Recenzie film ”0,1 %?”

 

autor Roryta

Recenzie film

Pentru a înțelege ființa umană în adâncurile ei trebuie să fii preocupat, trebuie să vrei să iubești omul, să-l explorezi, să fii curios și să vezi ce înseamnă el cu adevărat, în toată splendoarea lui, creat de Dumnezeu, dincolo de ce se vede cu ochiul liber, dincolo de materie, dincolo de orizont. Orizontul poate fi considerat linia care desparte pământul de cer, dar mai poate fi considerat și linia care unește cerul cu pământul. De noi depinde ce alegem.

Există ceva divin în noi. Există acel mic Dumnezeu pe care-l negăm de cele mai multe ori, din teamă, din zădărnicie, dintr-o totală lipsă de înțelegere, dar poate și din ignoranță. Dumnezeu este un subiect delicat, greu de digerat, credința în El, în ceva subtil, intangibil, ceva nevăzut, ne face să fim sceptici, să credem că doar atunci când vedem, doar atunci când auzim ori poate când sunt toate simțurile la un loc puse în acțiune, să afirmăm cu tărie: DA, există cu adevărat.

Avem nevoie de dovezi palpabile, avem nevoie să știm cu certitudine, avem nevoie de confirmări autentice. Ca să ne-o dovedim. Ca să dovedim... ce? Că Dumnezeu există? Ca să dovedim ce? Că suntem cu mult mai mult decât ceea ce se vede?

Dumnezeu oricum există, indiferent dacă noi credem sau nu în El, Dumnezeu oricum există indiferent dacă noi avem sau nu aceste așa-zise dovezi concrete.

Ori poate că nu Dumnezeu există, ci o forță supranaturală peste noi, mult peste puterile noastre de înțelegere. Poate există un Allah, poate există un Yahweh, un Adonai, un Buddha sau cine mai știe cu ce denumiri inventate mai putem boteza acest Univers, acest mister care se găsește în tot ce înseamnă VIAȚĂ, aceasta mișcare continuă a tot ce înseamnă praf, pulberi și stele, care există și care nu poate fi tăgăduită. Altfel, ce rost ar mai avea toate astea, ce rost ar mai avea toată dorința de cunoaștere și cum s-ar putea explica setea neîntreruptă de a fi grăbiți în fața nemuririi și de a ne îmbrânci duhovnicește pe treptele unei credințe native, dată enigmatic de fărâma de divinitate din noi?

Filmul documentar ”0,1 %?” începe astfel, sugerând mai mult decât evident, faptul că indiferent de religie, credința este aceeași peste tot în lume, fie ea trăită în Tibet, Arabia Saudită, Israel sau România.

Omul este un conglomerat de trăiri, un conglomerat de puteri de care nici măcar el nu este conștient. El nu știe câtă forță are în însăși ființa lui, nu este conștient de propriile sale capacități. De ce? Simplu. Fiindcă nu am fost învățați să credem în noi, fiindcă mereu ni s-a spus: tu nu poți, tu ai limite, nu ești capabil. Unii oameni însă au refuzat să se conformeze acestui concept și au găsit o capacitate uimitoare de a renaște, de a se înnoi până în cea mai adâncă particulă a ființei lor, asemeni păsării mitice Phoenix, descoperind singurul punct luminos al vieții lor întunecate. ”...până nu veți fi din nou asemeni unor copii, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor...” (Ev. Matei 18, 1-11).

Este vorba despre puterea vindecării, este vorba despre transformare, despre credință, iubire și iertare, legi nescrise într-o gândire matematică, dură, ascuțită, demonstrată în termeni de performanță, dar mărturisite și simțite irațional, aburos și sentimentaloid, îndeajuns cât să ne dea gustul și savoarea divinului din noi. Când vom înțelege că singura legătură dintre noi și dumnezeire, singura legătură dintre noi și Creator este doar iubirea, atunci înseamnă că am înțeles esența vieții, am înțeles lecția pentru care am venit aici și cu care vom pleca înapoi solari, lipsiți de momentele de penumbră.

Credința în vindecare este cea care izvorăște din disperare, din durere, o panică instaurată aproape instantaneu, atât de adâncă încât trebuie să închidem ușa în nas banalului, sordidului care ne sâcâie și vieții total greșite pe care am dus-o până la diagnosticare, zile de amăgiri prin colțurile neantului, să ne azvârlim la gunoi obsesiile și să ne liniștim gândurile. Îl vrem atunci, dintr-o dată, pe Dumnezeul din noi, vrem să ne ajute în clipa măsurătoare și cerșetoare, să devenim eterni dacă se poate și să nu murim ca păsările, fără suspine, ci să mai ființăm pe acest pământ chiar Iad considerat de unii, devenind astfel nemuritori pe săturate, agățându-ne cu ghearele de viață, un dulce supliciu așa de efemer, dar știut și bătătorit atât de bine.

Cred că disperarea provine și din faptul că suntem atât de temători în fața necunoscutului, suntem fricoși, ne place doar ceea ce deja știm, nu ne plac tărâmurile necunoscute, cu toate că o curiozitate nativă ne mână totuși către mister, către lucruri și fenomene oculte, cel mai probabil tot dintr-o enigmatică latură neobișnuită, înrădăcinată în eu-ul nostru placentar.

