Numai noi

autor Roryta

            

                  Contopiți unu'-n altul, contopiți orișicum

                            Transformându-ți chimia într-un veșnic parfum

                            Vei fi beat de plăceri, vei fi beat de dorință

                            Și-ți voi scrie pe trup, încrustat pe ființă

 

                            Cum de-aici pân'-la cer ești mister și savoare

                            Secundă din vis, mereu cerșetoare

                            Dimineață și seară veșnic doar împreună

                            În lumea de astăzi și-adesea nebună.

 

                            Mă cufund eu în tine, te cufunzi tu în mine

                            Fiecare din noi așa cum ne vine

                            Neștiind de nimic și mereu fremătânde

                            Două trupuri într-unul, de iubire flămânde

 

                            Vino-adânc tu în mine cu drag și cu dor

                            Să-ți simt tâmpla cea dulce, al tău scump fior

                            Să ne-nbătăm de drag, de supliciu și chin

                            Împreunați pe vecie, iubite Călin.

 

                            Și când vom fi două stele în nori,

                            Când vom fi acolo unde sunt doar vapori

                            Vom ști cum am fost, vom fi iarăși noi doi

                            Simțindu-ne liberi, mereu numai noi.

                                noiembrie 2024

Moartea... punct sau virgulă?

autor Roryta

Recenzie film

Am tras aer adânc în piept ca atunci când te pregătești să înoți sub apă. Mi-am mărit pupilele arzând de nerăbdare, cu inima în gât și cu lacrima în colțul ochiului, făcând eforturi uriașe de a nu o lăsa să cadă cu niciun preț, cu toate că subiectul este inimaginabil de sensibil. Cel puțin pentru mine.

Însă...

Știam la ce dau drumul, știam la ce trebuie să mă uit, la ce anume voiam cu disperare de prea mult timp să privesc cu ochii larg deschiși, așa că m-am pregătit intens nu doar sufletește, ci și fizic. Am închis toate gadget-urile, m-am așezat confortabil pe canapea și am apăsat simplu: PLAY, uitând de-a dreptul să respir.

Am vizionat filmul cu sufletul la gură. Și ca să fiu sigură că îmi fac bine temele, m-am uitat la el nu doar o dată, ci de mai multe ori, să-l rețin bine de tot, să rețin fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare emoție și fiecare sunet. Nu doar că am empatizat cu oamenii care au trăit aceste experiențe, ba chiar am și plâns cu ei pe bune, simțindu-le până la os lacrimile și nodul din gât, fiind sigură că ei retrăiesc chiar și acum, după atâția ani, poveștile de... ”moarte” prin care au trecut.

Personal, sunt pasionată de acest subiect dintotdeauna. De când mă știu caut și caut astfel de subiecte și mi-aș dori și îmi doresc enorm să pot cunoaște LIVE pe cineva care a avut astfel de trăiri, dar nu povești de telenovelă și de rating, ci autentic, adevărat, văzând emoția din privire, din glas, văzându-le pe viu mimica, gestica, energia lor, aura care-i înconjoară. E imposibil ca cineva să fie un atât de bun actor încât să spună un neadevăr sub masca chipului așa încât interlocutorul să nu-și dea seama de farsă și să se joace cu astfel de subiecte extrem de delicate. Spun asta fiindcă sunt sătulă de minciuni, de tot soiul de ”vedete” de o zi, de o emisiune, de o oră, care povestesc despre experiențe de morți clinice când efectiv nu știu absolut nimic despre acest subiect și se joacă cu ratingul unor televiziuni, cel mai probabil contra unui procent câștigat din vizionări. Se vede că sunt falși, lipsiți de emoție, insipizi, fără vibrație.

Protagoniștii din acest film însă, oameni simpli cumva în complexitatea lor, au trăit eminamente pe viu, cum s-ar spune, fenomenul de moarte clinică. Ceea ce trebuie scos în evidență este că deși au avut astfel de trăiri cu foarte mulți ani în urmă, au fost atât de marcați, încât își aduc aminte perfect prin ce au trecut, fără a omite nimic, fără a uita nimic, revenind la trecut atât de profund că le dau lacrimile și în același timp, emanând o pace și o liniște foarte intense, aproape ca o resemnare, ca o acceptare, o așteptare ajunsă la capăt în cele din urmă, cel mai probabil o eliberare, un soi de punere în epură a ființei umane.

