult în film, și nu numai, despre adevăr, despre credință și vindecare, dar și despre lumină. S-a visat speculativ și, așa cum ne-am perceput în atmosferă fiecare din noi, am fost ținta mesajului iubitor care a reprezentat mai mult decât o pădure de cadouri, a fost un labirint plin de luminițe în sufletul omului modern, în adâncul propriei ființe, acolo unde se rescrie istoria ADN-ului placentar, trezind în noi focul unei lumânări care -  culmea! – ne-a întipărit pe viață miracolul tămăduirilor inexplicabile.
       De fapt, cel mai probabil a fost și este vorba de ”dumnezeire” - acest cuvânt care dă fior tuturor, unora de bucurie, altora de revoltă, trezind în măduva sufletului, îndoieli ce se înșurubează din ce în ce mai adânc, cu reverberații peste ani, punând măcar din când în când cugetele noastre sub același semn de întrebare scris de producătorii acestui film fascinant la sfârșitul titlului.
         Suntem mici dumnezei sau nu suntem?
       Cu siguranță fiecare din noi știe răspunsul, cu siguranță fiecare din noi, dacă suntem sinceri cu acea scânteie divină din noi, știm deja.
       Totuși, pentru cei care mai au încă îndoieli, dacă în urma unui astfel de demers cinematografic, ei rămân pe gânduri și își pot vindeca măcar o parte de suflet, asta înseamnă că s-au salvat. Și dacă în urma unei astfel de salvări, un singur OM, doar un singur om s-ar vindeca pe deplin, asta înseamnă că am vindecat o omenire întreagă și, deci, scopul a fost atins.
       Dar poate că acest demers și aceste enigme ale sufletului uman au fost explicate cel mai bine de invitații de onoare din cadrul prezentării filmului: d-na Prof. Universitar Emerit, Dr. în Psihologie - Anca Munteanu, maestrul și actorul Dorel Vișan, Prof. Universitar Emerit, Dr. în Studii Semiotice - Traian-Dinorel Stănciulescu și Prof. Universitar, Dr. în Psihologie și Psihanaliză - Matei Georgescu, personalități care au luat cuvântul după derularea documentarului.
        Un regal de o încărcătură spirituală și emoțională cu totul specială, unic prin excelență care, cel mai probabil, ne-a scos sufletele din adâncime și ne-a adus mai aproape de esența divină din noi.
      Suntem recunoscători pentru această inspirată invitație de reflecție asupra propriului spirit, pentru că, așa cum cita încântător d-na Prof. Univ. Anca Munteanu ”Prima gură din paharul științei te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu” – Werner Heisenberg.
        Recunoștință și plecăciune adâncă a frunții pentru darurile de cuvânt din aceste două seri binecuvântate!
   Mulțumim din suflet: Anca Munteanu, Dorel Vișan, Traian-Dinorel Stănciulescu, Matei Georgescu și, desigur, neobosiților inițiatori care ne-au tot răsfățat sufletele în ultimii ani cu minunatele lor daruri de suflet: trei creații cinematografice documentare spectaculoase, marca soților Terțan!

         5 aprilie 2025

 

 

Recenzie film ”0,1 %?”

 

autor Roryta

Recenzie film

Pentru a înțelege ființa umană în adâncurile ei trebuie să fii preocupat, trebuie să vrei să iubești omul, să-l explorezi, să fii curios și să vezi ce înseamnă el cu adevărat, în toată splendoarea lui, creat de Dumnezeu, dincolo de ce se vede cu ochiul liber, dincolo de materie, dincolo de orizont. Orizontul poate fi considerat linia care desparte pământul de cer, dar mai poate fi considerat și linia care unește cerul cu pământul. De noi depinde ce alegem.

Există ceva divin în noi. Există acel mic Dumnezeu pe care-l negăm de cele mai multe ori, din teamă, din zădărnicie, dintr-o totală lipsă de înțelegere, dar poate și din ignoranță. Dumnezeu este un subiect delicat, greu de digerat, credința în El, în ceva subtil, intangibil, ceva nevăzut, ne face să fim sceptici, să credem că doar atunci când vedem, doar atunci când auzim ori poate când sunt toate simțurile la un loc puse în acțiune, să afirmăm cu tărie: DA, există cu adevărat.