Avem speranța că ne așteptăm sus în cer, ne e dor de forma umbrelor noastre și a celor dragi și despletim secundele în speranța că trăind un pic mai mult, amânăm un final cumințit de prea multe înfrângeri, disperări și mistere, iluzionându-ne și fericindu-ne că am sporit în confruntarea cu moartea, dulce percepție prin excelență înșelătoare.

Protagoniștii din acest film documentar au trecut de cele cinci etape ale psihicului uman în relația cu moartea și durerea: negarea, furia, negocierea, depresia și resemnarea, cum spunea celebrul medic psihiatru de origine elvețiană Elisabeth Kübler-Ross în cartea sa On Death and Dying (Despre moarte și a muri), au plâns pe ruinele din ei și s-au reinventat pe marginile rugăciunii, fiecare în felul său, nepierzându-și capacitatea de a se autoconsola, nădăjduind la rădăcina unei voințe care nu se poate traduce în termeni de religie, ci în termeni de esență, scoțând suspinul din spaima asta tocită de moarte și punând în surdină strigătul de disperare.

Cuvântul ”cancer” aduce cu el sfârșitul, el reprezintă lipsa viului, este o decorație neagră conferită de destin, despărțindu-ne mintea în sinapse zgârcite, dând din noi bucăți de viață și sporind vaietele surde care sună brusc a vid, etanșeizând speranța ca într-o celulă, făcând-o prizonieră într-un amestec de indispoziție și dezastru și având în față doar un hău de nepătruns.

A căuta și a găsi resursele sihastre și suprarealiste din ființa-ți contradictorie reprezintă o claviatură mută pe care ne putem exersa o fericire viitoare, o eliberare din matca hulpavă a disperării, defilând generos spre vindecări miraculoase, spre tainele dătătoare de fiori și camuflări ale sacrului, spre minuni și bizarerii inexplicabile, dar pline de convingeri sfinte că ziua de mâine va veni cu o lumină salvatoare.

Ziua care astăzi va deveni un mâine va rămâne aceeași zi în fața aceluiași mâine, după ce, în accepțiunea noastră, se va fi consumat timpul din clepsidra vieții, neînțelegând și refuzând ideea că timpul este relativ, că el nu există de fapt. Și totuși... Nu putem să ne aruncăm sistematic în fața propriului moloz și să găsim brusc mângâiere doar în propria Apocalipsă. Trebuie cumva să încercăm măcar să rămânem întregi în speranță, un privilegiu ce nu poate fi retras atât de ermetic din propria viață.

”Credința ta te-a vindecat!”, a spus Iisus Hristos orbului vindecat, precum și slăbănogului din Capernaum. ”Credința ta te-a vindecat!” este motto-ul pe care-l promovează regizorul român Călin Terțan în filmul său ”0,1%?”, un nume cu rezonanță de-acum în sfera deloc explorată a sufletului uman românesc, continuator al unui alt documentar de răsunet în producția cinematografică fără actori, dar devenit celebru și premiat internațional, binecunoscutul film ”Moartea... punct sau virgulă?”, realizat tot de domnia sa, în anul 2021.

În filmul ”0,1 %?”, Prof. Univ. Traian Stănciulescu, ca de altfel și Prof. Univ. Ovidiu Victor Coșbuc afirmă la unison că aceste vindecări pe care noi le numim ”miraculoase” sunt, de fapt, neputințe ale noastre de a ni le explica logic, rațional sau științific, dar care au în spate un fundament nu neapărat credincios în sensul pur religios al cuvântului, ci mai degrabă o credință neștirbită în tămăduirea atât a sufletului, cât și a trupului în egală măsură, fără a apela la tratamentele convenționale ale medicinei clasice.

Doamna Prof. Univ. Dr. Psiholog Anca Munteanu afirmă, de asemenea, la un moment dat: ”... nu mă duc la biserică că așa dă bine sau că pot să socializez, ci mă duc la biserică pentru că este modul meu de a accesa energiile înalte.”

Ori poate că nu neapărat.

Poate nu neapărat trebuie să frecventăm o biserică anume. Poate e suficient să ne schimbăm ideile, concepțiile, vechile credințe în pesimism, vechile convingeri în tot ce este negativ, în tot ce reprezintă incapacitate, o infirmitate psihică cu care nu ne naștem, desigur, dar care ne este inoculată involuntar de cei din jur, de părinții noștri, de prietenii noștri, de profesorii noștri, ba chiar de medicii care ne tratează, din teama de a nu fi mai strălucitori ca spiritele, mânați de vrerea de umblet după multe iubiri verticale conectate direct cu Sursa Divină.

Să fie oare vorba de ceva premeditat? Să fie vorba oare de faptul că aceste vindecări miraculoase fac parte din destinul acestor oameni? Că oricum s-ar fi vindecat, spre uimirea atât a lor, cât și a celorlalți? Cine poate ști?

Ori poate ne-ar trebui o deslușire a unor taine care nu ne sunt îngăduite, poate ne-ar trebui oameni empatici care să nu ne condamne dezlănțuit la sentințe scoase din afara timpului, examinându-ne ca într-un vid între viață și moarte și osândindu-ne sălbatic, rece și deloc îngăduitor la un final otrăvitor care ne îngenunchează sfânta claviatură a naturii noastre triontice.

Să lăsăm o marjă, să lăsăm loc unei speranțe condamnatului, ceva de care să se poată agăța, chiar de-ar fi un neadevăr îmbrăcat în formă amăgitoare, dar eliberatoare totodată, alinătoare prin gustul pentru surpriză, optimist și tămăduitor deopotrivă. “Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii.” spunea Antoine de Saint-Exupery.

