
Poate va spune
lumea că nu mai am ce scrie, că subiectul a fost disecat de
jde mii de ani, că nu se mai poate scrie nimic în plus etc. Nu este asta,
fiindcă de scris, avem subiecte cu nemiluita.
Problema spinoasă
asupra căreia aș dori să mă aplec de data asta este următoarea: de ce mereu
trebuie să tălmăcim, să răstălmăcim, să întoarcem pe toate fețele spusele de
acum două mii de ani ale celui mai central personaj din istoria umanității,
din moment ce el a despărțit lumea în două: înainte de Hristos și după Hristos?
Omul ăsta a venit
pe pământ și a spus câteva lucruri esențiale în cei doar trei ani de apostolat.
Iar noi nu facem altceva decât să împărțim de atunci firele în paișpe, cu
speranța deșartă că poate de data asta am înțeles. Sau, mai mult de atât, să
arătăm noi lumii cât de deștepți suntem, ce înțelepți, cum punem cu botul pe
labe pe toți contemporanii noștri, ba încă unde mai pui, chiar și pe cei care
nu mai sunt de mult, dar care mai trăiesc încă printre noi doar prin ceea ce au
lăsat în urmă: scrieri, romane, citate etc. și plecați din zariștea pământească de multă vreme.
Ne dăm atât de
rotunzi, că mai avem puțin și-L punem chiar și pe Hristos la zid, arătându-I că, de fapt, nici El nu și-a dat seama ce a vrut să spună cu ale sale cuvinte și
atunci ieșim în față, ca păduchele în frunte și urlăm cât ne ține gura că noi
AM ÎNȚELES, că noi suntem ăia dăștepți, Guru, Înțeleptul din vârful patului
care dă lecții și care-L ia și pe Hristos de guler și-i spune: Măi, Țâcă, dacă
tu n-ai știut ce și cum să spui, lasă, mă, că le arătăm noi proștilor ăstora,
le explicăm noi ce ai vrut Tu să spui. Pentru că - nu-i așa?, doar Tu ne pui
cuvintele în gură și gândurile pe sârmă, Tu ești cel care ne gândește și care
ne șoptește în subconștient ceea ce spunem noi aici. Și noi am înțeles! Noi
trebuie să le arătăm tuturor că noi, mirobolantul și neîngăduitorul EU (EGO),
cel care a avut revelația divină, primită - cum altfel? - de la Însuși Dumnezeu
(că doar am făcut aceeași școală, de am inventat Universul împreună) și cu
Tine - deci, reține! - ești pe locul doi, da? - cel care mai umpli uneori golul interior al oamenilor plați, trebuie să
deschidem mințile fraierilor cu ceea ce ai făcut Tu, cu ceea ce ai spus acum
atâta amar de vreme și pe care lumea asta încuiată, n-are cum, domnule, să
priceapă, nu-i așa?
Hai să arătăm
prostimii cât de deștepți suntem noi! Și unici! Ah... și să nu uit termenul
care era cât pe ce să-mi scape: ALEȘI!
Da, da. Exact.
Ales.
Că nu toată plebea
e aleasă.
Numai noi.
Dumnezeule!
De ce ținem morțiș
să explicăm și să complicăm ceea ce Hristos ne-a învățat atât de simplu?
Aș crede că
problema omului este că îi e mai ușor să încerce să explice Universul decât
să-și schimbe propriul comportament.
Nu mai bine ne
afundăm în explicații despre cetele îngerești, despre serafimi, despre
heruvimi, energiile subtile, arhangheli,
despre dimensiuni superioare, frecvențele conștiinței, vibrații și natura sufletului?
Poți să scrii zeci
de cărți despre iubirea divină, despre iubirea aproapelui, dar și despre
propria iubire. Și după toate acestea, să nu fii în stare să ierți un om care
te-a supărat. Cred că aici e marea contradicție.
Hristos NU a cerut
oamenilor să cunoască arhitectura cerului înainte de a-și iubi aproapele. Atât de simplu, atât de curat și atât de minunat! El le-a spus
doar să iubească. Să fie milostivi. Să nu judece pe ceilalți cu măsuri pe care
nu le aplică propriei persoane.
