Sfantul Nectarie Taumaturgul - făcătorul de minuni din Insula Eghina

     1. Icoană pe sticlă, pictată de mine şi dăruită unui om de suflet, pe nume Săsărman Vasile din Bistriţa Năsăud.

     2. Icoană pe sticlă, pictată de mine şi dăruită unui om de suflet, pe nume Călin - Administratorul site-ului "Minunile Sfântului Nectarie - click aici".

     3. Icoană pe sticlă, pictată de mine şi dăruită unui om de suflet, pe nume Selu Dimitrie din Bucureşti.

     4. Icoană pe sticlă, pictată de mine şi dăruită unui om de suflet, pe nume Verginia Ionescu din Alexandria.

     

       5. Icoană pe sticlă pictată de mine pentru... mine. În sfârşit l-am pictat pe Sfântul Nectarie pentru sufletul meu. După 15 icoane pictate pentru alţii, a venit şi rândul meu. 

       Mărimea, cu tot cu ramă, este: l = 16 cm, L = 23 cm (format A5).

       august 2015 - septembrie 2016

Iisus Hristos - cel mai reprezentativ personaj al lumii, figura centrală a creştinismului

          Icoană pe sticlă pictată de mine şi păstrată pentru sufletul meu. Îl reprezintă pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

    Creştinii, necreştinii, dar şi unii dintre adversarii creştinismului recunosc în Iisus Hristos o personalitate unică, fără egal în istoria omenirii. Pentru creştini însă, Iisus Hristos este Mântuitorul lumii, o persoană divino-umană, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, întrupat în istorie din Fecioara Maria.

          Întruparea este actul prin care Fiul lui Dumnezeu ia trup omenesc din Fecioara Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, în vederea eliberării firii omeneşti din robia păcatului, a stricăciunii şi a morţii.

          Pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului a fost făcută de Dumnezeu în mod treptat, progresiv, de-a lungul secolelor, în special prin profeţi care au vestit neîncetat venirea lui Mesia care va împăca pe oameni cu Dumnezeu şi îi va ridica pe toţi din robia întunericului.

         Întruparea Mântuitorului este cea mai mare noutate din toate timpurile, „singurul lucru nou sub soare” : Dumnezeu cel Veşnic şi Atotputernic se face şi Om, rămânând însă şi Dumnezeu. De fapt, întruparea este şi va rămâne un mister, o taină pentru gândirea umană, pentru că mintea omenească, limitată, nu poate înţelege deplin în ce chip Hristos îşi împropriază firea umană şi o uneşte în Persoana Sa unică cu firea dumnezeiască.

         Motivul venirii în lume al Mântuitorului este iubirea lui Dumnezeu faţă de om, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. III, 16 ). De fapt, venirea în lume a unui Mântuitor a fost promisă de Dumnezeu imediat după căderea în păcat a primilor oameni, Adam şi Eva.

          Dumnezeu l-a creat pe om spre viaţă nu spre moarte, de aceea, după căderea în păcat, nu-l lasă veşnic pradă morţii, ci tot El, ca un Părinte iubitor, îl cheamă pe om să se întoarcă la viaţă. Moartea omului a însemnat înstrăinarea lui de Dumnezeu, dar moartea lui Hristos a însemnat reintrarea omului în comuniunea de iubire şi de viaţă cu Creatorul Său. „Pentru noi a fost necesar ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să moară ca să putem trăi din nou”, scrie Sfântul Grigorie Teologul.

       Dacă în crearea omului se vede marea dragoste a lui Dumnezeu, în jertfa lui Hristos această dragoste ne apare totală, pentru că nu există iubire mai mare decât aceea de a te sacrifica pentru ceea ce iubeşti. „Orice mare iubire este cu necesitate răstignită” afirma un mare teolog.

         Hristos vine să descopere în lume că : „Dumnezeu este iubire”. Aceasta este revelaţia fundamentală a Evangheliei. Hristos este cel care aduce în lume iubirea Tatălui Său. Pentru prima dată în lume, Iisus a afirmat că Dumnezeu este Tată, iar El însuşi este Fiul lui Dumnezeu şi raportul lor este o iubire absolută. Iisus Hristos vine în lume din iubire pentru oameni, dintr-o iubire sacrificială pentru toată existenţa. El merge până la asumarea întregii problematici, nelinişti, suferinţe umane, spirituale şi fizice, până la experienţa morţii pe cruce, a părăsirii lui Dumnezeu, pentru a-l îmbrăţişa pe om în totalitatea căderii şi nevoii lui de mântuire. Dacă a iubi înseamnă a asuma, a trăi viaţa celui iubit, El o asumă, o face a Sa şi trăieşte viaţa noastră.

Iisus S-a arătat astfel ca Dumnezeu Atotputernic, întrucât S-a arătat ca fiinţa cea mai omenească. El a apărut, dintr-un punct de vedere, deplin încadrat în condiţiile vieţii umane, dar pe de altă parte, depăşind limitele acestei vieţi, săvârşind si minuni, fapte ce depăşesc puterea omului simplu. El a flămânzit, a însetat, a avut nevoie de somn, a suferit dureri fizice, a suferit de neînţelegerea semenilor Săi întru umanitate. S-a smerit mai mult decât toţi, umblând cu vameşii, cu oprimaţii şi cu batjocoriţii societăţii, dar nu S-a lăsat abătut de la iubirea desăvârşită, nu a invidiat, nu a cârtit, deşi a mustrat pe cei nedrepţi, pe cei prefăcuţi, pe cei vicleni, dar fără să le închidă calea mântuirii, calea revenirii la adevărata umanitate; S-a rugat pentru toţi, i-a vindecat pe toti cei care au venit la El, i-a iubit pe toti şi s-a jertfit pentru toti.