Miracole există! La fiecare pas, la fiecare cotitură și cu siguranță în fiecare zi, fiecăruia din noi. Ceea ce ne lipsește însă este o educație spirituală, o igienă mentală personală, operație de surfilat iraționalul, intelectul acesta uneori atât de subiectiv și deloc autentic, arhitectura unui paradox admirabil dat de Dumnezeu în plămădeala originară a omului.

Părintele Irineu, un preot desăvârșit, pentru care credința este vie, autentică și pe care o subliniază atât de frumos în cuvintele pline de înțelepciune, este un exemplu pentru cei care îl caută pe Dumnezeu și care nu l-au găsit poate. El reprezintă un far, o lumină, o liniștită fragilitate ascunsă în spatele unei voci și a unui fel de a fi copleșitor de pilduitor, un nobil echilibru surprinzător de fragil care poate albi ignoranța maniacală și întunecată a oricărui sceptic eminamente îndârjit-păgubitor.    

Și ce-ar fi să nu ne mai facem atât ierarhizarea vinovățiilor trecute, să facem totul metodic, tacticos, căutând perfecțiunea - cea care nu există, ce-ar fi să ridicăm încrezători ochii spre liniștea pufoasă din dumnezeire, spre pacea strecurată sfios printre tristețile nevropate într-o suav destinsă exuberanță lăuntrică, fascinație și basm deopotrivă? Ei bine, poate asta ar duce la vindecarea nu doar a trupului, cât mai ales a sufletului mutilat de frustrări și cu care străbatem ologiți atâtea mormane de timp.

Ei bine, dacă pentru un om, vindecarea miraculoasă, vindecarea spontană, a fost posibilă, atunci este posibilă pentru oricine. Dacă un om a putut să-și depășească condiția, să refuze drumul spre un orizont cenușiu alegând lumina, atunci poate oricine. Fiindcă poate că nu există cuvintele ”nu pot” decât atunci când le dai valoare, când le dai energie, când le îmbrățișezi morbid într-o convingere total eronată ce poate duce la fatalitate. Și asta doar din vina noastră, așa cum spunea atât de frumos actorul Dorel Vișan: ”Facem totul greșit. Mâncăm greșit, bem greșit, gândim greșit, avem relații greșite și credem greșit.”

Filmul acesta răscolitor reprezintă o speranță, reprezintă axul vital în disciplinarea minții și a priorităților, o deschidere frumos-strategică a spiritului divin din noi, o încurajare, dacă vreți, a accederii obsesive, anesteziante și paradisiace a bucuriei dumnezeiești ascunse în ființa noastră. Reinventarea, reînnoirea, dorința acerbă de a trăi în continuare, de a se însănătoși este cea care i-a adus pe protagoniștii documentarului la ceea ce sunt astăzi, oameni minunați, oameni noi, povestindu-și cu lacrimi în ochi miracolul din viața lor.

Domnul Călin Terțan, un suflet de elită și un spirit deja evoluat, dar care dorește să evolueze mai mult de atât și pe mai departe, a înțeles acest lucru, a înțeles că numai prin credință, prin puterea supremă a rugăciunii și netezimea fără frâu a sensului spiritualizat, poate avea loc un fenomen ieșit din comun, o întâmplare contrară legilor naturii - dacă se poate spune astfel, tocmai de aceea ideea de a realiza încă un film spectaculos face din persoana domniei sale, pentru a câta oară? - un inițiator în tainele științelor oculte pe tărâm românesc.

Îi mulțumim pentru consecvența cu care își continuă demersul său în încercarea de a dezvălui tuturor celor interesați, dar și celor mai puțin interesați, lumina ascunsă din noi, păstrând nealterat ștaiful realului, dar și a irealului, transformându-ne involuntar poate, în niște elevi fără sfârșit, deschizându-ne noi orizonturi cu o eleganță aparte, providențială și distinsă, autodefinindu-se ca un simplu ”instrument”, o ”unealtă” a lui Dumnezeu, așa cum suntem noi toți de altfel, urmând atât de înțelept aforismul lui Albert Camus ”Adevărata generozitate față de viitor este să dai în prezent.”

 Poate am face bine ca micul procent de 0,1 % din vindecați să-l transformăm în 1%, 10% ori poate - cine știe? - chiar mai mult. Nu depinde decât de noi. Fiindcă dacă un singur om a putut să se vindece prin credință, atunci orice om poate. Să nu uităm asta!

 Cristea Aurora - scriitor, membru L.S.R,

  aprilie 2025, Galati

Ale tale daruri

 

autor Roryta

                     Sunt ploaia care-ți cade pe umeri și pe suflet
                     Sunt apa care-n vise străbate al tău umblet
                     Nu știi de unde vine și nu știi ce-i cu tine
                     În ce adâncă taină ți-e inima de mine.
 
                     Nici eu nu știu mai bine cum să dezleg misterul
                     Învăluită-n ceață și să-mi pătrund eterul
                     Cu gândurile-n palmă și ochii ațintiți
                     Spre noi în viața toată, ca doi nebuni smintiți
 
                     Nebuni vom fi, iubite, nebuni vom fi de noi
                     Ne vom juca în vise ca doi copii eroi
                     O dulce hârjoneală și-o dragoste în trepte
                     Venit-a cam târziu, prin căile nedrepte.
 