Cele zece persoane intervievate au povestea lor de viață, fiecare relatând cu lux de amănunte ceea ce a trăit, poate tocmai de aceea filmul atrage atât de mult.

Deși ne asemănăm cumva, suntem atât de diferiți unii de alții că până și aceste experiențe sunt unice. Noi toți suntem unici, tot ce există în acest Univers este unic. Și totuși, în linii mari, toate se aseamănă. Chiar de avem aceeași structură anatomică - două mâini, două picioare, un cap, un trunchi, doi ochi etc., niciunul dintre noi nu este la fel cu celălalt, nici chiar frații gemeni. Așa cum nicio zi nu este la fel una cu cealaltă, nici un nor, nici o frunză, nicio floare, nicio piatră sau nicio planetă, tot așa, experiențele morții clinice sunt diferite de la persoană la persoană: unul vede un tunel, altul vede o poartă, unul vede o entitate de lumină, altul se vede în tavan, unii își văd rudele decedate și pe nimeni altcineva, alții văd un câmp de flori etc. Cel mai probabil ține de structura psihică a fiecăruia, ține de credințele lui, de iubirile, de gândurile, dar și de iertările sale, de dăruirea cu care și-a livrat deliberat sau nu, compasiunile în viața de aici față de cei pe care i-a cunoscut într-un moment sau altul de-a lungul existenței sale.

Cum să facem oare să conștientizăm luminițele din noi, cum să facem să ne aflăm valoarea spirituală, să descoperim divinitatea din noi, să-L descoperim pe Însuși Dumnezeul din noi? Ce ne face atât de enigmatici, ce ne determină să nu mai vedem Lumina, să credem că viața de aici este singurul lucru care contează, când abia după ce se termină ce e aici, abia după aceea urmează adevărata VIAȚĂ? De ce gândim atât de limitativ și ne trasăm singuri perimetre din ce în ce mai reduse, ne punem singuri, unii altora, bariere idealiste atât de agresiv, încât libertatea fără frâu a sufletelor noastre aflate în derivă devine brusc captivă în propriile gândiri, devine un ocnaș la poarta unde se termină civilizația și începe uitarea? Ce anume ne-a pervertit într-un asemenea hal încât că credem că suntem buricul Universului și că nu a existat niciodată nimic altceva decât noi, că totul a început și se termină cu noi, când de fapt, e fix contrariul? Totul a început cu Dumnezeu și se va termina doar cu El și DACĂ vrea El! Ce nu am înțeles? Unde ne-am împotmolit, în ce hățișuri pline de orgolii ne-am pierdut esența divină?

Suntem și vom fi liberi doar dacă vrem cu adevărat!

Acum însă suntem clipe cerșetoare pe marginile uitării, suntem scâncetul unui pământ pardosit cu milioane de armuri - mișcătoare cândva, dar transformate ab initio în biete oase planetare de-a lungul istoriei, călcăm nepăsători în fiecare zi pe cadavrele moșilor și strămoșilor noștri și nici măcar nu avem pietate față de ei, ne construim case și palate pe osemintele lor făcând un sacrilegiu perpetuu fără regrete, fără recunoștință și venerație față de cei cărora le datorăm însăși viața noastră, nimicind în picioare nu doar materia umană volens-nolens, dar mai ales suavitatea și delicatețea unei suflări de viață atât de gingașe și delicate că aproape nu ar fi trebuit nici măcar atinsă, cu atât mai puțin lovită.

Cu domnul Gheorghe din film am plâns odată cu el, fiindcă am înțeles că iubirea e mai presus de moarte, iubirea copiilor, iubirea pentru copii, tot sentimentul acesta de dragoste sădit de Însuși Dumnezeu în inimile noastre, este cel care ne mai ostoiește dorul de divinitate, este cel care ne mai apropie de Hristos, de fundamentul nostru spiritual, care ne aduce aminte că, în cele din urmă sau mai corect spus, înainte de toate, suntem suflete în trupuri, nu trupuri cu suflete. Aici e chintesența întregii vieți. Asta este ceea ce nu vrem cu niciun chip să înțelegem.