        Aceasta smerire inexprimabilă a lui Dumnezeu care se face şi om, coborându-se la nivelul umil al omului, creatura limitată, şi mai mult, jertfindu-se pentru creatura Sa, reprezintă una dintre învăţăturile cele mai importante şi în acelaşi timp specifice Creştinismului. În nicio altă religie Dumnezeu nu se coboară la nivelul creaţiei şi nu se jertfeşte din iubire pentru aceasta, ci găseşte o altă modalitate de a-l mântui pe om, de la distanţă, fără a renunţa chiar şi parţial şi temporar la majestatea şi slava divină.

         Un alt atribut exclusiv al Mântuitorului este acela că este singurul întemeietor de religie care a deţinut şi deţine proprietatea şi suveranitatea cuvântului. E singurul care a vorbit în calitate de Stăpân al cuvântului şi nu interpret al cuvântului ; de aceea a putut spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” ( Mt. XXIV, 35 ). Cuvintele Lui poartă astfel girul eternităţii, al adevărului absolut, al esenţialului vieţii. Hristos învaţă pe oameni nu numai în calitate de învăţător, aşa cum îl numeau Apostolii, ci şi în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. El transmite voia Tatălui Său, El are cuvintele vieţii şi toţi cei care-l ascultă exclamă uimiţi: „Niciodată nu a vorbit un om aşa cum vorbeşte Omul Acesta” (In. VII, 46).

       Iisus cuprinde în învăţătura Sa existenţa în totalitatea ei: Dumnezeu, lumea, omul şi răspunde în chip absolut la întrebările pe care le pun condiţia şi vocaţia noastră umană. De aceea Hristos este învăţătorul nostru suprem.

        Prin jertfa, moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos, ceva radical s-a produs în starea şi istoria umanităţii: a apărut puterea învierii şi vieţii, de care nu sunt capabile puterile morţii…. Umanitatea a fost eliberată, fiind scoasă din starea de victimă în care era ţinută de păcat: “Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţişându-ne”, spune Sfântul Atanasie cel Mare.

        Jertfa şi moartea lui Hristos pe cruce reprezintă momentul culminant al iubirii dumnezeieşti pentru noi, deoarece acum iubirea în expresia ei absolută ca jertfă, este în acelaşi timp şi biruinţă în înviere. Sacrificiul culminează şi se sfârşeşte prin moartea Lui pe cruce, pentru a sfinţi întreaga condiţie umană, inclusiv moartea. Dar învierea este întotdeauna prezentă în moartea lui Hristos. Viaţa izvorăşte din mormânt, se face cunoscută prin moarte, prin însăşi moartea lui Hristos. Viata se naşte tocmai din jertfă, din iubire.

        Învierea lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitate. Dacă până la Hristos, omenirea nu putea răspunde la întrebarea esenţială: Ce se află dincolo de moarte?, iată că acum găsim răspuns. Filosofi, lideri de religii, gânditori au încercat să “exploreze” misterul morţii, însă fără succes. Nimeni nu a putut mărturisi din experienţa personală ce se afla dincolo de moarte. Toţi au plecat “dincolo”, fără a se mai întoarce spre a-şi confirma ideile sau învăţăturile. Singurul care S-a întors este Hristos, iar răspunsul tot la El îl aflăm: nu se termină totul odată cu moartea. Moartea este numai un prag către o altă existenţă. Dacă trupurile se întorc în pământul din care au fost luate, sufletele trăiesc mai departe.

         Prin Învierea Sa din morţi, Iisus Hristos a înviat pentru toţi oamenii. Hristos a înviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos.

         Noi, oamenii, aveam nevoie de Învierea Mântuitorului pentru ca astfel să primim garanţia că şi noi vom învia asemenea Lui, la a doua venire: ”Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră.” ( I Corinteni XV, 14) - spune Sf. Ap. Pavel. Cu alte cuvinte, dacă Mântuitorul n-a înviat, atunci orice învăţătură a Lui este iluzie şi orice frământare a omului este inutilă. Prin Învierea Domnului descoperim însă că viaţa noastră pe pământ are sens. Suntem responsabili pentru faptele noastre. Dacă există înviere, atunci faptele au valoare. Dacă Mântuitorul n-ar fi înviat, atunci totul ne era permis să facem în această viaţă. Faptele bune nu s-ar fi putut deosebi de cele rele pentru că n-am fi ţinut seama de ceea ce facem, bine sau rău, din moment ce toate sunt îngropate odată cu moartea. Aşadar, nu ne este indiferentă viaţa pe care o trăim aici. Prin Învierea Mântuitorului, viaţa capătă valoare.

         Cu Învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela al Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie a Duhului Sfânt, care călăuzeşte Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a Fiului lui Dumnezeu.

         sursa: google

         septembrie 2015

Libertate şi tinereţe

        Libertatea este, înainte de toate, o stare de spirit, o neîngrădire a concepţiilor, a ideilor liber exprimate, fără constrângeri, fără limitări, posibilitatea de a trăi independent de cei de lângă noi, după bunul nostru plac, fără determinări.  Libertatea este mai mult decât atât, este şi un termen filosofic care ne duce cu gândul la un timp nedeterminat, la o eliberare a cugetului şi a minţii, o fărâmă din infinitatea energetico-mistică a cosmosului, precum şi o explorare profundă a interiorului în sens metafizic. Ca să înţelegem cât mai fidel sensul libertăţii este suficient să aruncăm o privire către perioada cea mai frumoasă a vieţii, către tinereţe, atunci când omul îşi simte spiritul departe de responsabilităţile pe care şi le asumă la maturitatea deplină.