                     În viața asta scurtă și-al inimilor joc
                     Oh, marea mea iubire, oh, dulcele meu foc
                     Îmi arzi din neștiință, din purul tău nesaț
                     Întreaga mea ființă cu care merg la braț.
 
                     Aș vrea ca s-o acopăr cu nepăsare fină
                    Să nu mai simt în mine mereu această vină
                    De-a te iubi fierbinte, de-a-mi încrusta ființa
                    Cu toate ale tale, cu toată socotința.
 
                    Acum sunt vis pribeag prin viața ta matură
                    Cum să te scot din suflet, frumoasă creatură?
                    Când zâmbetul tău larg trezește-n mine dorul
                    Ca să-ți compun iubirea și-n vers să-mi aflu zborul.

                          aprilie 2025

  

  

Misiunea...

 

autor Roryta

Citeam nu demult un articol despre cum să-ți găsești Misiunea din viața asta, cum să simți că ce e al tău e pus deoparte. Dar oare este, într-adevăr?

Judecând nu la cald, ci la fierbinte, fiindcă despre mine este vorba, m-am gândit adesea că ceea ce mă reprezintă nu este nici pe departe ceea ce fac zilnic. Am făcut și fac fiindcă așa trebuia făcut la un moment dat și am rămas ancorată în acest carusel de evenimente printr-un concurs ciudat de împrejurări din care nu am mai ieșit, iar acum nu cred că mai are rost să ies.

Ori poate că e o ”zonă de confort” cum ar spune unii, din care mi-e lene să ies. Poate. Poate așa și este. Nu contrazic pe nimeni dintre cei care vor să dea cu mine de pământ sau să arunce cu pietre. În fond, e dreptul fiecăruia să spună ce dorește.

Oricum... nu e nici pe departe ceea ce aș fi visat sau ceea ce poate mai visez uneori.

Am admirat și admir etanș unii oameni care fac lucruri mărețe.

Mi-ar plăcea poate să schimb, în bine desigur, anumite vieți, să știu că fac ceva ce nu face oricine sau ceva ce nimeni nu poate.

Am avut poate momente când m-am războit cu Universul. Între timp m-am lăsat păgubașă.

Oricine poate picta... chiar și în oglindă.

Oricine poate scrie, chiar și trei fraze înșirate pe șapte rânduri, fraze pentru care este apreciat și la care curg râuri-râuri de like-uri, de Ador-uri, de mai știu eu ce emoticoane sau îmbrățișări primite de la niște persoane care citesc din două în două rânduri cuvinte pe sărite, pe cant, pe diagonală sau cele mai multe, după câteva virgule adăugate în grabă.

Oricine poate scrie o poezie... ce contează dacă are rimă sau nu? Vorba dragii noastre Ileana Vulpescu care considera poezia cu rimă albă o ”ciudățenie” sau ”avea ea orbul găinilor” după cum singură declara, doamna fiind o fabuloasă scriitoare de proză, niciodată de poezie. Poate avea dreptate, poate sunt în asentimentul ei, cu riscul de a-mi lua castanele cuvenite de la cei îndreptățiți. Dar nici măcar în poeziile cu rimă nu am văzut o anumită rigurozitate în versuri, o anumită cadență a versurilor, un anumit număr egal de silabe care să dea o tonalitate superbă strofelor, să fie ca un cântec în inimă, în suflet, în eternitate.

Departe de așa ceva... Arareori citesc ceva cu adevărat frumos.

Arta presupune aripi, presupune visare, cântec, melodie, presupune un dans al sufletelor, o întrepătrundere plină de iubire cu care să te poți contopi în eter, ceva care te face să zbori efectiv, nu pe care s-o practici cu jumătăți de măsură, ci total, plenar, deplin.

Dar nu mai contează... ideea era că oricine poate face asta.

Inclusiv să se mai joace cu un goblen, un mozaic, o creație cu pietre prețioase sau orice altă prostioară de copii etc.

Adică... nu e ca și cum ai face o gaură în apă. Important e să-ți dai puțin silința. De fapt, să faci lucrurile cu IUBIRE, ca și cum le-ai face pentru tine sau chiar mai Sus - pentru Dumnezeu.

Întrebarea pe care am citit-o și care mi-a apărut cam prea des în fața ochilor în ultimul timp ca să nu-i dau importanța cuvenită, este: Îmi trădez Sufletul oare?

Dacă ar fi așa într-adevăr, atunci de unde știu că fac asta?

Din cauza comparației cu alții?

Bine, bine... și dacă nu fac nicio comparație cu nimeni, atunci de unde știu?

Teoria e foarte ușoară...

Teoretic știu că nicio misiune nu este mai importantă decât alta. Așa se spune.

Și totuși... ceva îmi scapă. Și totuși... ceva nu se leagă.

În Univers, în Universul meu, în sufletul meu poate, în viața mea? Dumnezeu știe.

Mi-aș dori ca tot ce există în lumea asta să se fi făcut ca pentru Dumnezeu.

Dar nu-i așa.

martie 2025

Facebook

Film Review "0.1%?"

 

autor Roryta

              Film Review

          To fathom the depths of the human being, one must be engaged, one must desire to love man, to explore him, to be inquisitive and to witness what he truly is, in all his splendor, fashioned by God, beyond what is visible to the naked eye, beyond mere matter, beyond the horizon. The horizon may be conceived as the line that divides earth from sky, yet it might also be envisaged as the line that unites heaven with earth. The choice is ours.