Și ar mai fi ceva: mă întreb adesea de ce Dumnezeu a pus aceste bariere între noi, cei vii și ceilalți, cei care au murit. De ce nu-i putem vedea? De ce nu există consolare, de ce avem înscris în ADN-ul nostru dorul după cei dragi, de ce îi iubim și-i vom iubi etern, dar totuși nu-i putem îmbrățișa, de ce nu putem pur și simplu să vorbim cu ei după moarte, așa cum am vorbit cât au fost în viață? Ce ziduri de frecvență ne despart? Sunt ferm convinsă că dacă aceste bariere nu ar exista, dacă noi - cei VII, i-am putea vedea pe ei, cei MORȚI, sau poate invers - dacă noi, cei MORȚI, i-am putea vedea pe ei, cei VII, dacă am putea comunica cumva unii cu alții, toate fricile, toate temerile, toate angoasele, orgoliile, războaiele și limitările ar dispărea. Ori poate că tocmai aici e misterul, poate tocmai în asta constă LECȚIA pe care trebuie s-o învățăm și pentru care am venit. Neputința, răutatea, neînțelegerea s-ar dizolva precum un fum, dacă mi se permite alintul iluzoriu al propriei imaginații și nu m-aș suspecta eu însămi de halucinații reconfortante.

Ei bine, n-ar rămâne altceva decât IUBIREA, superbă în idealitatea ei.

Sentimentul acesta atât de covârșitor și de neînțeles care aparține strict lui Dumnezeu și cu care ne-a plămădit din aluatul primordial, este unic și dacă în hăul din noi mai avem vagi siaje din această iubire, înseamnă că trebuie să-i fim recunoscători Creatorului, fiindcă e ceva ce doar Lui îi aparține și asta în totalitate. Doar El ne-a învățat ușor-ușor cum să facem să iubim cu adevărat. Ei bine, tot din această iubire s-a născut acest film pe care, pe bună dreptate, îl consider O CAPODOPERĂ. Este fantastic să ai un curaj atât de viu și de etanș, încât să poți realiza un documentar de o asemenea amploare și să-i dai drumul pe piață într-o societate în care viziunile sunt atât de restrictive. Anii de îndoctrinare și-au pus amprenta pe noi mai adânc decât ne-am imaginat și prin hățișul acesta retractil e foarte greu să-ți destinzi mintea, e o muncă de Sisif să încerci să schimbi un concept, o idee, o dogmă, dar cineva trebuia să înceapă mai devreme sau mai târziu. Când am auzit că în România s-a realizat un astfel de documentar, am răscolit tot Internetul, fiindcă mi-am dorit mult de tot să-l văd.

Îl felicităm pe domnul Călin Terțan pentru inițiativă, idee și pionierat, pentru curajul și pentru curiozitatea de a explora tărâmuri necunoscute, pentru a spune lumii tare și răspicat ceea ce a realizat, ceea ce a trăit domnia sa și nu numai. O tărie de caracter efervescentă pentru care felicitările și aprecierile noastre nu sunt îndeajuns. Acesta este un nou început de drum care trebuie musai continuat, acesta este un PUNCT după care nu poate urma doar VIRGULA, ci mai degrabă un nou PARAGRAF, semn că astfel de filme documentare nu trebuie să se termine aici.

Pentru că după MOARTE, este imposibil să urmeze un punct și atât. Cu siguranță este o virgulă, urmată de un to be continued fiindcă iubirea aduce cu ea iertarea, îngăduința, gingășia, puritatea și eternitatea - atribute eminamente dumnezeiești. Iar Dumnezeu transcende moartea. La fel și IUBIREA. Din ea și pentru ea suntem aici, iar povestea acestui film documentar absolut uluitor trebuie s-o facem cât mai cunoscută, s-o dospim poate cu timiditate și delicatețe, dar în același timp cu o tenacitate asumată plenar și zămislită dintr-o idee inspiratoare, în mintea și sufletul nostru românesc și nu numai.

  septembrie 2024

  Ziarul Națiunea

Pictură pe numere

 

         Prima și singura pictură pe numere pictată de mine. Reprezintă... nici eu nu știu... cel mai probabil o poartă către Rai dacă privesc frumusețea peisajului. 