        Din punctul nostru de vedere, libertatea este privită mai adânc decât se lasă să se vadă. Poate tocmai de aceea tinerii privesc lumea cu alţi ochi. Pentru ei, libertatea înseamnă nu numai exprimarea fără interdicţii a propriilor puncte de vedere, dar obstacolele vieţii sunt mult mai uşor de trecut, viaţa însăşi este considerată lipsită de stavile, iar cele care există într-adevăr, aproape că nu sunt percepute. Noţiunea de libertate se poate asocia mult mai uşor cu tinereţea, întrucât prima se întrepătrunde cu a doua şi invers.
        În primul rând, libertatea ne duce cu gândul la descrierea plastică „capacitatea fizică de a face ceea ce doresc”, puterea de a ne satisface dorinţele, precum şi îndepărtarea impedimentelor ori ignorarea lor. Acest tip de libertate apare de cele mai multe ori în visele tinereţii, atunci când conştiinţa, prejudecăţile sunt privite mai mult ca o iluzie, lipsa lor descătuşând minţile, creând senzaţia de eliberare de gravitaţie, bucuria că se pot mişca în voie precum ”pasărea cerului” oriunde doresc sau că au puteri supranaturale de a schimba radical lumea.
        Pe de altă parte, în tinereţe se confundă termenul de „libertate” cu cel de lipsă de responsabilitate, ceea ce este parţial adevărat. Tinereţea nu exonerează răspunderile morale şi sociale pe care trebuie să le aibă cei a căror existenţă este încă la început de drum, în plină formare. Tinerii îşi descoperă propria identitate, iau decizii sub impulsul de moment şi pe influenţa celor de lângă ei, de obicei din aceeaşi categorie de vârstă, singurele păreri considerate „bune”, de care ţin cont. Conştiinţa unui tânăr nu ar trebui să fie prinsă în jocul „seducţiei” de libertate, deoarece el poate fi influenţat de mediul extern în sens negativ, în special de informaţiile complexe din mass-media. „Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenie o haină a răutăţii”, spune însă Sfântul Petru.
        Deşi avem mai multe tipuri de libertăţi, cum ar fi: libertatea de exprimare, libertatea de gândire, ideologică, socială, politică, economică, religioasă etc., trebuie să avem o responsabilitate majoră în toate, indiferent de vârstă. În concluzie, trebuie să dăm un exemplu pozitiv celor din jur prin intermediul atitudinilor şi responsabilităţilor, conştiinţa să fie fără pată, să realizăm o viaţă curată în noi înşine şi în societate, indiferent că avem avantajul tinereţii de partea noastră ori că suntem în plină maturitate. Privilegiul tinereţii, descătuşarea din lanţurile unei dezvoltări complete din punct de vedere fizic şi intelectual trebuie dimpotrivă, să ne facă mai răspunzători, mai chibzuiţi, să avem chiar un raport direct între onorarea obligaţiilor morale şi sociale şi vârstă.

           Aurora Cristea - scriitor și poet

      

Cartea tibetană a morţilor

Rezonanţa - Fiinţe de frecvenţă

Rugăciunea "Tatăl nostru" în limba aramaică

Avvon d-bish-maiya,
Tatăl nostru care eşti în ceruri,

nith-qaddash shim-mukh,
Sfinţească-se numele Tău,

Tih-teh mal-chootukh,
Vie împaraţia Ta,

Nih-weh ciw-yanukh.
Facă-se voia Ta.

ei-chana d'bish-maiya, ap b'ar-ah.
Precum ăn cer, aşa şi pe pământ.

Haw lan lakh-ma d'soonqa-nan yoo-mana
Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi

O'shwooq lan kho-bein,
Şi ne iartă nouă greşelile noastre,

ei-chana d'ap kh'nan shwiq-qan l'khaya-ween.
Precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.

Oo'la te-ellan l'niss-yoona,
Şi nu ne duce pe noi în ispită,

il-la pac-can min beesha.
Ci ne izbăveşte de cel rău.

Mid-til de-di-lukh hai mal-choota, oo khai-la oo tush-bookh-ta,
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea,

l'alam al-mein. Aa-meen.
Acum şi întodeauna şi în vecii vecilor. Amin.

No comment

No comment

No comment

Galaţi - parfum de anotimp tăcut

O mostră suavă de oraş european în care teii îşi deschid bobocii pe cel mai vechi bulevard şi unde trecutul şi-a lăsat încă firava şi bine înmiresmata adiere a florilor de primăvară: Galaţi, locul ce aminteşte de faptul că timpul pare o substanţă confesivă perenă, dar şi un pic veştejită.

Arhitectura franceză a unor clădiri somptuoase îţi mai aduc aminte încă de trăsurile cu cai ce se plimbau odinioară prin centrul oraşului şi parcă revezi cu ochii minţii coregrafiile graţioase ale aleilor idilice pe unde defila dragostea tânără a inocentelor cupluri romantice. Ieşeau la promenadă, adulmecau în pas domol briza tainică a Dunării ce-ţi gâdila nările şi-ţi păstra nealterat spiritul de comerţ zgomotos care se perinda prin portul de pe malul fluviului. Tonete, în spatele cărora grecii şi armenii îşi expuneau în rafturi marfa din abundenţă, tarabele pline cu peşte proaspăt, cafea, smochine, portocale, banane, iar în spatele lor tronau magazinele selecte unde evreii vindeau bijuterii din aur. Forfota din pieţe părea să fie un zumzăit al unui stup obraznic de albine, iar negoţul prospera de la o zi la alta.

            Închizi ochii şi parcă deja îi auzi pe cei care îşi făceau reclamă în gura mare, strigând cât puteau: „Smochine proaspete, cafea ieftină...” şi, îndată ce deschizi din nou ochii, tot peisajul dispare aducându-te, fără să vrei, direct în mileniul III, când pieţarii se fac nevăzuţi şi în locul lor apar supermarket-uri cu parcările pline.

            Loc prosper cândva, Galaţiul încă îşi plânge micii afacerişti, suportând cu un stoicism acru prezentul înţesat de gâfâitul maşinilor cu mulţi cai putere, fumul greu al combinatului comunist, precum şi actualele lui ruine ruginite.

            Strada Domnească, locul plimbărilor melancolice, s-a transformat în ultimii ani într-o stradă plină de magazine, iar Grădina Publică şi-a metamorfozat şi ea, încet dar sigur, aleile domoale în spaţii de circulaţie dalate, cu felinare noi şi bănci cimentuite.

