No comment

 

Părintele Viorel Popa de la Topraisar - Constanța

              

autor Roryta

          În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simțit un val, o energie invizibilă, ondulatorie, care a pornit din însăși ființa lui, din el, din pieptul său, s-a propagat ca o sinusoidă pe patrafirul roșu, întins peste capetele credincioșilor care stăteau în genunchi sau aplecați, apoi a venit ca un fulger prin degetul meu mare ce atingea acest patrafir, prin mâna mea întinsă care stătea agățată în aer, peste aceleași capete ale acelorași credincioși, a intrat prin brațul meu, a străbătut pieptul prin partea dreaptă pe deasupra și din dreptul sternului, a parcurs o jumătate din sânul stâng și s-a înfipt drept în inimă, fix, direct acolo, ca un pumnal, ca un cuțit ce a străpuns zidul meu invizibil pe care l-am considerat mereu invincibil, de nepătruns și cu care mereu m-am ”lăudat” toată viața. Am bravat eminamente cu el peste tot, în fața tuturor. În acea clipă, toată carcasa mea de sticlă groasă de câțiva metri, s-a făcut țăndări, s-a prăbușit cu o forță inimaginabilă mânată de un cutremur răscolitor în toată ființa mea, năruindu-se precum un castel de nisip. Căldura a început să-mi inunde toată ființa, m-am încălzit brusc, iremediabil și în aceeași clipă, instantaneu, mi-au apărut lacrimi mari în ochi, lacrimi transformate ulterior în hohote de plâns pe care nu le-am mai putut opri timp de câteva săptămâni. 
          Niciodată nu mi-am imaginat așa ceva.
         Nu m-am gândit niciodată că va veni cineva, cu harul lui DUMNEZEIESC, să-mi sfarme ”opera” din piatră construită cu atâta trudă de-a lungul zecilor de ani, în jurul meu. 
       M-am crezut invincibilă. Am fost atât de arogantă, încrezută, infatuată încât să cred că nimeni nu-mi va putea scoate la suprafață slăbiciunile, mândră că le-am îngropat adânc într-un loc uitat chiar și de mine, dar pe care unii oameni le-au cotrobăit și le-au adus la suprafață fără ca eu să-mi dau acordul. Am crezut că nimeni nu mă va mai face să plâng decât poate de furie, dintr-un orgoliu idiot ce mă caracterizează atât de bine, ori poate din oricare alt motiv, mai puțin duioșia, mai puțin mila ori iubirea.
         Cum?
      Cum, Dumnezeule, este posibil ca un OM, prin simpla lui prezență, să provoace un tsunami în sufletul meu? Cum este posibil ca un OM, prin simpla lui privire, să mi-L aducă pe Hristos în suflet atât de brusc și cu o asemenea forță zdrobitoare în stare să dărâme munții, să aducă un colț de Rai în inima mea? El nu e OM, nu e OM, este un SUPRAOM.
       Cine este, ce are și noi nu avem? Ce are el și eu, de exemplu, nu am?
       Cum e posibil să întâlnești un sfânt în viață? Să-ți pui o mie de întrebări și să-ți dai seama că la niciuna nu ai niciun răspuns? Cum e posibil ca doar privindu-te să-ți cunoască viața, problemele, cum e posibil ca acest OM să aibă atâta credință încât sufletele celor de lângă el să devină brusc transparente și el deja să știe cine ești, de unde vii și încotro mergi fără să te fi văzut vreodată înainte? Bunăoară, cum să te poți spovedi la un astfel de preot? Mi se pare inutil. Ce ai putea tu să-i spui și el să nu știe? Cred că nici nu aș îndrăzni să gândesc - și am căutat nici să nu gândesc deloc când am pășit pragul ”Cancelariei” lui, din teama de a nu întina momentul cu gândurile mele oribile, cu mintea mea dedată la orice altceva numai la cele sfinte nu, gânduri pe care el ar fi putut să mi le vadă - darămite să încerc să-i mai și spun ce păcate am, ce prostii am făcut la viața mea. 