      Dăruită d-nei Pelin Tudorița, mama preotului Pelin Gabriel-Ioan de la Biserica Vovidenia din Galați.

           septembrie 2024

Povestea unui jurnal de 23 zile de post terapeutic cu apă și urmarea...

autor Roryta

         Anul trecut priveam un filmuleț pe youtube cu o persoană care se ocupă cu cercetarea sufletului după moarte - subiect care, din întâmplare, mă pasionează. Într-una din emisiuni, invitat era un băiat relativ tânăr, pe nume Cezar Elisei, care susținea că a făcut nu știu câți kilometri pe jos, ținând post negru (cu apă) timp de 25 zile. 
          Zic în sinea mea: ”Alt nebun!”.
         Am trecut mai departe, dar gândul mi-a rămas totuși la el și mai târziu am revenit. ”Ce tot bâiguie ăsta cu postul lui? Ce mai vrea și ăsta?” Am intrat pe site-ul Asociației, am studiat, am plecat, am revenit, am plecat iară și iar am revenit etc. În cele din urmă m-am înscris pt runda din decembrie 2023. Numai că... între timp au intervenit alte chestiuni în viața mea și am renunțat. Nu a fost să fie atunci 🤷🏻‍♀️
          Gândul însă, îmi sfredelea mintea, așa că.. am făcut un pustiu de bine și m-am înscris anul ăsta (2024), pentru perioada 22 iulie - 1 august.
          Așadar, iată-mă la Centrul Social Cultural ”Sf. Paisie de la Neamț”. 
          Am venit cu speranța că mă voi vindeca în primul rând de hiperglicemie (menționez că NU am diabet). Totuși, de câteva luni bune glicemia mea niciodată nu a scăzut sub 100. Ba chiar aveam 114, 119... pe-aici. Având antecedente în familie (mama, cu diabet zaharat de tip II, căpătat pe fondul vârstei, nu altfel), mi-e teamă de diabet tocmai fiindcă știu foarte bine consecințele lui dezastruoase. 
         Prima seară când ajung la Mânăstirea Neamț, la Așezământ, înainte de a începe postul efectiv: iau sare amară la îndemnul organizatorului pentru prima oară în viața mea. Așa trebuie cică. Nu știu cât să iau și pun doi pumni într-un pahar de 400 ml de apă. Nu am cu ce să amestec, așa că bag degetul până la fund și încerc să amestec așa, dar o parte din apă mi se revarsă pe jos. Zic: Hai, frate, că beau mai mult așa sarea asta. Doar n-o fi foc!!! 
         Ei bine, A FOST! 😵‍💫
        Am băut sarea pe la ora 10 jumătate, iar pe la 3 noaptea m-am dus la baie. Am crezut că mor, cad pe jos, mi s-a făcut rău efectiv. M-am gândit: Dacă leșin, nici nu are cine să mă ajute, eu fiind cazată singură în cameră. (așa s-a nimerit!). Am stat jumătate de oră pe WC să-mi revin. Se învârtea toată baia cu mine și-mi venea să vomit. Cu greu - extrem de greu, m-am deplasat mai mult târându-mă, înapoi în pat. 
          La ora 5 dimineața, altă rundă, alt rău...
         Am semivomat verde... Scuze pentru amănunte, dar am vomat pe mine, că nu am avut cum să mă ridic de pe WC, așa de rău ce-mi era. Am jurat și JUR că NICIODATĂ NU VOI MAI LUA sare amară!!! Dacă aș fi știut ce voi păți, nu aș fi pus gura în veci și-n pururi. Aș fi putut face clismă sau să iau Fortrans pt curățarea colonului, la alegere. Am aflat ulterior că am avut alternativă. Too late!! 
         Pe la ora 7, când să mă trezesc de-a binelea, parcă mai îmi revenisem. Incredibilă capacitate a organismului de a se regenera singur, din senin!, mi-am zis uluită. 😮 Dumnezeu există!  
            Prima zi de post: relativ ușor să stai nemâncat. Nu-i bai!, zic.