Avem nevoie de dovezi palpabile, avem nevoie să știm cu certitudine, avem nevoie de confirmări autentice. Ca să ne-o dovedim. Ca să dovedim... ce? Că Dumnezeu există? Ca să dovedim ce? Că suntem cu mult mai mult decât ceea ce se vede?

Dumnezeu oricum există, indiferent dacă noi credem sau nu în El, Dumnezeu oricum există indiferent dacă noi avem sau nu aceste așa-zise dovezi concrete.

Ori poate că nu Dumnezeu există, ci o forță supranaturală peste noi, mult peste puterile noastre de înțelegere. Poate există un Allah, poate există un Yahweh, un Adonai, un Buddha sau cine mai știe cu ce denumiri inventate mai putem boteza acest Univers, acest mister care se găsește în tot ce înseamnă VIAȚĂ, aceasta mișcare continuă a tot ce înseamnă praf, pulberi și stele, care există și care nu poate fi tăgăduită. Altfel, ce rost ar mai avea toate astea, ce rost ar mai avea toată dorința de cunoaștere și cum s-ar putea explica setea neîntreruptă de a fi grăbiți în fața nemuririi și de a ne îmbrânci duhovnicește pe treptele unei credințe native, dată enigmatic de fărâma de divinitate din noi?

Filmul documentar ”0,1 %?” începe astfel, sugerând mai mult decât evident, faptul că indiferent de religie, credința este aceeași peste tot în lume, fie ea trăită în Tibet, Arabia Saudită, Israel sau România.

Omul este un conglomerat de trăiri, un conglomerat de puteri de care nici măcar el nu este conștient. El nu știe câtă forță are în însăși ființa lui, nu este conștient de propriile sale capacități. De ce? Simplu. Fiindcă nu am fost învățați să credem în noi, fiindcă mereu ni s-a spus: tu nu poți, tu ai limite, nu ești capabil. Unii oameni însă au refuzat să se conformeze acestui concept și au găsit o capacitate uimitoare de a renaște, de a se înnoi până în cea mai adâncă particulă a ființei lor, asemeni păsării mitice Phoenix, descoperind singurul punct luminos al vieții lor întunecate. ”...până nu veți fi din nou asemeni unor copii, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor...” (Ev. Matei 18, 1-11).

Este vorba despre puterea vindecării, este vorba despre transformare, despre credință, iubire și iertare, legi nescrise într-o gândire matematică, dură, ascuțită, demonstrată în termeni de performanță, dar mărturisite și simțite irațional, aburos și sentimentaloid, îndeajuns cât să ne dea gustul și savoarea divinului din noi. Când vom înțelege că singura legătură dintre noi și dumnezeire, singura legătură dintre noi și Creator este doar iubirea, atunci înseamnă că am înțeles esența vieții, am înțeles lecția pentru care am venit aici și cu care vom pleca înapoi solari, lipsiți de momentele de penumbră.

Credința în vindecare este cea care izvorăște din disperare, din durere, o panică instaurată aproape instantaneu, atât de adâncă încât trebuie să închidem ușa în nas banalului, sordidului care ne sâcâie și vieții total greșite pe care am dus-o până la diagnosticare, zile de amăgiri prin colțurile neantului, să ne azvârlim la gunoi obsesiile și să ne liniștim gândurile. Îl vrem atunci, dintr-o dată, pe Dumnezeul din noi, vrem să ne ajute în clipa măsurătoare și cerșetoare, să devenim eterni dacă se poate și să nu murim ca păsările, fără suspine, ci să mai ființăm pe acest pământ chiar Iad considerat de unii, devenind astfel nemuritori pe săturate, agățându-ne cu ghearele de viață, un dulce supliciu așa de efemer, dar știut și bătătorit atât de bine.