       There is something divine within us. There resides that small God which we often repudiate, out of fear, futility, a complete lack of understanding, or perhaps ignorance. God is a delicate subject, hard to digest; faith in Him, in something subtle, intangible, unseen, compels us to be skeptical, to believe that only when we see, only when we hear, or perhaps when all our senses are simultaneously awakened, can we affirm with conviction, YES, He truly exists.

     We crave palpable evidence, we require certainty, authentic confirmations. To prove it, to prove what exactly, that God exists, or to prove that we are far more than what meets the eye?

       God exists regardless of our belief or the absence of these so-called concrete proofs, or perhaps it is not God who exists, but a supernatural force over us, far exceeding our powers of comprehension. 

      Perhaps there is an Allah, perhaps a Yahweh, an Adonai, a Buddha, or by whatever other invented names we might christen this Universe, this mystery that permeates all that is LIFE, this ceaseless motion of dust, particles, and stars, a reality that exists and cannot be denied. Otherwise, what purpose would all this serve, what would be the point of our insatiable thirst for knowledge, our unending rush toward immortality, our earnest spiritual ascent upon the steps of a native faith, bestowed enigmatically by that spark of divinity within us?

        The documentary film "0.1%?" opens thus, subtly suggesting that regardless of religion, faith remains the same throughout the world, be it lived in Tibet, Saudi Arabia, Israel, or Romania.

         Man is a conglomeration of experiences, a collection of powers of which he is scarcely aware. He does not know the extent of the force inherent in his very being; he is oblivious to his own capacities. Why? Simply because we were never taught to believe in ourselves, because we were always told, you cannot, you have limits, you are incapable. Yet some individuals have refused to conform to this notion and have discovered an astonishing capacity to be reborn, to renew themselves down to the deepest particle of their essence, much like the mythical Phoenix, unveiling the sole luminous point within their darkened lives. “Truly I say to you, unless you turn and become like children, you will never enter the kingdom of heaven.” (Matthew 18:3).

        It is a matter of the power of healing, of transformation, of faith, love, and forgiveness, unwritten laws within a mathematical, harsh, incisive thought, demonstrated in terms of performance yet also confessed and felt irrationally, in a misty and sentiment-laden manner, sufficiently enough to afford us a taste and savor of the divine within us. When we understand that the sole link between us and divinity, between us and the Creator, is love, then we shall have grasped the essence of life, the lesson for which we have come here and with which we shall depart, basking in sunlight, unburdened by moments of penumbra.

        The faith in healing springs from despair, from pain, a panic that sets in almost instantaneously, so profound that we must shut the door in the face of the mundane, the sordid that vexes us, and the wholly erroneous life we have led until diagnosis, days of illusions in the crevices of nothingness, casting our obsessions into the trash and quieting our thoughts. In that moment, we desperately long for the God within us, pleading for His help in that measured, almost mendicant moment, to become eternal if possible, and not to perish like birds, without a sigh, but rather to continue existing on this earth, even if it is, to some, considered Hell, thus becoming eternally immortal, clinging with talons to life, a sweet torment so ephemeral, yet so well known and thoroughly experienced.

        I believe despair also arises from our timidity in the face of the unknown; we are fearful, we favor only that which we already know, disliking uncharted realms, even though an innate curiosity still leads us toward mystery, toward occult phenomena, most likely stemming from an enigmatic, unusual facet rooted in our placental self.

          We harbor the hope of being awaited in heaven, we miss the form of our own shadows and those of our loved ones, and we elongate the seconds in the hope that by living a little longer, we postpone an unseemly end marked by too many defeats, despairs, and mysteries, deluding and delighting ourselves in the notion that we have somehow outwitted death, that most deceiving of perceptions par excellence.

         The protagonists of this documentary have traversed the five stages of the human psyche in its relationship with death and pain: denial, anger, bargaining, depression, and resignation, as articulated by the celebrated Swiss-born psychiatrist Elisabeth Kübler-Ross in her book On Death and Dying, they have wept over the ruins within them and reinvented themselves at the brink of prayer, each in their own way, never losing their capacity for self-consolation, clinging to the root of a will that transcends religious expression and speaks instead to essence, drawing forth a sigh from the paralyzing terror of death and quieting the cry of despair.

        The word "cancer" brings with it an end, it signifies the absence of vitality, a dark decoration bestowed by fate, fragmenting our mind into miserly synapses, extracting bits of life from us and amplifying the sudden, deafening void, sealing hope as if in a cell, imprisoning it in a mélange of malaise and catastrophe, facing only an unfathomable chasm.

       To seek and find those austere and surreal resources within one’s contradictory being is akin to mastering a mute keyboard upon which we may rehearse a future joy, a liberation from the stifling cocoon of despair, generously parading toward miraculous healings, toward mysteries that evoke shivers and veiled manifestations of the sacred, toward wonders and inexplicable oddities, yet imbued with a hallowed conviction that tomorrow will arrive with a salvific light.

         The day that transforms today into tomorrow will remain the same day before that same tomorrow, after which, in our understanding, the time within the hourglass of life will have been expended, with us failing to grasp or accept the notion that time is relative, that it, in truth, does not exist. And yet, we cannot systematically hurl ourselves before our own ruins and find sudden solace solely in our personal Apocalypse. Somehow, we must endeavor to remain whole in hope, a privilege that cannot be so hermetically stripped away from our very lives.

