autor Roryta
Am citit undeva că iubirea alege oamenii.
Eu nu cred așa ceva.
Eu cred taman invers, că oamenii aleg iubirea. De fapt, nici măcar atât. Cu siguranță, nu noi alegem iubirea. Iubirea, acel sentiment profund pe care-l simțim toți la un moment dat în viață sau chiar toată viața, ne este dat de Sus. Am auzit sau am citit undeva - nu mai rețin exact, că omului îi este dată credința ca un dar, de Sus. Până și această ”liberă” alegere - mai bine spus pe care noi o credem liberă, ne este dictată în subconștient, de Sus. Nu că aș avea ceva împotriva acestui lucru. Chiar deloc. Dimpotrivă. Atât timp cât toată viața mea primesc de Sus lucruri bune, sentimente duioase, dragoste, iubire, duioșie, altruism, de ce nu? De ce să mă opun?
Unii susțin că avem liber arbitru, ceea ce mă face efectiv să râd. Probabil că nimic nu este mai amuzant decât amăgirea noastră de paiață într-un circ ieftin, precum că suntem liberi să facem ce vrem. Dumnezeule, câtă utopie, ce iluzie, ce fantezie hilară! Pe de altă parte, aceiași oameni susțin că suntem ”unelte în mâinile lui Dumnezeu”. Păi, dacă suntem unelte, atunci unde ne mai este acea libertate de care se amintește, să facem ce dorim? E un non sens, e o contradicție.
Concluzia este că nu avem liber arbitru absolut deloc. Celebrul profesor doctor Dumitru Constantin Dulcan evaluează acest liber arbitru la un procent de circa 15% poate chiar mai puțin. Indulgent și înțelegător om! Din toate punctele de vedere, inclusiv atunci când amintește cu toleranță, cu o îngăduință aproape gingașă, de acest procent.
Pe de altă parte, religia ortodoxă susține cu vehemență existența liberului arbitru, ceea ce îmi creează mari probleme de înțelegere din punctul ăsta de vedere.
Probabil că dacă am încerca să înțelegem profund toate evenimentele din viața noastră, fiecare prin prisma propriei vieți, și dacă am analiza detașat tot ce ni se întâmplă, cu siguranță nu am mai susține o teorie atât de absurdă cum ar fi liberul arbitru.
Viața noastră e o cale, nu o destinație, așa cum spunea Părintele Arsenie Boca.
O cale spre evoluție spirituală, o cale spre mântuire, spre viața veșnică.
Din punctul acesta de vedere, dau dovadă de înțelegere. Ceea ce mi se pare nu absurd, dar fără noimă - și asta doar pentru că am o gândire suficient de limitată încât să mă întreb retoric, cu obstinație agresivă și deloc concesivă, este că nu pot pricepe pentru ce sunt toate acestea.
Unii susțin reîncarnarea, alții - dimpotrivă! - resping cu vehemență această idee, considerând-o cel puțin absurdă. Nu știu dacă e așa. Și în fond prea puțin contează acest aspect. Poate chiar suntem cu adevărat suflete nemuritoare și ne reîncarnăm de șapte ori – așa cum spun unii, sau poate că nu ne mai reîncarnăm niciodată, ci suntem trimiși direct în adâncul Iadului sau spre culmile Raiului de către Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, funcție de ceea ce am făcut în această viață. Posibil să fie așa, nu avem nicio certitudine. Toate sunt simple presupuneri, simple supoziții. Și în fond, de ce ar trebui să-i credem pe unii sau pe alții?
Dar nici măcar asta nu e important.
După umila mea părere, important este altceva: care-i finalitatea? Care-i scopul? Care-i ținta?
Fiecare va veni cu răspunsurile proprii: să ne mântuim, să fim una cu nemurirea, să evoluăm, să devenim sfinți etc. Nu mă contrazic cu nimeni. Fiecare din noi are dreptul la o opinie, la o părere și, cel puțin în momentul în care scriu aceste rânduri, e departe de mine gândul de a crea polemici. În fond, noi toți avem dreptatea noastră. Dar nici măcar nu știu dacă asta e ceea ce contează cu adevărat: să avem dreptate. La un moment dat, într-o polemică belicoasă expusă, iscată pe fondul unor discuții contradictorii mai vechi, cineva a dat dovadă ce mare înțelepciune și m-a întrebat zâmbind: ce contează cine are dreptate? Da, chiar așa! Să presupunem că am avea dreptate. Care-i problema? Care e problema dacă avem dreptate sau nu? Cine ne spune asta? Tot noi? Sau tot unii dintre noi?
Nici măcar asta nu contează.
Cred că cel mai important lucru este să aflăm cumva ținta finală.
Sunt de acord cu cei care afirmă că scopul final al nostru, al... nu al nostru efectiv, ci al sufletelor noastre este să ne mântuim. Așa este. Bun. Și? Mai departe? Ce facem cu această iertare? Le ce ne folosește? Ca să trăim veșnic. Bun. Unde? În Raiul lui Dumnezeu. Așa. Și? Mai departe? Ce realizăm cu asta? Care-i scopul? Să ne sfințim. Perfect. Pentru ce să ne sfințim? Ca să ce?
Alții, care cred în alte teorii, vor spune: să evoluăm spiritual.
Perfect. Așa este.
Și ce câștigăm cu asta?
Care-i scopul?
Evoluăm, așa este. De ce să evoluăm? Ce să facem cu această evoluție? La ce ne folosește?
În final, cei care sunt mai... spirituali, mai aproape de Dumnezeu, vor răspunde că scopul vieții pe pământ este cunoașterea IUBIRII sub toate formele și aspectele ei. Sută la sută, cu asta sunt de acord.
O cunoaștem, am cunoscut-o deja și, cel mai probabil, o vom aprofunda și pe viitor, în cazul în care ni se mai lungește perioada de ședere aici.
Și o știm.
Ce facem cu ea?
La ce folosește toată această experiență? Toată această iubire, reîncarnare, întrupare sau cum vreți s-o denumiți? Merg mai departe, tot pe întrebarea mea: ca să ce? Care e finalul finalului, dragilor?
Din păcate, este peste puterea mea de înțelegere și-mi cunosc limitele.
Poate voi găsi totuși cândva, un răspuns bun, inteligent, care să-mi lumineze mintea încețoșată de ceva vreme.
Mă rog pentru asta. Și dacă aflu un răspuns inteligent, îl trec spre nemurire. Sau poate... vorba cuiva: om muri și om vedea!
octombrie 2020