            Apoi, laşi aproape toate în urmă şi te îndrepţi către ceea ce azi numim Inelul de Rocadă, ori zona „Ultimul Leu”, trecând pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Pe partea dreaptă privirea îţi este atrasă de una din cele mai vechi clădiri, devenită în zilele noastre Colegiul Naţional „Costache Negri”, un conac ce a aparţinut cândva celui care-i poartă şi numele.

            Clădirea este absolut spectaculoasă, cărămida roşie tronând ca o regină în mijlocul celorlalte construcţii realizate în era socialistă, toate albe, mate, colţuroase şi ostile.

            Privesc cu mândrie către liceul unde am învăţat, încerc să-mi imaginez cu drag un Galaţi prăfuit de vreme şi realizez că fostul proprietar a lăsat propriului său oraş un testament istoric de neegalat: casa moştenită samavolnic de regimul trecut.

Oraşul părinţilor şi al bunicilor noştri, al străbunilor aşezaţi pe lutul uitării, într-o cută a timpului, unde sufletele eterne îşi mângâie umbrele pe obrazul pământului îşi va duce în veşnicie misterul haşurat de farmec al asfinţiturilor învăluite într-o apă curgătoare, pe cât de fascinantă pe atât de vicleană: Dunărea albastră.

  

Aurora Cristea - scriitor și poet

Buburuza

            Nu mai ştiu exact cum am ajuns în acea poieniţă plin de maci. Nu ştiu dacă era aievea sau visam, dar mă simţeam bine, iar razele soarelui îmi încălzeau spatele. Petalele mici şi roşii îmi făceau cu ochiul şi mă îndemnau să le răsfoiesc cu nesaţ, filă cu filă, precum paginile unei cărţi. Le-am adulmecat parfumul suav, le-am pipăit, înregistrând în memoria mea volatilă acea scientilaţie caldă, dată de lumina unui soare jovial şi tandru.

            Am privit înainte şi am văzut un munte imens de verdeaţă, cu buruieni, cu iarbă, dar şi copăcei ce se întindeau în faţa mea, ca o împletire măiastră a naturii veşnic nemuritoare, veşnic ciclică. Am citit fiecare firicel de iarbă scris în răsăritul de soare, am atins cu ochii norii albi şi pufoşi, apropiindu-mă tot mai mult de cer, m-am întors cu faţa în sus şi am dat fericită din picioare. O umbră mare însă s-a interpus între mine şi acele acuarele cereşti şi m-am liniştit imediat. În fond, la aşa o umbră, nu avea cum să mă vadă cineva.

De departe, se auzeau glasuri cristaline de copii, râzând veseli, jucându-se de-a v-aţi ascundelea ori poate jucându-se cu mingea. Mi-era prea bine ca să mă întorc şi să privesc pieziş la ei printre frunze, ori să încerc să descifrez ce îşi spun printre atâtea hohote, dar am zâmbit în sinea mea auzindu-i cum se distrează.

M-am lăsat impresionată de acea atmosferă zgomotoasă în felul ei, de primăvără dornică de viaţă, de adierea subţire ce-mi mângâia aripile, dar mai ales de clipocitul voios al izvorului de munte. Apa rece străbătea pietricelele mângâind malurile înverzite.

Un clinchet puternic şi destul de aproape de mine m-a făcut să tresar speriată. N-am mai putut să rămân indiferentă şi pe sub petala aceea mare şi roşie care îmi umbrea fiinţa, am privit curioasă în direcţia de unde se auzea acea vibraţie intensă. La câţiva paşi de mine, un viţel speriat îşi striga mama cu un glas piţigăiat. Din depărtare, un muget prelung îi răspunse. Micuţul, fornăind ca un cal, îşi clătină gâtul în jurul căruia atârna un clopot nu prea mare şi în acustica produsă de clinchetul propriului gât, el fugi către mama lui, depărtându-se de mine. Ce drăgălaş şi frumos era!

Păsărelele ciripeau gălăgioase, zburând pe desupra viţeluşului şi certându-l probabil, că s-a distanţat prea mult de mama lui astfel că a ajuns să se rătăcească.

Din sens opus, cu o coadă pe care o învârtea de bucurie ca un lasou, venea în viteză Maya, cea mai încântătoare căţeluşă din apropiere, a cărei stăpână o cam lăsa să zburde liberă pe pajiştea de lângă râu. Sărea în sus după fluturi, mânca muşte şi răscolea pământul cu ghearele, doar-doar de o vedea vreun arici ieşind din ascunzătoarea lui. Apoi, înnebunită de parfumul florilor, se învârtea în cerc până obosea şi cădea aproape leşinată. Am râs pe cinste privind-o.

Frumoasă şi mult aşteptată primăvară, o libertate fără frâu, o izbucnire a mediului înconjurător, o renaştere plină de însufleţire şi desfătare adevărată.

Îmi plăcea acel tablou mirific, dar trebuia să fug, să nu cumva să vină cineva şi să mă descopere sub acea ascunzătoare a florilor de maci.

Am aterizat pe o pietricică, în mijlocul râului. Ei bine, aici nimeni nu mă putea ataca, eram prea departe de cele două maluri, iar cei care ar fi putut alerga ca să mă prindă, n-ar fi putut ajunge la mine. Dar ochii mi-au căzut pe oglinda strâmbă reflectată de apa care curgea şi, pentru prima oară în viaţa mea m-am văzut în toată ciudăţenia, precum Narcis din mitologia greacă, doar că în sens opus.

Am crezut că sunt atât de importantă încât mi se părea că toată lumea îmi aparţine, dar studiindu-mi chipul în oglinda apei, am rămas decepţionată. Eu nu eram decât o simplă Buburuză, cu un corp mic şi negru, cu picioruşe negre şi cu aripi roşii ca de catifea pe care fetiţele o iau în palmă şi cântă cu bucurie: „Gărgăriţă-riţă/Zboară-n poieniţă/Şi acolo unde vei ateriza/Acolo mă voi mărita.”

