Între rană și cer

Am rupt iubirea-n mine dintr-un dor,

Și-am frânt-o ca pe-o pasăre în zbor

Am fost și cer și rană și pământ,

Și-am ars în mine ultimul cuvânt.

Un suflet mi-a rămas adânc în piept,

Trecut-a mult de-atunci, de când aștept

L-am dus prin ani, prin iarnă și prin ger,

Ca pe-un trofeu între pământ și cer.

Destinul nu mi-a fost un drum senin,

Și l-am trăit adesea cu suspin,

Tot ce-am avut prin lume s-a pierdut

În toamna vieții, Doamne, am căzut.

Și iar mă întreb de ce iubirea doare,

De ce un vis se stinge la hotare

De ce doi oameni pot să se iubească,

Dar nu aici, în viața pământească?

Nici până astăzi n-am prea înțeles

De ce-am tot dat și-am dat atât de des

Când nici măcar nu trebuia să fiu 

Acolo unde am ajuns așa târziu.

Iar dacă viața-mi cere să mai sper,

Privirea mea se va îndrepta spre cer,

Căci voi lăsa în urmă ce-a fost greu

Și voi zâmbi direct lui Dumnezeu.

                        Aurora Cristea - scriitor și poet