        E ca și cum ai fi brusc în fața lui Hristos și tu ai încerca să-i explici Lui cine ești, ce ai făcut, ce gândești etc. Realizați zădărnicia? Ce ai putea să spui? Tot ce ai încerca să spui, să faci, să gândești devine brusc, inutil. Și atunci ce-ți rămâne? Sfiala, jena, neputința, rușinea și regretul. Nu-i așa? Doamne, ce ridicol!
       Dar să mă întorc... L-am privit foarte atent. M-am uitat lung la el, in jurul lui, în ochii lui, la părul lui, la energia și vibrația acestui om. 
        Nimic.
      Mă așteptam să văd ceva diferit, mă așteptam să văd o lumină în ochi, ceva special care să-l diferențieze de restul oamenilor, eventual o aureolă, cel mai probabil închipuită desigur, în jurul capului... nu știu, ceva, orice, din care să-mi dau și eu seama că am de-a face cu un OM ales al lui Dumnezeu. Nimic. Nimic din toate astea. Absolut nimic. Păi, nu degeaba se spune că nebănuite sunt căile Domnului și că doar Dumnezeu știe care sunt oamenii Lui și care nu. De unde să cunoaștem noi așa ceva și mai ales eu?
        Preotul nostru, Viorel Popa, de la Topraisar, este cât se poate de normal. Așa mi s-a părut mie, cel puțin. Nu are nimic spectaculos în el. Nici în privire, nici în energia sa, în vibrația lui, nici în comportament... nimic care să-l diferențieze de ceilalți oameni. Poate doar faptul că miroase puternic a tămâie când trece pe lângă tine.
          Și totuși...
          Este atât de diferit.
      Și totuși... are atât de multă pace în inimă, atât de multă căldură, atâta iubire pentru fiecare din cei care ajung la el, că nu ai cum să pleci la fel cum ai venit. Nu ai cum. Și nici nu trebuie.
        Omul ăsta, pe care eu nu l-am văzut diferit, este atât de diferit de toți... Transmite forță, transmite pace, dragoste, iubire încât îmi imaginez cum inima sa este imensă, până la cer și înapoi. Acolo încap toți, cu mic, cu mare, tânăr, bătrân ori copil, bărbați, femei, bebeluși... Pe fiecare în parte îi ia, îi îmbrățișează, îi ia de gât, le dă câte o sărutare pe frunte și o binecuvântare. Îi binecuvântează pe toți și se roagă pentru toți, punând mâinile pe capul tuturor.
        Este un sfânt coborât direct din cer, pe verticală.
    Cel mai probabil așa era și Părintele Arsenie Boca, cel considerat Sfântul Ardealului, ale cărui două fotografii stau în ”Cancelaria” părintelui Viorel, așezate la loc de cinste, pe măsuță, una lângă alta. Cel mai probabil așa era și Sfântul Nectarie, cel care vindeca pe toți cei din jurul său, prezent și el în ”Cancelaria” părintelui Viorel, undeva sus în dreapta, pe peretele din față.

      Oriunde se deplasează acest OM aduce bucurie, pace, liniște și multă iubire.  Este înconjurat de toți cei mulți, toată lumea îl iubește și se ține scai după el oriunde s-ar duce, ca un adevărat alai. Nu-i așa că scena seamănă foarte bine cu cea din filmul lui Zeffirelli? Doar acolo mergea Cineva mereu înconjurat de lume... un Binefăcător, un Învățător.
        Cum poate fi așa? Cum?
       Mereu m-am întrebat. Îmi doresc să pot fi și eu așa, să dăruiesc lumină, dragoste și binecuvântare celor din jurul meu. Oh, Doamne, ce vise! Eu nu sunt în stare să-mi luminez propria cărare, darămite s-o luminez pe alta! Ce glumă bună! Ca să poți lumina pe cei din jur, trebuie ca tu însuți să ai acea lumină deja, să fii deja lumina însăși, ca să-i poți ajuta pe alții. Dar când tu ești un întuneric opac, amorf... ce lumină visezi? Când știi bine că nu ești decât un grăunte de praf pierdut prin univers și prin propria-ți viață, de unde vrei atâta lumină?
       Am zis că gata, nu mă mai duc la Topraisar. Am fost. Am văzut despre ce e vorba, am cunoscut acest minunat OM, am obținut ceea ce voiam. Să dau ochii cu un sfânt în viață. Gata! E cazul să mă opresc. Corect!
       Asta era înainte de a-l vedea pentru a doua oară în viața mea, binențeles.
     Când am ieșit, am știut exact că mă voi duce și a treia oară în mod cert. Acum sunt convinsă că va mai exista și o a treia și o a patra oară și o a cincea... cine știe? Atât timp cât voi simți nevoia să fac acest lucru.
     Acum știu unde pot găsi bucățica de Dumnezeu pe care s-o pot înghiți mereu, ca un medicament, atunci când simt să mă pierd: la Topraisar, la părintele Viorel.
        Binecuvântat mereu să fii, părinte!
       Ești raza mea de soare, ești puntea mea de legătură cu Hristos, ești colacul meu de salvare. Ești, de fapt, un cadou făcut de Însuși Iisus Hristos pentru noi toți, pentru partea asta de sud, sud-est și nu numai, a țării noastre. Ești un dar divin făcut românilor din iubire hristoșească, dacă mi se permite din nou termenul. 
     Acum știu că atunci când am ajuns la tine prima oară, știu că l-am întâlnit cu adevărat pentru prima oară în viața mea pe Însuși Dumnezeu.