        "Your faith has healed you!" proclaimed Jesus Christ to the blind man, as well as to the feeble one from Capernaum. "Your faith has healed you!" is the motto promoted by Romanian director Călin Terțan in his film "0.1%?", a title that now resonates in the hitherto unexplored realm of the Romanian human soul, a successor to another resounding documentary in the actor-free cinematic production, the well-known film ”Death... a ful stop or just a comma?”, also directed by him in 2021.

        In "0.1%?", Prof. Univ. Traian Stănciulescu, together with Prof. Univ. Ovidiu Victor Coșbuc, assert in unison that these healings which we deem "miraculous" are, in fact, our inability to explain them logically, rationally, or scientifically, yet they are underpinned by a foundation not necessarily steeped in religious faith, but rather in an unyielding belief in the healing of both the soul and the body, without resorting to the conventional treatments of classical medicine. 

        Moreover, Prof. Univ. Dr. Psychologist Anca Munteanu affirms at one point, "...I do not go to church merely because it feels good or to socialize, but I go to church because it is my way of accessing high energies."

          Or perhaps not necessarily.

         Perhaps it is not imperative to frequent a particular church, perhaps it suffices to transform our ideas, our conceptions, our antiquated beliefs in pessimism, our old convictions of all that is negative, that which signifies incapacity, a psychological infirmity with which we are not born, yet one that is inadvertently instilled in us by those around us, our parents, our friends, our teachers, even the doctors who treat us, for fear of not being as radiant as the spirits, driven by a longing to roam after many vertically connected loves that directly tie to the Divine Source. 

        Is it a matter of premeditation, is it that these miraculous healings are destined for these people, that they would have healed anyway, much to the astonishment of both themselves and others? Who can know?

        Or perhaps we need an unraveling of mysteries that are not afforded to us, perhaps we require empathetic souls who refrain from condemning us with judgments extraneous to time, examining us as if in a void between life and death and sentencing us, unyielding, cold, and utterly unsympathetic, to a venomous end that crushes the sacred keyboard of our triumphant nature. 

       Let us leave a margin, let us afford a space for the condemned to cling to hope, even if it is an untruth clad in an alluring guise, yet liberating, consoling in its taste for surprise, optimistic and healing in equal measure. "It is only with the heart that one can see rightly; what is essential is invisible to the eye." said Antoine de Saint-Exupéry.

          Miracles exist, at every turn, at every corner, and surely each day, for each of us. What we lack, however, is a spiritual education, a personal mental hygiene, an operation to surf the irrational, this intellect that is sometimes so subjective and inauthentic, the very architecture of an admirable paradox bestowed by God in the primordial clumsiness of man.

       Father Irineu, a consummate priest for whom faith is alive and authentic, as he so beautifully emphasizes in words imbued with wisdom, is an exemplar for those who seek God and perhaps have not yet found Him. He represents a beacon, a light, a quiet fragility hidden behind a voice and a manner of being that is overwhelmingly edifying, a noble, surprisingly delicate balance capable of illuminating the manic, dark ignorance of any staunch skeptic. 

       And what if we were to cease our relentless cataloguing of past transgressions, to proceed methodically and tactfully in search of perfection, the perfection that does not exist? What if we raised our eyes confidently toward the soft tranquility of divinity, toward the peace subtly interwoven among unhealed sorrows in an exquisitely relaxed exuberance, both fascinating and fairy-tale-like? Perhaps that would lead not only to the healing of the body, but especially of the soul, mutilated by frustrations and burdened by the countless tombs of time.

       If, for one person, miraculous healing, spontaneous healing, was possible, then it is possible for anyone. If one person could transcend his condition, refusing the path to a dismal horizon in favor of light, then perhaps anyone can. For perhaps the words "I cannot" exist only when you imbue them with value, when you grant them energy, when you embrace them in a wholly erroneous conviction that may lead to fatality. And that is solely our own doing, as actor Dorel Vișan so poignantly stated, "We do everything wrong. We eat wrong, drink wrong, think wrong, have wrong relationships, and believe wrong."

      This unsettling film represents a beacon of hope, it is the vital axis in disciplining the mind and setting priorities, a beautifully strategic unveiling of the divine spirit within us, an encouragement, if you will, toward the obsessive, anesthetizing, and paradisiacal access to the heavenly joy hidden in our being. Reinvention, renewal, the fervent desire to continue living, to heal oneself, have brought the documentary's protagonists to where they stand today, marvelous people, reborn individuals, recounting with tears in their eyes the miracle of their lives.

       Mr. Călin Terțan, a soul of distinction and an already evolved spirit, yet one who yearns to evolve further, has grasped this truth, he has understood that only through faith, the supreme power of prayer, and the unbridled serenity of a spiritualized meaning can an extraordinary phenomenon occur, an event defying the laws of nature, if one may so say. It is precisely for this reason that the idea of creating yet another spectacular film renders his person, for what number of times now, an initiator in the mysteries of the occult sciences on Romanian soil.

        We thank him for the steadfastness with which he continues his quest to unveil the hidden light within us all, both to those who are interested and to those less so, preserving the true banner of both the real and the unreal, perhaps involuntarily transforming us into endless disciples, opening new horizons with a unique, providential, and distinguished elegance, self-defining as a mere "instrument," a "tool" of God, just as we all are. In the wise words of Albert Camus, "Real generosity toward the future lies in giving all to the present."

        Perhaps it would be beneficial if the small fraction of 0.1% of those healed could be transformed into 1%, 10%, or, who knows, even more. It depends solely on us. For if a single man can heal through faith, then any man can. Let us not forget this!