Aurora Cristea - scriitor și poet

Vina de a fi bolnav

Oamenii sunt supuşi pieirii. Este o pedeapsă sau o eliberare? Cine poate şti?

Astăzi am trăit un sentiment cel puţin ciudat.

Am crezut şi cred în continuare că sunt la vârsta la care nimic nu mă mai uimeşte, că tot ce este rău, tot ce a fost sau va fi rău, negativ, urât, l-am văzut, l-am trăit poate sau am trecut prin el sau pe lângă el. Cu toate astea, lumea mă uimeşte în continuare. 

Cunosc o persoană de sex feminin căreia, din păcate, i s-a pus un diagnostic foarte grav. Are cancer în fază finală, stadiul IV, încă de acum patru ani. Femeia a făcut o operaţie, a făcut tratament şi a fost externată. După circa trei ani, boala a recidivat. Cu forţă, cu furie aproape, întunecându-i privirea şi apăsându-i creierul. După un lung şir de terapii, a fost operată din nou, doar că fără prea mare rezultat. Ca un copil încăpăţânat care doreşte cu tot dinadinsul să facă rău, cancerul a reapărut, în alt loc, dar tot la cap. Şi asta după doar patru luni.

Astăzi, femeia a venit în vizită la colegele ei de birou, ca să-şi ridice adeverinţa de salariat şi să se ducă la Casa de Sănătate să i-o vizeze. Tocmai a făcut un RMN şi s-a constatat că boala a RErecidivat afectându-i nervul optic atât de puternic încât femeia aproape că nu mai vede cu ochiul stâng deloc, iar cu dreptul foarte puţin. Peste toate, se pare că tumoarea a afectat-o profund şi i-a provocat şi o uşoară hemiplegie, întrucât abia vorbeşte şi are gura strâmbă.

Boala în sine nu mai uimeşte pe nimeni fiindcă multă lume trece prin aşa ceva. Există atâtea anomalii, atâtea boli, disfuncţii, afecţiuni, că efectele lor iniţial ne uimesc prin diversitate şi pericol aproape la fiecare pas, dar la un moment dat, volens-nolens devenim imuni, dacă-mi este permis termenul şi dacă nu greşesc prea mult folosindu-l într-un asemenea context, aproape ca un paradox.

Pe mine altceva mă uimeşte.

Atitudinea.

Atitudinea celor cu care îţi petreci cea mai mare parte a timpului dintr-o zi, o săptămână, o lună, un an: colegii/colegele din acelaşi birou cu tine.

Să presupunem prin absurd că s-ar face un sondaj de opinie la nivel microsocial, pe un eşantion de zece persoane, toate din România, din acelaşi mediu, dar cu educaţie şi vârste diferite. Din zece persoane, e posibil ca vreo două, cel mult trei persoane să fie sensibilizate de un caz aparte de boală, cum ar fi cel expus mai sus, prin cuvântul „sensibilizare” înţelegând o compasiune adevărată, izvorâtă din adâncul sufletului, de o acurateţe ieşită din comun, fără urmă de îndoială. Extrapolând acest sondaj la nivel macrosocial, rezultă un procent de circa 30% din populaţie, restul de 70 rămânând cel puţin indiferent, dacă e să luăm în calcul nepăsarea, dar şi teama. Din procentul rămas, de 70%, să zicem că 20% ori poate mai puţin, au un sentiment de stânjeneală, se simt oarecum vinovaţi că ei sunt sănătoşi, iar ceilalţi nu, cu toate că, dacă ne gândim bine, nimeni nu este perfect sănătos. Rămâne un procent de circa 50% peste care orice informaţie de acest fel nu-l atinge, indiferent de gravitatea problemei celui în cauză. Dacă aceşti 50% i-am da la o parte, am rămâne cu cei 30% sensibilizaţi, la care se adaugă cei 20% speriaţi. Cei speriaţi ar fugi mâncând pământul, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul sus-menţionat, iar 30% ar rămâne alături de bolnav dintr-un sentiment de îngăduinţă, gata oricând să sară în ajutor.

Atitudinea celor 20% mi s-a părut şi mie astăzi cel puţin bizară, fiindcă din câte ştiu, cancerul nu este o boală contagioasă, nu provoasă epidemii, pandemii şi nu se transmite prin atingere, respiraţie ori printr-o simplă privire. Faptul că fugi de o persoană care are o tumoare pe creier înseamnă că eşti ori incult (ceea ce nu este cazul), ori eşti tâmpit, iraţional şi judeci inept. Cum să fugi de cineva care suferă de o asemenea maladie? De parcă boala asta îngrozitoare s-ar lua la un simplu contact avut cu scaunul pe care a stat bolnavul.

Uluitor.

În legătură cu procentul de 50%, atitudinea este mult mai adâncă, pentru că aceşti oameni nu sunt mişcaţi în viaţă de nimic altceva decât de propria persoană şi eventual câţiva dintre cei mai apropiaţi, în cele mai frecvente cazuri, cei din familie. Restul? Poate să vină o bombă care să distrugă omenirea, poate să fie un cutremur care să schilodească pe toţi cei din jurul lor, poate să se crape pământul şi să înghită sute ori mii de vieţi. Dacă nici ei şi nici vreun membru din familia lor nu a fost afectat, atunci este foarte bine. N-are decât să moară toată lumea.

Acesta nu este un egocentrism deviant, ci mai mult de atât: o autoveneraţie cu caracter exacerbat şi dăunător, o tulburare comportamentală cu consecinţe dezastruoase în primul rând pentru sieşi, dar şi pentru cei de lângă el. Fiindcă, mai devreme sau mai târziu, toate aceste atitudini ignorante, se vor răsfrânge tot asupra lui, indiferent dacă se vrea ori nu.

Revenind la procentul de 20%, printre ei se mai numără şi alte tipuri de caractere, cu alte viziuni, alte sentimente contradictorii, cum ar fi repulsia, voluntară sau nu. Acordând toate circumstanţele atenuante, cu tot ce implică acestea, am putea concluziona că repulsia involuntară este dictată tot de subconştientul lăuntric, ca parte integrantă din ceea ce ei simt, gândesc sau fac. Cu atât mai grav pare să fie repulsia voluntară, lucru de neînţeles pentru mine, oricât m-aş strădui.