      Fii binevenit mereu în sufletul și rugăciunea mea! Deja te-ai cuibărit bine în sufletul meu și te-ai lipit de el pe vecie! 
       Dumnezeu să-ți ajute ție, mie, dar și nouă, tuturor, că doar de aceea ai fost trimis pe pământ cu țintă atât de sigură: să ne ajuți și să ne salvezi! 

        Să-ți fie viața o eternă binecuvântare! 

        Mulțumesc din inimă și un adânc Amin!

                  youtube

                  noiembrie 2023

Start întrebări

autor Roryta

AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 1

 1-LIGYA DIACONESCU: - Distinsă doamnă Aurora Cristea, locuiți pe malul Dunării, într-o superbă localitate, Galaţi, sunteți un scriitor binecunoscut, colaborator al mai multor reviste din țară și membru al L.S.R. Știind că formația dumneavoastră este una tehnică, se naște fireasca întrebare: cum de ați ajuns la literatură? Orice scriitor are o povestioară legată de începuturi și n-aș crede că faceți excepție.

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță NU sunt scriitor. Meseria mea de bază fiind alta, nu am cochetat foarte mult cu penelul. Este adevărat că am scris câte ”ceva”, dar eticheta de… SCRIITOR este mult peste capacitatea mea. Admir oamenii care fac un singur lucru, dar îl fac perfect. Restul, cei care practicăm un hobby - ca să spun așa, suntem doar un pic semidocți. Povestea mea a început de la câteva concursuri naționale de proză la care am luat locul I. Și de aici nebunia, iureșul, care însă, nu a durat decât câțiva ani.

2-LIGYA DIACONESCU: - În ce an ați debutat şi cu ce?

AURORA CRISTEA: - Impropriu spus ”debut”, pentru că nu cred că sunt prea departe de început nici acum. Am cam rămas la același stadiu. Am scris o… hai să-i spunem… nuvelă? O povestioară nu foarte lungă despre un subiect care pe mine m-a fascinat la vremea aceea. Cărticica a avut succes mult mai mult decât m-aș fi gândit și, în tăvălugul de atunci, m-am trezit în doar câteva luni, că sunt deja înscrisă în Liga Scriitorilor Români. Titlul cărții este ”Povestea Danei” și am scris-o prin 2012 sau 2013.

3-LIGYA DIACONESCU: - Ce contează mai mult pentru Cristea Aurora?: o realizare profesională sau una personală?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță una personală. Pentru asta trăim pe acest pământ și pentru ASTA trecem prin această viață. Ca să îi iubim pe cei de lângă noi, să experimentăm adevărata IUBIRE și astfel, să ne realizăm ținta vieții. Profesiunea, dacă practicăm ceea ce ne place, atunci putem spune că suntem pe jumătate fericiți.

4-LIGYA DIACONESCU: - Aveţi o activitate literară intensă. Sunteți Membru al Revistei internaţionale de creaţie culturală şi literar-artistică „Confluenţe literare” și Membru colaborator al Revistei de creaţie şi atitudine culturală „Armonii Culturale”, Adjud, România. Spuneți-ne câte ceva despre această activitate.

AURORA CRISTEA: - Din păcate, de ceva vreme am dispărut cam de peste tot. Și, dacă nu primeam mesajul dv., cu siguranță nu aș fi dat semne nici acum că mai exist în lumea literaților. Uneori, foarte rar, mai apar în revista Dobrogea Culturală, tipărită sub egida Ligii Scriitorilor din România. Dar doar atât… Din nefericire pentru mine, am avut multe probleme în familie, cu sănătatea. Așa că m-am retras pentru o perioadă. Nedefinită, cel mai probabil, pentru că nu am idee când și DACĂ voi reveni cu adevărat.