Cred că disperarea provine și din faptul că suntem atât de temători în fața necunoscutului, suntem fricoși, ne place doar ceea ce deja știm, nu ne plac tărâmurile necunoscute, cu toate că o curiozitate nativă ne mână totuși către mister, către lucruri și fenomene oculte, cel mai probabil tot dintr-o enigmatică latură neobișnuită, înrădăcinată în eu-ul nostru placentar.

Avem speranța că ne așteptăm sus în cer, ne e dor de forma umbrelor noastre și a celor dragi și despletim secundele în speranța că trăind un pic mai mult, amânăm un final cumințit de prea multe înfrângeri, disperări și mistere, iluzionându-ne și fericindu-ne că am sporit în confruntarea cu moartea, dulce percepție prin excelență înșelătoare.

Protagoniștii din acest film documentar au trecut de cele cinci etape ale psihicului uman în relația cu moartea și durerea: negarea, furia, negocierea, depresia și resemnarea, cum spunea celebrul medic psihiatru de origine elvețiană Elisabeth Kübler-Ross în cartea sa On Death and Dying (Despre moarte și a muri), au plâns pe ruinele din ei și s-au reinventat pe marginile rugăciunii, fiecare în felul său, nepierzându-și capacitatea de a se autoconsola, nădăjduind la rădăcina unei voințe care nu se poate traduce în termeni de religie, ci în termeni de esență, scoțând suspinul din spaima asta tocită de moarte și punând în surdină strigătul de disperare.

Cuvântul ”cancer” aduce cu el sfârșitul, el reprezintă lipsa viului, este o decorație neagră conferită de destin, despărțindu-ne mintea în sinapse zgârcite, dând din noi bucăți de viață și sporind vaietele surde care sună brusc a vid, etanșeizând speranța ca într-o celulă, făcând-o prizonieră într-un amestec de indispoziție și dezastru și având în față doar un hău de nepătruns.

A căuta și a găsi resursele sihastre și suprarealiste din ființa-ți contradictorie reprezintă o claviatură mută pe care ne putem exersa o fericire viitoare, o eliberare din matca hulpavă a disperării, defilând generos spre vindecări miraculoase, spre tainele dătătoare de fiori și camuflări ale sacrului, spre minuni și bizarerii inexplicabile, dar pline de convingeri sfinte că ziua de mâine va veni cu o lumină salvatoare.

Ziua care astăzi va deveni un mâine va rămâne aceeași zi în fața aceluiași mâine, după ce, în accepțiunea noastră, se va fi consumat timpul din clepsidra vieții, neînțelegând și refuzând ideea că timpul este relativ, că el nu există de fapt. Și totuși... Nu putem să ne aruncăm sistematic în fața propriului moloz și să găsim brusc mângâiere doar în propria Apocalipsă. Trebuie cumva să încercăm măcar să rămânem întregi în speranță, un privilegiu ce nu poate fi retras atât de ermetic din propria viață.

”Credința ta te-a vindecat!”, a spus Iisus Hristos orbului vindecat, precum și slăbănogului din Capernaum. ”Credința ta te-a vindecat!” este motto-ul pe care-l promovează regizorul român Călin Terțan în filmul său ”0,1%?”, un nume cu rezonanță de-acum în sfera deloc explorată a sufletului uman românesc, continuator al unui alt documentar de răsunet în producția cinematografică fără actori, dar devenit celebru și premiat internațional, binecunoscutul film ”Moartea... punct sau virgulă?”, realizat tot de domnia sa, în anul 2021.

În filmul ”0,1 %?”, Prof. Univ. Traian Stănciulescu, ca de altfel și Prof. Univ. Ovidiu Victor Coșbuc afirmă la unison că aceste vindecări pe care noi le numim ”miraculoase” sunt, de fapt, neputințe ale noastre de a ni le explica logic, rațional sau științific, dar care au în spate un fundament nu neapărat credincios în sensul pur religios al cuvântului, ci mai degrabă o credință neștirbită în tămăduirea atât a sufletului, cât și a trupului în egală măsură, fără a apela la tratamentele convenționale ale medicinei clasice.