  Şi atunci intervine întrebarea din titlu: are cineva vreo vină că o persoană este bolnavă de cancer?

Sentimentul acela atât de înălţător de EMPATIE de care amintea celebrul savant român, domnul prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan, pare că se pierde în negura timpului. Optimismul acestui MARE OM, convingerea sa că lumea se va schimba în bine, că vom avea cu toţii, la un moment dat, CONŞTIINŢĂ, că ne vom iubi unul cu altul precum fraţii, să fie oare o utopie?

Părerea mea este că doar timpul ne va demonstra asta.

Nouă sau urmaşilor noştri, dacă noi nu vom mai apuca acea zi.

Aurora Cristea - scriitor și poet

Prietenie - floare rară

Se spune că o prietenie adevărată se bazează, înainte de toate, pe respect. În afară de asta, eu cred că se mai bazează şi pe discreţie, pe acea intimitate care nu trebuie cotropită samavolnic, ceea ce înseamnă că se impune o anumită distanţă, nicidecum posesivitate aşa cum cred unii. Este adevărat că la început există acea atracţie, acea compatibilitate între două caractere, fapt ce determină o apropiere care, volens-nolens, se metamorfozează cu timpul într-o prietenie trainică, dar asta nu înseamnă că atunci când acest prieten doreşte să fie singur, tu trebuie pur şi simplu să-l invadezi, nerespectându-i deciziile. Da, poate că trebuie şi un pic de consolare, un cuvânt bun, un sfat - dacă este solicitat, eventual să faci ceva bun pentru el, dar dacă insistă şi te roagă să-l laşi în pace o perioadă, atunci poate că e mai bine să te retragi un pic. Precum ghearele retractile ale unei feline atunci când simte ţepii unui cactus, de exemplu.

Mai târziu - dar nu prea târziu - poate că te va primi cu braţele deschise ori poate că te va solicita chiar el. Atunci, te poţi duce bucuros în ajutor. Pentru că, altfel, unde este acea undă de stimă, de acceptare a oricărui lucru sau a oricărei împrejurări, de acceptare, pur şi simplu, a felului tău de a fi, original şi poate capricios, dar totuşi blând şi sufletist?

Tinereţea sufletească biruie de cele mai multe ori inteligenţa, pentru că, la vârsta asta e greu să vorbeşti despre înţelepciune. Înţelepciunea o au cei mai în vârstă, cei care au o anumită experienţă de viaţă, care s-au confruntat de-a lungul anilor cu diverse situaţii limită peste care au trecut mai greu sau mai uşor. Senectutea este darul cel mai de preţ al vieţii şi, cu cât te apropii mai mult de pragul dintre viaţă şi moarte, cu atât mai mult realizezi că toate motivele pentru care ai plâns şi te-ai zbătut de la prima respiraţie până la ultimul suspin au fost în van. Nimic nu contează. Nici realizările, nici eşecurile, nici nevrozele năprasnice, nici invidiile şi, de cele mai multe ori, nici durerile, fie ele sufleteşti sau trupeşti. Contează doar amintirile frumoase, fiindcă ele sunt singurele cu care ne mai hrănim în amurgul vieţii, contează înălţarea spiritului şi contopirea cu forţa divină.

Astăzi, o prietenie înseamnă concurenţă, înseamnă competiţie, înseamnă invidie ori - dacă mi se permite termenul - chiar ură, părăsirea partenerului taman când are mai multă nevoie de tine şi nu în ultimul rând, trădarea. Peste toate, cred că trădarea este cea mai dureroasă, mai ales când investeşti o parte din suflet. Te simţi minţit, înjosit, murdărit.

Şi atunci?

Poate că ar trebui să nu mai acordăm atât de mult gir celor de lângă noi, celor pe care noi îi credem că ne-ar susţine şi ne-ar ajuta în momentele cheie ale perioadei respective. Poate chiar noi suntem vinovaţi având aşteptări prea mari de la aceste persoane care se zbat în pragul juvenil al unui caracter îndoielnic, nesupus şi nestatornic.

Uneori îţi simţi sufletul hărţuit, împotmolit la porţile dezamăgirii, incapabil să se încumete să sară acel obstacol insipid, dar atât de viu şi rigid şi regretele cad greu, ca o grindină. Remuşcări nu pentru ce ţi s-a făcut sau pentru cum ai fost tratat, ci pentru încrederea acordată cuiva care nu te merită.

Viaţa are un gust dulce-acrişor, de multe ori amar ca un venin, dar şi unele colţuri ca mierea. Important este să ştii drumul până la miere. Îl ştim?

Nicidecum.

Dar măcar ne străduim.

Ne străduim să învăţăm că nu orice pasăre cântă, nu orice colivie reprezintă neapărat o temniţă şi nu orice versant abrupt te aruncă într-un abis stâncos. Poate că sunt încercări, poate că sunt probe pe care trebuie să le dăm pentru a deveni mai buni, mai înţelepţi, mai învăţaţi, fiindcă singurul lucru din lumea asta care nu este ciclic este viaţa însăşi.

Sau este şi ea?

Cum nu putem dovedi încă acest lucru şi deocamdată ne limităm la stadiul de supoziţie, mai bine gândim pur  mecanicist-materialist.

Nu există prietenii adevărate, nu există prieteni adevăraţi, care să-şi asume rolul definiţiei în sine. Dar dacă vrem să ne hrănim sufletul cu substanţă, cu energie, cu suavitate, atunci să deschidem o carte, să spunem o rugăciune şi să ne iubim părinţii. Acestea sunt forţele vieţii, ale trecerii noastre efemere pe acest pământ.