5-LIGYA DIACONESCU: - Sunteti un scriitor complet și complex. Scrieți cu aceeași lejeritate poezie ca și proză. Ce subiecte abordați în romanele domniei voastre? Ce gen de poezie scrieți? Unde vă găsiți sursele de inspirație?

AURORA CRISTEA: - Mi s-a mai spus asta, că scriu și poezie și proză. Dar să vă spun un secret. Lumea a asociat cumva poezia cu proza, ceea ce nu este adevărat în cazul meu, de pildă. De când mă știu am admirat oamenii talentați, am admirat pictorii, am admirat acei oameni numiți POEȚI cu adevărat, cei care știu să te poarte printre vise doar din versuri, am admirat scriitorii adevărați etc. Adevărul este sunt un antitalent în materie de poezie. Nu am scris niciodată vreo poezie, nici măcar la nivel de cl. a II-a, ceva de genul ”Cățeluș cu părul creț…” Mi se pare o magie să găsești la cuvântul ”creț” o rimă genială, precum ”coteț”. 😂

6-LIGYA DIACONESCU: - Ce părere aveți despre blogurile și revistele literare on-line?

AURORA CRISTEA: - E bine că vrem să dezvoltăm cultura românească chiar și așa. Numai că, fiind atât de accesibil totul, tuturor, riscăm să ne perfecționăm și kitsch-urile în egală măsură… Cam greu să mai discernem, la un moment dat, originalul de fals. Și e păcat… Rămân la umila mea părere, că tot CARTEA, eterna aglomerare de pagini tipărite, mirosul de lemn autentic, este cea mai desăvârșită formă de a străbate, cum spunea un critic literar contemporan ”treptele inferioare ale actului de a citi”. Este acea chimie, dacă vreți să-i spuneți așa, ce se leagă între scriitor și cititorul său.

7-LIGYA DIACONESCU: -  Se spune că doar prin artă, literatură suntem liberi. Este cu adevărat creaţia o punte prin care îţi recapeţi libertatea?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță. Libertatea de a visa, libertatea pe care ți-o dă imaginația, gândul, acea energie vie ce poate străbate întreg Universul într-o singură clipă. Probabil că este singura libertate pe care o avem aici. Tocmai de aceea – poate o fi o aroganță din partea noastră oare? – ne place să ne autointitulăm COcreatori ai lumii. 

8-LIGYA DIACONESCU: -  A existat o carte la care aţi lucrat şi care v-a rămas mai dragă decât celelalte?

AURORA CRISTEA: - Sigur. Maor Gruber. O carte emblematică despre Holocaust, o carte care merită parcursă până la ultima filă și pe care, dacă veți avea curiozitatea s-o citiți, vă va determina să n-o mai lăsați din mână. Mi-a plăcut și, culmea!, încă mai îmi place, contrar firii mele perfecționiste.

9-LIGYA DIACONESCU: -  Câte ceva despre premiile primite!  - 

AURORA CRISTEA: - Da… Au fost câteva premii și atât. Nu am luat alte premii, dar nici nu am mai participat la niciun fel de concurs. Nu știu cum se face, însă timpul îmi râde în nas prin iuțeala cu care trece pe lângă și prin mine.

10-LIGYA DIACONESCU: - Este mai importantă pentru  domnia voastră părerea criticilor sau contează mai mult ceea ce cred cititorii?

AURORA CRISTEA: - Probabil că și una și alta. Deși, în fond, criticile pot fi constructive uneori, dacă sunt bine întemeiate și făcute de cei avizați, nu de amatori sau răutăcioși. Totuși, prefer cititorii. 😀

11- LIGYA DIACONESCU: - Ce sfaturi aveți pentru scriitorii aspiranţi? Unde sau cui ar trebui să încerce să îşi trimită textele pentru a fi luaţi în seamă?

AURORA CRISTEA: - Întrebarea asta este întrebare capcană pentru mine. Nu sunt în măsură să răspund la ea, fiindcă nu sunt un scriitor autentic, nu sunt un literat – cum spuneam și mai sus  - AVIZAT. Sunt pe jumătate scriitor și, cel mai probabil, așa voi rămâne și mai departe, dacă nu se schimbă ceva între timp.