         

          Cristea Aurora – writer, member of L.S.R

          November 2024, Galați

                    

Death: full stop or a comma?

 

I took a deep breath, much like one does when preparing to dive underwater. My pupils widened with eagerness, my heart rose to my throat, and a single tear lingered stubbornly at the corner of my eye—an immense effort keeping it from falling. The subject matter was unimaginably sensitive, at least for me.

Yet… I knew exactly what I was getting into. I knew what I needed to watch, what I had longed for so desperately to face, with eyes wide open. And so, I prepared myself thoroughly—not just emotionally but also physically. I turned off every gadget, settled deeply into my couch, and, with a simple gesture, pressed "PLAY," completely forgetting to breathe.

I watched the film with bated breath. And, to make sure I fully grasped its meaning, I didn’t just watch it once but multiple times—to remember every word, every gesture, every emotion, every sound. I didn’t just empathize with those who had lived these experiences; I wept with them, truly. I felt their tears, their pain, their lump in the throat, as if it were my own. It was as though they were reliving, even now, after so many years, the stories of… death that they had endured.

I have been fascinated by this subject for as long as I can remember. I have always searched for stories like these. I have yearned to meet someone who has lived through such an experience—not the sensational, made-for-TV kind, but something real and true. I want to see the emotion in their eyes, hear it in their voice, watch their expressions, their gestures, their energy, and the aura that surrounds them. It is impossible for anyone to act so convincingly that their lie would not be apparent. To play with topics as delicate as these, without truth, is a profound sacrilege.

I am weary of falsehoods. Of all those “celebrities” who appear for a day, an hour, a show, recounting supposed near-death experiences when, in reality, they know nothing about the subject. They do it for television ratings or for fleeting notoriety, likely for monetary gain. Their falseness is obvious: no emotion, no vibration, no depth.

The protagonists of this film, however, stand out as profoundly authentic. They have experienced clinical death in its rawest, most genuine form. What is striking is that, though these events occurred many years ago, they remain vividly etched in their memory, as if they happened just yesterday. They recount every detail with remarkable clarity, leaving nothing out. Their voices and faces reveal tears but also profound calmness—an acceptance, a resolution, perhaps even a liberation. These moments seem to distill the very essence of human existence.

Each of the ten interviewees shares their story with extraordinary precision. Perhaps this is why the film is so captivating. While humanity shares commonalities, our individuality makes each experience deeply unique. We are all singular beings; everything in this universe is singular. Even with the same anatomy—two hands, two feet, a head—no two people are alike, not even twins. Just as no two days, no two clouds, no two leaves are identical, neither are the experiences of clinical death. One sees a tunnel, another a gate. Some encounter beings of light, while others see themselves floating above their body. Some meet deceased loved ones, while others find themselves in fields of flowers.

These differences likely reflect the inner world of each individual—their beliefs, loves, thoughts, and perhaps most importantly, the compassion they have shown during their lifetime. The life we lead here may shape the visions we encounter beyond.

How can we recognize the light within ourselves? How can we become aware of our spiritual worth and discover the divine essence that resides in us? What blinds us, what prevents us from seeing the light, making us believe that life here is the only thing that matters, when true life begins only afterward? Why do we impose such limitations on ourselves, constraining our vast souls within narrow confines of thought, pride, and illusion? We act as though the universe begins and ends with us. But the truth is, it begins and ends with God.

What have we failed to understand? At what point did we lose ourselves in the tangled thickets of ego, forgetting our divine essence? True freedom is attainable, but only if we genuinely seek it.

For now, we remain beggars at the edges of forgetfulness, faint cries on a planet paved with countless armors—once vibrant, now skeletal remnants of history. We walk indifferently over the graves of our ancestors, showing no reverence for the foundations they laid for us. We desecrate not only their physical remains but also the delicate breath of life itself, a gift so fragile it should never have been sullied, much less trampled upon.

Alongside Mr. Gheorghe, one of the film’s protagonists, I wept. His story revealed a profound truth: love transcends death. The love of a parent for their child, the love that God has planted in our hearts, bridges the temporal and the eternal. It reminds us that, above all else, we are souls inhabiting bodies, not bodies that possess souls. This is the quintessence of life—a truth we resist accepting.

And yet, I often wonder: why has God placed barriers between us, the living, and those who have passed? Why can we not see them? Why do we carry such an insatiable longing for those we love, unable to bridge the divide? What frequencies separate us? If these barriers were lifted, would fear, pride, and hatred disappear? Or perhaps the barriers themselves hold the lesson—to cultivate patience, love, and understanding.

Ultimately, what remains is love. Sublime in its idealism. This love, a fragment of God’s very essence, is what binds us to Him and to each other. It is unique, it is divine. And through this love, we learn, slowly, how to love truly. From it comes the courage to create a film as daring and profound as this—a masterpiece that dares to challenge conventions and venture into the unknown.

Mr. Călin Terțan deserves immense praise for his boldness, for his courage to explore and share these truths with the world. His film is not merely a comma but the beginning of a new paragraph - an invitation to continue exploring the mysteries of existence.

For after death, there can never be a period. Only a comma, followed by continuation. Love, forgiveness, and grace—the attributes of the divine—transcend mortality. Just as God surpasses death, so too does love. This extraordinary documentary must be shared, inspiring minds and hearts, in Romania and beyond.