Aurora Cristea - scriitor și poet

Libertate şi destin

Libertatea, ca noţiune pură, reprezintă posibilitatea de a acţiona în viaţă după propria voinţă, după dorinţă, dar în sens filosofic reprezintă un ansamblu de idei, opinii adoptate în special în epoca în care trăim, indisolubil legată de necesităţi pentru că exprimă raportul dialectic în care se află activitatea umană faţă de legile naturii, precum şi cerinţele impuse de societatea în care trăm.
        Considerăm, totuşi, că noţiunea de libertate este uşor abstractă, la fel ca fericirea, dacă ne raportăm la individualitate, pentru că nu toţi avem aceeaşi viziune despre ea, nu toţi suntem capabili să discernem dacă avem libertatea de a alege sau dacă nu cumva suntem gândiţi. De aici rezidă şi ideea că destinul ne este trasat încă dinainte de a ne naşte, că el este inclus fatalmente în om, atât la interior, cât şi la exterior.
        Pe de o parte, celebrul filosof Friedrich Nietzsche, susţinea ideea că nu toţi oamenii sunt egali, că ei se împart în două categorii: cei cu voinţa slabă şi cei cu voinţă de putere, numindu-i pe aceştia din urmă supraoameni. Supraoamenii au capacităţi mai profunde de sinteză, sunt mai deştepţi şi se autopropun ca suprem etalon de inteligenţă şi aptitudini. Filosoful ajunge la concluzia că biserica şi slujitorii ei au avut nevoie de religie şi credinţă pentru a-şi crea dreptul de a pedepsi. Preoţii admiteau libertatea ca pe o calitate a fiinţei umane, pentru ca în virtutea acestui fapt să poată fi judecaţi, declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi. Dacă Dumnezeu este mort, atunci totul este posibil, în locul divinităţii fiind postulată ideea supraomului.
       Pe de altă parte, mult mai contemporanul său Jean-Paul Sartre, vine cu o perspectivă inovatoare, că omul este condamnat la libertate, că are capacitatea de a face singur alegeri şi că, în funcţie de alegerile sale, îşi poate trasa propriul destin. Din această libertate, deci responsabilitate uriaşă se naşte şi angoasa, disperarea pentru că angajăm toată umanitatea în acţiunile noastre, ceea ce este fals. Acest aspect general generează ideea că liberul arbitru există în totalitate şi anihilează noţiunea de destin, ca parte dintr-un plan inteligent superior pe care creştinătatea îl adoptă şi şi-l însuşeşte. Omul crede că e liber când face ceea ce doreşte, dar niciodată nu menţionează că are şi o responsabilitate şi că ar trebui să aibă grijă la consecinţele propriilor acte.
       Aşadar, contradicţia dintre libertatea umană şi existenţa unor constrângeri impuse de zei, divinitate sau destin va rămâne o problemă deschisă pentru gândirea filosofică a epocilor următoare. Creştinismul a dezvoltat doctrina liberului arbitru pentru a da sens responsabilităţii omului în faţa lui Dumnezeu, determinându-l să creeze mijloace tehnice şi tehnologii care să-i schimbe rolul şi statutul în Univers. Libertatea apare aici privită din două perspective diferite, dar amândouă o leagă de responsabilitate. Fie că există o divinitate sau nu, omul este liber, dar este şi responsabil în aceeaşi măsură pentru faptele sale. Fie că privim libertatea ca pe un dar sau ca pe o condamnare, cert este că o deţinem, mai mult sau mai puţin, mai filosofic sau mai real.

Aurora Cristea - scriitor și poet

           

Imaginea de sine

De-a lungul dezvoltării individului până la maturitate, acesta îşi formează un model informaţional-cognitiv despre ceea ce-l înconjoară, dar mai ales în ceea ce priveşte imaginea de sine. El se autoanalizează, se autointerpretează în primul rând ca o realitate fizică, apoi se autocompletează cu Eul mental în cadrul evoluţiei ontogenetice ce este în strânsă legătură cu lumea obiectivă, dar şi cu cea de dincolo de materie. Prin această instrospecţie individul se consideră un subiect de prelucrare a informaţiilor ce vin din exterior, precum şi un obiect ce generează, la rândul său, informaţii. Pe toată durata vieţii, individul constată că în funcţie de împrejurări, locuri, oamenii cu care interacţionează, dar şi înclinaţiile şi studiul continuu îi influenţează mentalitatea, comportamentul şi psihicul. Omul este un individ şi prezintă aceleaşi caracteristici structurale şi funcţionale variabile doar în limitele particulare speciei, este unic, irepetabil şi are raţiune.

Celebrul filosof Socrate susţinea că omul nu este rău de la natură, ci din necunoaştere. Din punctul nostru de vedere însă, omul are în structura sa nativă psihică, şi uneori şi fizică, un pic de violenţă atât verbală, cât şi comportamentală, dar care diferă de la individ la individ, funcţie de educaţie, mediu şi interlocutor. Într-adevăr, lipsa de cunoaştere pare să mai estompeze din culpabilitate, dar acest lucru este doar în faza incipientă. Pe măsură ce individul începe să-şi dezvolte capacităţile, dar îşi continuă sarcasmul, atunci nu mai poate exista o circumstanţă atenuantă.

În primul rând, esenţa omului nu este răutatea, aşa cum afirma Socrate şi nici cugetarea, cum spunea Descartes, ci mai degrabă orientarea spre latura cea blândă a acestuia conform căreia în fiecare din noi există câte un Dumnezeu, din moment ce reprezentăm imaginea trinităţii. În sprijinul acestei afirmaţii, să privim cu luciditate către Sf. Augustin care ne vorbeşte despre sufletul nemuritor şi despre trupul efemer.

Pe de altă parte omul este o fiinţă cu raţiune, cu discernământ. El ştie din instinct ce este bine şi ce este rău. El, ca fiinţă unică, are un cod genetic moral după care îşi ghidează gândurile şi faptele în viaţă. Asta înseamnă că dincolo de el, dincolo de naşterea sa pe pământ a existat cândva o inteligenţă superioară care a realizat această trăsătură. Individul îşi caută toată viaţa Dumnezeul din el neştiind că divinitatea nu poate fi căutată, ci doar revelată.