Doamna Prof. Univ. Dr. Psiholog Anca Munteanu afirmă, de asemenea, la un moment dat: ”... nu mă duc la biserică că așa dă bine sau că pot să socializez, ci mă duc la biserică pentru că este modul meu de a accesa energiile înalte.”

Ori poate că nu neapărat.

Poate nu neapărat trebuie să frecventăm o biserică anume. Poate e suficient să ne schimbăm ideile, concepțiile, vechile credințe în pesimism, vechile convingeri în tot ce este negativ, în tot ce reprezintă incapacitate, o infirmitate psihică cu care nu ne naștem, desigur, dar care ne este inoculată involuntar de cei din jur, de părinții noștri, de prietenii noștri, de profesorii noștri, ba chiar de medicii care ne tratează, din teama de a nu fi mai strălucitori ca spiritele, mânați de vrerea de umblet după multe iubiri verticale conectate direct cu Sursa Divină.

Să fie oare vorba de ceva premeditat? Să fie vorba oare de faptul că aceste vindecări miraculoase fac parte din destinul acestor oameni? Că oricum s-ar fi vindecat, spre uimirea atât a lor, cât și a celorlalți? Cine poate ști?

Ori poate ne-ar trebui o deslușire a unor taine care nu ne sunt îngăduite, poate ne-ar trebui oameni empatici care să nu ne condamne dezlănțuit la sentințe scoase din afara timpului, examinându-ne ca într-un vid între viață și moarte și osândindu-ne sălbatic, rece și deloc îngăduitor la un final otrăvitor care ne îngenunchează sfânta claviatură a naturii noastre triontice.

Să lăsăm o marjă, să lăsăm loc unei speranțe condamnatului, ceva de care să se poată agăța, chiar de-ar fi un neadevăr îmbrăcat în formă amăgitoare, dar eliberatoare totodată, alinătoare prin gustul pentru surpriză, optimist și tămăduitor deopotrivă. “Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” spunea Antoine de Saint-Exupery.

Miracole există! La fiecare pas, la fiecare cotitură și cu siguranță în fiecare zi, fiecăruia din noi. Ceea ce ne lipsește însă este o educație spirituală, o igienă mentală personală, operație de surfilat iraționalul, intelectul acesta uneori atât de subiectiv și deloc autentic, arhitectura unui paradox admirabil dat de Dumnezeu în plămădeala originară a omului.

Părintele Irineu, un preot desăvârșit, pentru care credința este vie, autentică și pe care o subliniază atât de frumos în cuvintele pline de înțelepciune, este un exemplu pentru cei care îl caută pe Dumnezeu și care nu l-au găsit poate. El reprezintă un far, o lumină, o liniștită fragilitate ascunsă în spatele unei voci și a unui fel de a fi copleșitor de pilduitor, un nobil echilibru surprinzător de fragil care poate albi ignoranța maniacală și întunecată a oricărui sceptic eminamente îndârjit-păgubitor.    

Și ce-ar fi să nu ne mai facem atât ierarhizarea vinovățiilor trecute, să facem totul metodic, tacticos, căutând perfecțiunea - cea care nu există, ce-ar fi să ridicăm încrezători ochii spre liniștea pufoasă din dumnezeire, spre pacea strecurată sfios printre tristețile nevropate într-o suav destinsă exuberanță lăuntrică, fascinație și basm deopotrivă? Ei bine, poate asta ar duce la vindecarea nu doar a trupului, cât mai ales a sufletului mutilat de frustrări și cu care străbatem ologiți atâtea mormane de timp.

Ei bine, dacă pentru un om, vindecarea miraculoasă, vindecarea spontană, a fost posibilă, atunci este posibilă pentru oricine. Dacă un om a putut să-și depășească condiția, să refuze drumul spre un orizont cenușiu alegând lumina, atunci poate oricine. Fiindcă poate că nu există cuvintele ”nu pot” decât atunci când le dai valoare, când le dai energie, când le îmbrățișezi morbid într-o convingere total eronată ce poate duce la fatalitate. Și asta doar din vina noastră, așa cum spunea atât de frumos actorul Dorel Vișan: ”Facem totul greșit. Mâncăm greșit, bem greșit, gândim greșit, avem relații greșite și credem greșit.”