Iunie 2020

        AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 2

1 – Elena Parapiru: - Astăzi cu doamna Aurora Cristea din cadrul Primăriei Galați. Da, este munca de la Primărie și mai sunt și alte lucruri care se întâmplă. Doamna Cristea, dv. spuneți că au venit deodată aceste pasiuni. Mi-ați explicat mai devreme, a fost foarte interesant, ați făcut o analogie cu un balon care se umflă și după aceea scapă tot aerul.

  AURORA CRISTEA: - Da... Pasiunea asta a mea pentru scris, de fapt, nici nu știu dacă s-o numesc pasiune... Am participat la un concurs în 2012, am câștigat locul I pe țară, după care am fost încurajată să mai particip la concursuri de proză, am participat la concursuri de proză, alte concursuri, am câștigat tot așa, locul I pe țară și...

2 – Elena Parapiru: - Deci, nu scrieți oricum, scrieți bine. Sunt patru volume, da, care vorbesc despre lucrul acesta. Și sunt premiate.

AURORA CRISTEA: - Sunt doar trei cărți, cea groasă este o antologie în care am apărut, antologie și de poezie și de proză. Dar eu mai am antologii, nu am adus chiar tot, că ar fi însemnat să fie cam multe. Și cei de la Editura Tribuna din Cluj mi-au zis: lasă, că îți publicăm noi cartea, că ai luat locul I pe țară. A fost prima loc ediție de concurs de proză națională și m-au invitat acolo, mi-au dat premiul... A fost așa, o nebunie, nu știu cum să zic, dar timp de 3-4 ani, după care...nu mai... eu n-am mai scris...

3 – Elena Parapiru: - A dispărut?

AURORA CRISTEA: - Nu știu dacă a dispărut. Uneori nici nu... Cred că trebuie să ai și un pic de chef.

4 – Elena Parapiru: - În mod sigur trebuie să ai chef.

AURORA CRISTEA: - Da...

5 – Elena Parapiru: - În momentul acesta nu aveți chef.

AURORA CRISTEA: - Acuma nu mai am.

6 – Elena Parapiru: - Bun. După ce a dispărut cheful de scris, a venit alt chef. Nu?

AURORA CRISTEA: - Da... Cumva a fost și puțin paralel. Mai și scriam, mai și... Și a veit cheful cu icoanele pe sticlă. Am pictat mult. Vreo 150 icoane, de diferite mărimi, formate A2, A3 și A4. Și toate care le-am... adică le-am... n-am vândut nimic, n-am făcut nicio expoziție, nici nimic, nimic, nimic. Doar le-am sfințit și le-am dat: rudelor, prietenilor, cunoștințelor, vecinilor... cui am crezut eu.

7 – Elena Parapiru: - Cine v-a învățat să pictați?

AURORA CRISTEA: - Nimeni.

8 – Elena Parapiru: - Cine v-a învățat să scrieți?

AURORA CRISTEA: - Dumnezeu, cred. Nu știu.

9 – Elena Parapiru: - Să vină oare o a treia etapă sau credeți că se vor întoarce pasiunile astea?

AURORA CRISTEA: - Dar nu știu dacă pot să le numesc pasiuni... Nu știu.

10 – Elena Parapiru: - Atunci ce-au fost?

AURORA CRISTEA: - Valuri...

11 – Elena Parapiru: - În momentul acesta se mai întâmplă ceva în timpul dv. liber în viața personală?

AURORA CRISTEA: - Nu.

12 – Elena Parapiru: - Acuma e tăcere după ce s-au întâmplat și icoanele și cărțile...

AURORA CRISTEA: - Da... Nu știu ce să zic. Eu nu știu nici ce va fi mâine, dar ce va fi peste o lună, două... Nu știu.

13 – Elena Parapiru: - Este foarte interesant pentru că au mai fost cazuri și în literatură și în pictură de oameni care au fost străfulgerați practic. Nu s-a întâmplat ca toată viața lor să fie pasionați de lucrul acesta...

AURORA CRISTEA: - Nu...Dar... Nici nu știu dacă am fost vreodată. Nu știu ce să zic. Cert este că eu m-am învârtit puțin - cât a fost nebunia asta cu cărțile - m-am învârtit puțin în lumea asta a literaților și toată lumea mă întreba: Ai studii de specialitate, nu? Ai făcut filologie? N-am făcut filologie. Dar ești profesoară de limba română? Nu sunt nici profesoară. Dar ce? Eu sunt cu birocrația, cu cifrele, le bat cap în cap, trebuie să dea... Adică n-are absolut nicio legătură ceea ce fac în timpul liber cu ceea ce fac la serviciu.