Analizând fiecare dintre ideile celor trei mari filozofi, se trage concluzia întemeiată că indiferent de gândirea, de perioada în care a trăit, precum şi de mediul în care s-a dezvoltat fiecare, ideea de bază a rămas aceeaşi: omul, în esenţă, este o fiinţă vie, alcătuită din trup şi suflet, în plan material cu un creier care gândeşte, iar în plan spiritual cu o reflectare psihică a realităţii, un produs al activităţii creierului uman, o capacitate aparte de înţelegere. Cu toate astea nu creierul produce această conştiinţă, ci invers. El este doar un receptor şi un emiţător al fluxurilor de conştiinţă. Când vom cunoaşte cu adevărat realitatea din noi, atunci vom fi liberi.

Aurora Cristea - scriitor și poet

Dragoste nemărginită

Îmi place parfumul corpului tău, iubito. Te simt ca o boare, ca un fulg de nea ce-mi mângâie obrajii şi sufletul. Eşti un izvor de şoapte calde, eşti lacrima nopţii din vis, eşti un suspin într-un ocean de dor permanent, eşti o tandreţe de stele pe cerul inimii mele. Dac-aş putea, ţi-aş măsura iubirea cu energie pură, te-aş înălţa până la nori şi te-aş aşeza pe un jilţ aurit, bătut cu pietre scumpe.

O unduire în noapte îmi şopteşte că mă vizitezi cu gândul în somn, ori poate doar mi se pare. Sunt parte din tine, iar tu eşti parte din mine. Două suflete îngemănate care respiră la acelaşi unison, care fac să vibreze fiecare inspiraţie şi fiecare expiraţie. Te voi învăţa să zbori peste zile şi ani, să fii o aripă din mine, să-mi odihnesc capul pe umărul tău de fildeş, să-ţi ascult bătăile inimii şi să-ţi privesc profilul de madonă. Voi şti să-ţi culeg de pe buze mierea, voi şti să mă contopesc odată cu tine, să-ţi ard tristeţile şi să te cufund în fericire. Îţi voi îngropa în pământ orice lacrimă aşa încât ochii tăi să rămână luminoşi pentru eternitate şi nicio umbră să nu treacă peste ei, te voi apăra cu scutul sufletului meu şi te voi lua cu mine în nemurire, te voi uni în vecie cu mine şi îmi voi face din tine giuvaierul infinităţii, peste timp, peste spaţiu, peste gânduri şi lumină.

Simţi oare gustul iubirii? Simţi cum inima mi se prelinge de dragoste aproape nepământeană? Nu ştiu şi nici nu voi cunoaşte rugina, nu mă voi plictisi de buzele tale dulci, de ochii tăi adânci ca marea, de privirea ta de cristal, de mersul tău suav, ori de părul tău ca aurul.

Ascult visul tainic al primăverii, îţi mângâi sânii cu privirea şi mă întreb cum poate cineva să fie atât de perfect?

Te voi cuprinde cu braţele amândouă şi-ţi voi asculta bătăile inimii, îţi voi săruta liniştea goală şi-ţi voi spune tăcut printre gene că eşti toată un fior de amor, că eşti talazul meu în viaţă peste care se coboară dimineaţa şi seara, un început fără sfârşit, o nemărginită plăcere şi un cântec de dor.

Îţi privesc irisurile albastre în care mă pierd cu duioşie, iar părul tău bălai îmi alintă faţa, cu degetele de lut îmi potoleşti zbuciumul vieţii şi mă împleteşti cu măiestrie după făptura ta. Eşti un templu în faţa căruia mă închin, eşti rază de soare pe al meu orizont întunecat, iar lumina ta îmi străpunge bezna firii.

Cum să pot trăi fără tine?

Eşti sensul meu de drum, eşti o stea pe cerul plumburiu al existenţei mele, eşti o făptură de vis cu care pornesc în drumul către necuprins şi-aş vrea să-ţi pun lumea la picioare. Îl voi ruga pe Dumnezeu să facă o excepţie, ca nimeni, niciodată, să nu te poată egala, să fii unică în lume, să rămâi un astru plin de căldură ce-mi luminează universul interior.

Suntem două suflete pereche care s-au căutat şi s-au găsit, suntem parte a aceluiaşi întreg, suntem sclipiri îngemănate ale aceleiaşi raze de soare, suntem flacără şi foc a aceleiaşi făclii, contopiri ale cosmosului printre pulberi şi stele. Tu nu poţi exista fără mine, iar eu nu sunt complet fără tine. Îmi lipseşti precum oxigenul, îmi lipseşti ca o apă într-un deşert prăfuit de uscare.

Nu. Te rog! Nu pleca! Rămâi aici cu mine, rămâi a mea călăuză prin lume, o temniţă dragă în care să mă închid de bunăvoie ca o pasăre în colivie, să mă fac mic şi să mă strecor în tine, să-ţi sărut inima din interior şi s-o fac să pompeze doar iubire.

Mireasma mea de dragoste, sufletul meu, dragostea mea, te iubesc nebuneşte, te iubesc până la capătul lumii şi înapoi, te iubesc din acest univers şi până la celelalte, paralele, te iubesc până la Dumnezeu şi încă o eternitate, iar dacă ar fi să mai trăiesc încă o mie de vieţi te-aş iubi tot atât ori poate chiar mai mult.

Mă aştern în supunere căci mi-ai umilit blânda raţiune, mi-ai despicat înţelepciunea şi mi-ai bulversat prospeţimea zilelor mele tăcute. Fii binecuvântată, iubire adâncă a adolescenţei, fii binevenită în inima mea tânără! Să nu murim de nedragoste, să nu murim de nedor, să nu pierim din astă lume fără să cunoaştem freamătul de îndrăgostit, fiindcă ţie, făptură angelică, astăzi, acum şi aici îţi port o dragoste nemărginită.

Aurora Cristea - scriitor și poet