Filmul acesta răscolitor reprezintă o speranță, reprezintă axul vital în disciplinarea minții și a priorităților, o deschidere frumos-strategică a spiritului divin din noi, o încurajare, dacă vreți, a accederii obsesive, anesteziante și paradisiace a bucuriei dumnezeiești ascunse în ființa noastră. Reinventarea, reînnoirea, dorința acerbă de a trăi în continuare, de a se însănătoși este cea care i-a adus pe protagoniștii documentarului la ceea ce sunt astăzi, oameni minunați, oameni noi, povestindu-și cu lacrimi în ochi miracolul din viața lor.

Domnul Călin Terțan, un suflet de elită și un spirit deja evoluat, dar care dorește să evolueze mai mult de atât și pe mai departe, a înțeles acest lucru, a înțeles că numai prin credință, prin puterea supremă a rugăciunii și netezimea fără frâu a sensului spiritualizat, poate avea loc un fenomen ieșit din comun, o întâmplare contrară legilor naturii - dacă se poate spune astfel, tocmai de aceea ideea de a realiza încă un film spectaculos face din persoana domniei sale, pentru a câta oară? - un inițiator în tainele științelor oculte pe tărâm românesc.

Îi mulțumim pentru consecvența cu care își continuă demersul său în încercarea de a dezvălui tuturor celor interesați, dar și celor mai puțin interesați, lumina ascunsă din noi, păstrând nealterat ștaiful realului, dar și a irealului, transformându-ne involuntar poate, în niște elevi fără sfârșit, deschizându-ne noi orizonturi cu o eleganță aparte, providențială și distinsă, autodefinindu-se ca un simplu ”instrument”, o ”unealtă” a lui Dumnezeu, așa cum suntem noi toți de altfel, urmând atât de înțelept aforismul lui Albert Camus ”Adevărata generozitate față de viitor este să dai în prezent.”

 Poate am face bine ca micul procent de 0,1 % din vindecați să-l transformăm în 1%, 10% ori poate - cine știe? - chiar mai mult. Nu depinde decât de noi. Fiindcă dacă un singur om a putut să se vindece prin credință, atunci orice om poate. Să nu uităm asta!

 Cristea Aurora - scriitor, membru L.S.R,

  aprilie 2025, Galati

Ziarul Națiunea

Ale tale daruri

 

autor Roryta

                     Sunt ploaia care-ți cade pe umeri și pe suflet
                     Sunt apa care-n vise străbate al tău umblet
                     Nu știi de unde vine și nu știi ce-i cu tine
                     În ce adâncă taină ți-e inima de mine.
 
                     Nici eu nu știu mai bine cum să dezleg misterul
                     Învăluită-n ceață și să-mi pătrund eterul
                     Cu gândurile-n palmă și ochii ațintiți
                     Spre noi în viața toată, ca doi nebuni smintiți
 
                     Nebuni vom fi, iubite, nebuni vom fi de noi
                     Ne vom juca în vise ca doi copii eroi
                     O dulce hârjoneală și-o dragoste în trepte
                     Venit-a cam târziu, prin căile nedrepte.
 
                     În viața asta scurtă și-al inimilor joc
                     Oh, marea mea iubire, oh, dulcele meu foc
                     Îmi arzi din neștiință, din purul tău nesaț
                     Întreaga mea ființă cu care merg la braț.
 
                     Aș vrea ca s-o acopăr cu nepăsare fină
                    Să nu mai simt în mine mereu această vină
                    De-a te iubi fierbinte, de-a-mi încrusta ființa
                    Cu toate ale tale, cu toată socotința.
 
                    Acum sunt vis pribeag prin viața ta matură
                    Cum să te scot din suflet, frumoasă creatură?
                    Când zâmbetul tău larg trezește-n mine dorul
                    Ca să-ți compun iubirea și-n vers să-mi aflu zborul.

                          aprilie 2025