14 – Elena Parapiru: - Bun. Dar este cartea aceea despre care mi-ați spus: Povestea Danei. Că a început undeva.

AURORA CRISTEA: - Da, aia. A început un pic, așa. De fapt, aia am scris-o mai mult pentru mine. Nici nu aveam în plan s-o public. Adică n-am avut în plan niciodată să public ceva. Dar, nu știu. M-am simțit încurajată, așa. Hai, hai!, Hai, hai!, de alții. Hm, hai! Te ia valul, așa...

15 – Elena Parapiru: - O icoană cu o poveste specială...

AURORA CRISTEA: - Da, este Teodora de la Sihla. Am făcut-o cu gândul la copilul meu. Pe fata mea o cheamă Teodora.

16 – Elena Parapiru: - Haideți, s-o arătăm puțin, s-o vadă și camera. Au un anumit stil, că m-am uitat acuma. E stilul dv., sunteți dv.

AURORA CRISTEA: - Nu știu ce să spun. Probabil...

17 – Elena Parapiru: - Vorbim despre Povestea Danei?

AURORA CRISTEA: - Da.

18 – Elena Parapiru: - Ce este acolo?

AURORA CRISTEA: - Este o poveste de viață, este vorba despre o fată, o femeie care a murit în urma unui avort. Și pe mine m-a răscolit așa, ideea, și m-am apucat să scriu, dar am scris pentru mine, deci în niciun caz s-o public. Și cum am primit încurajări, hai, public-o, public-o, am publicat-o și după ce am publicat-o, m-am apucat să scriu eseuri scurte. Adică, de o pagină, două, trei... și am trimis la diverse concursuri din țară. Și-am câștigat acum patru ani 3 concursuri și toate trei aveau decernarea premiilor în aceeași zi. Și la toate trei am câștigat. La una locul I, la una locul II și la una mențiune parcă, nu mai rețin exact. Și mi s-a spus: Vino, că trebuie să fii prezentă la decernarea premiilor. Și zic: Nu am cum să fiu și la Călărași, și la Urziceni, și la Cluj. N-am cum. Și am ales Clujul. Și m-au întrebat cei de la Cluj: Dar de ce ai ales Clujul? Pentru că este mai aproape... Și după aia ei mi-au publicat cea de-a doua carte, Maor Gruber. În cartea a doua este vorba despre Holocaust. Personajul principal este ficțiune, dar evenimentele istorice și tot ce a avut loc, au fost reale. Și după aceea, cea de-a treia carte Alte Povestiri pe care am publicat-o la Editura Națiunea și am avut lansarea acum doi ani, în 2016, aia e... practic am luat toate eseurile și le-am publicat într-un singur volum și le-am dat drumul pe piață.

19 – Elena Parapiru: - Știți? Fostul meu diriginte din liceu și era și profesorul meu de română, ne spunea că adevăratul geniu și adevăratul poet sau scriitorul care suferă într-adevăr de vibrație este cel care lasă să curgă prin sine arta. El este doar un vas prin care se manifestă ceea ce este etern. Și poate că o pasiune nu este nevoie să continue o viață sau să se întâmple dintotdeauna ca să fie reală. În cazul dv. este evident că sunt lucruri reale.

AURORA CRISTEA: - Da. Adevărul e că mi-ar plăcea să am timp mai mult ca să scriu. Dar ca să scrii, îți trebuie chef, îți trebuie inspirație, îți trebuie... să pornească așa, dinlăuntrul tău. Că dacă te-apuci să scrii... am observat că dacă te apuci să scrii o chestie pe care nu o simți, nu are priză la public. Oamenii simt.

20 – Elena Parapiru: - Așadar să avem și noi vibrație reală, ca să putem transmite mai departe. Vă mulțumesc, doamna Cristea.

AURORA CRISTEA: - Și eu vă mulțumesc.

21 – Elena Parapiru: - Și mulțumesc pentru emoția din cadrul acestui interviu.

decembrie 2018

youtube

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

                    decembrie 2018

Top 10 oameni model din Municipiul Galati

 Top 10 oameni model din Municipiul Galati - TV Galati, 29 noiembrie 2018

                     noiembrie 2018

Atingerea divină le-a salvat de la moarte

          Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014.

          Preot Lucian Bâlc din Răstoci (Sălaj).- click aici