Astăzi, la
Evanghelie, s-a citit Pilda Samarineanului cel milostiv - care marchează și
începutul postului Nașterii Domnului. Mi-am adus aminte involuntar de un alt
moment liturgic, și anume Pilda învățătorului de Lege care Îl întreabă pe Iisus
care este cea mai mare poruncă, iar Iisus reduce esența Legii la două porunci:
iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui ca pe tine însuți.
Două porunci. Nu
sute de tratate.
De ce nu ne
mulțumim cu atât? Ce e așa de complicat?
Cel mai probabil
pentru că omul are două impulsuri diferite: dorința de a cunoaște și nevoia de
a se simți important. Primul este frumos și firesc. Este încântător să studiezi
teologia, să cercetezi Scriptura pentru a încerca să înțelegi misterele existenței.
Contemplarea lui Dumnezeu are o tradiție profundă. Problema începe când
cunoașterea devine un substitut pentru trăire. Mai exact, când omul începe să
creadă că, dacă știe mai multe despre Dumnezeu, este automat mai aproape de
Dumnezeu. Numai că... poți să cunoști pe dinafară toate ierarhiile îngerești și
să fii departe de spiritul Evangheliei. Și poți să nu știi nimic despre
serafimi, despre energii și vibrații, dar să îngrijești un bătrân neputincios cu atâta dragoste, încât să
trăiești exact ceea ce predica Hristos.
Simplitatea
învățăturii lui Hristos nu înseamnă că este ușor de pus în practică și probabil
că aici este adevărata dificultate. Ca să spui „Iubește-ți aproapele” este
simplu. Să iubești omul care te-a jignit, care te ignoră, care te
nedreptățește, care nu-ți răspunde la afecțiune - asta e teribil de greu. Să
spui ”iartă” este simplu.
Să ierți fără să
aștepți ca celălalt să vină în genunchi să-și ceară iertare, este cu totul
altceva. Și poate că tocmai de aceea ne refugiem în teorii. Pentru că este mai
confortabil să vorbești despre dimensiunea a cincea decât să ne confruntăm cu
propriul orgoliu. Este mai ușor să discuți teorie, să bați câmpii efectiv
într-un mod care să atragă lumea la nivel superficial, și altceva e să pui în
aplicare în propria ta viață și în propriile relații interumane, ceea ce știi la
nivel teoretic atât de bine.
E adevărat că nu
orice explicație teologică este o complicație inutilă. Unele apar din dorința
sinceră de a înțelege. Pot pricepe asta. Dar nu pot pricepe ca ceea ce tu te
chinui să înțelegi, să ai pretenția că ai înțeles, dar viața ta lăuntrică și nu
numai, să fie un dezastru, ba mai mult, să mai și dai lecții altora. E ca și
cum un obez ține lecții de nutriție, ca și cum un preot-călugăr - care n-a fost
căsătorit niciodată, dă lecții despre familie, despre soț/soție, despre viața
de cuplu și copii, în condițiile în care el e total pe dinafară și n-are nici
cea mai mică idee despre greutățile prin care trece o familie, din toate
punctele de vedere, pentru a încerca să rămână unită, în ciuda atâtor ispite,
răutăți de tot felul etc.
Nu studiul este
problema, ci momentul în care pierdem din vedere esențialul.
”După roadele lor
îi veți cunoaște” (Matei 7:16)
Cât de
puține cuvinte! Și ce simple!
Ar trebui să ne
uităm la adevărații oameni, nu după câte conferințe țin ei sau după câte
doctorate au sau despre câte dimensiuni scriu, ci după ceea ce fac.
Omul a transformat
uneori învățătura despre iubire într-un obiect de studiu pentru că este mai
simplu să vorbești despre iubire decât să iubești. Omul complică drumul spre
Dumnezeu ca să evite cel mai greu lucru dintre toate: să devină el însuși mai
bun.