Pagina filmului

    Aurora Cristea - Writer, Member of the League of Romanian Writers (L.S.R.) Galați, September 2024

No comment

 

Facebook-ul și ”magia” lui

 

             Mdaa... Frumos!

             Dar găunos și cu totul păgubos.

             Am venit, am văzut, mi-a plăcut și nu prea...

           Mi se pare o irosire a timpului, mi se pare că nu ai viață efectiv atunci când te ascunzi în spatele unui ecran și nu faci altceva decât să derulezi în sus și în jos toate inepțiile pământului, toate ideile tuturor, unul mai deștept ca altul, unul mai... ”evoluat”, mai ”spiritual” ca altul. Pierdere de vreme. Pe rețeaua asta... mirobolantă de socializare îmi pare că îmi pierd identitatea, mă pierd pe mine, îmi irosesc gândurile, viața, sentimentele, visele și tot soiul de lucruri valoroase cu care pot străbate micile movile de timp, absorbind ca un burete - fără să-mi doresc desigur!, ceea ce spune unul și altul, atât de mult că nu mai am timp să-mi ascult propriile gânduri, nu mai am timp de reflecții, de introspecții, de un dialog cu mine însămi.

              Cu totul dezamăgitor.

              Și-așa avem timp puțin, și-așa viața ni se scurge printre degete.

              Și-așa.... ”Nu mai avem timp”, vorba cuiva cunoscut.

          Puținul timp pe care-l avem mi se pare mai vital să-l trăiești în viața propriu-zisă decât să fantazezi ricanând pe marginile unui site care spune de toate și nimic totodată.

              Cine-mi mai reface măsura inimii?

             Cine-mi mai reîntregește eul din mine, când eu abia am timp să citesc pe diagonală ”poezii” făcute la kilogram, la vraf, la bax, la damigeană, fericire dezabuzată care-mi altoiește lacrimile mute atunci când văd cum multul grețos trezește un respect fals?

              Am făcut-o la îndemnul unor persoane care-mi tot repetau ”fă-ți pagină!” Mi-am făcut. Ca să nu mi se mai repete întruna ”nu exiști”. Iată că acum exist.

                De parcă i-ar păsa cuiva!

                Câți dintre noi ne-am mai întors înspre noi în ultimii ani?

              Câți dintre noi ne mai minunăm și ne mai admirăm acel suflu interior, acea scânteie divină sau câți mai dezbrăcăm lumea de cuvinte, admirându-ne tăcut, ca într-o rugăciune sfântă, fiind recunoscători până la os pentru că ni s-a dat șansa, unica șansă, uriașă de altfel, de a fi, de a exista, din ”miliardele de șanse de a nu fi fost”, nu-i așa?

            Și noi ne irosim admirând ceea ce nu este de admirat, ipocriți și superficiali, fără a avea profunzimea gândului materializat în formă autentică, fără să mai fim conștienți de el, fără un extaz domestic, domolit și sacru față de Dumnezeul interior, vindecat de propriul sine.

               Mă pierd, mă irosesc.

               Și nu-mi permit acest lux.

               Nu am voie să dau dovadă de atâta lipsă de respect.

              Față de mine, față de cei pe care îi iubesc cu adevărat și care sunt adânc îndesați în cuferele sufletului meu și în primul rând față de Dumnezeu.

         Pe fondul ăsta belaliu, încerc să retez perorația-mi șarjantă și să-mi educ aciditățile deloc retractile, înainte ca cititorul să înceapă să caște și înainte de a apuca să mai emit și alte... acrituri dezlănțuite.

              ianuarie 2025

          Facebook

No comment

 

Picturi pe numere

 

         Prima pictură pe numere pictată de mine. Reprezintă... nici eu nu știu... cel mai probabil o poartă către Rai dacă privesc frumusețea peisajului. 

      Dăruită d-nei Pelin Tudorița, mama preotului Pelin Gabriel-Ioan de la Biserica Vovidenia din Galați.

          septembrie 2024

          A doua pictură pe numere, de data asta personalizată, și dăruită cadou de Crăciun. Îi reprezintă pe Corina și Călin Terțan - producătorii documentarelor de succes: ”Moartea... punct sau virgulă?”, ”Reîntoarcerea?” și ”0,1%?”.

                     

            decembrie 2024

          

Numai noi

autor Roryta

            

                   Contopiți unu'-n altul, contopiți orișicum
                            Transformându-ți chimia într-un veșnic parfum
                            Vei fi beat de plăceri, vei fi beat de dorință
                            Și-ți voi scrie pe trup, încrustat pe ființă
 
                            Cum de-aici pân'-la cer ești mister și savoare
                            Secundă din vis, mereu cerșetoare
                            Dimineață și seară veșnic doar împreună
                            În lumea de astăzi și-adesea nebună.
 
                            Mă cufund eu în tine, te cufunzi tu în mine
                            Fiecare din noi așa cum ne vine
                            Neștiind de nimic și mereu fremătânde
                            Două trupuri într-unul, de iubire flămânde
 
                            Vino-adânc tu în mine cu drag și cu dor
                            Să-ți simt tâmpla cea dulce, al tău scump fior
                            Să ne-mbătăm de drag, de supliciu și chin
                            Împreunați pe vecie, doar noi să fim.
 
                            Și când vom fi două stele în nori,
                            Când vom fi acolo unde sunt doar vapori
                            Vom ști cum am fost, vom fi iarăși noi doi
                            Simțindu-ne liberi, mereu numai noi.

                           noiembrie 2024

                            Facebook

                      

                     Youtube