           A doua zi: a venit doctorul. Mi-am luat glicemia: 120. Pfoaaa... Enorm! După o zi de nemâncat... La limită. Tensiunea (sunt ȘI hipertensivă!!) 13,8. Hotărâtă, încep să fac mișcare multă. Merg ca apucata oriunde apuc. Cezar zice: pt 18.000 pași aveți o ședință de masaj gratuită. Fac 18.000 pași. 
          A treia zi: A venit doctorul. Mi-a luat glicemia: 102. Tensiunea: 15,8. Îl întreb dacă să mai iau tratamentul pentru tensiune. Zice: luați jumătate de pastilă. Am luat jumătate de pastilă. Mațele îmi chiorăie de zici că e concert la mine în burtă. Mă cam chircesc, dar merg înainte, că doar de asta am venit. Prima ședință de hidrocolonoterapie. Am bila (colecistul) scoasă, deci nu are cum să iasă verde. În schimb, pancreasul meu e praf, săracul!!! Iese rugină pe bune din el, ca atunci când ai apa oprită câteva ore, iar mai apoi, când dai drumul la robinet, are o culoare câcănie și un miros borabil. Asta fiindcă nici nu l-am cruțat deloc, recunosc. Mi-am făcut de cap. Dulciuri, cozonaci, pandișpane, prăjituri, înghețate... la greu. Suma lor? 96,5 kilograme când am ajuns în tabără. Trebuia musai să fac ceva, nu se mai putea. Am luat taurul de coarne și am acționat venind la Tabăra de post.
          A patra zi: nu a mai venit doctorul, dar mi-am luat tensiunea cu aparatul de pe masă, din sala de conferințe: 15,9. Îi spun lui Cezar. Cezar: Mai așteptați până mâine și vedeți! Îl rog să aducă și testere pentru glicemie.
         La Mănăstirea Neamț sunt 2 tabere cu elevi de liceu. Sunt mulți, peste 50. Citesc pe câteva tricouri: A.T.O.R. (Asociația Tinerilor Ortodocși din România) Dorohoi. Sunt însoțiți de 4 preoți și pleacă cel mai probabil spre Zimbrăria din apropiere, unde am fost și noi de vreo 2 ori până acum. Un preot tânăr merge în față, al doilea pe la mijloc, iar ultimii doi încheie grupul. Cel din față este foarte înalt și foarte tânăr. Din când în când se întoarce către elevii gălăgioși și veseli din spate și strigă cu glas tare: Hristos în mijlocul nostru!!  De 3 ori.
        Iar ei răspund la lozincă cu un soi de parolă înscrisă pe sufletele lor tinere și nepervertite: Este și va fi!! Toți într-un glas, la fel de puternic, tot de 3 ori.
       I-am văzut prima oară de la balconul camerei. Efectiv, am izbucnit în plâns! Nu știu de ce. Emoția momentului a ajuns la limita superioară. Scena m-a făcut praf. I-am adorat în clipa aceea și i-am strâns în brațe in gândul meu pe toți. Sunt așa de minunați!! 🥰
            Doamne, tu mereu ești pe undeva, mereu ești pretutindeni!! 🥺
           A cincea zi: Dimineață mă duc la sala de conferințe și-mi iau repede tensiunea. Șoc! 11,6. What?? 😱Testerele pentru glicemie nu au apărut încă. Facem clisme în camere fiecare cum poate. 
          Dimineața asta m-am trezit că mă certam cu cineva de la o tavă de mici... Vaaii!!! 🙊 Micii fac cerc deasupra capului meu, ca o aureolă deasupra capului unui sfânt. Sunt Sfânta micilor! 🤦🏻‍♀️
         A șasea zi: Îmi iau tensiunea tot jos, în sala de conferințe. Pfoaaa.... AVIATOR, nene!!!! 12,7. Incredibil!!! De ani verzi nu am mai avut tensiunea asta. Am 53 ani și nu am mai avut tensiunea asta de cel puțin 6-7 ani. Am renunțat la tratament de tot. Între timp Cezar a adus testere pentru aparatul de glicemie. Îmi iau glicemia: 78. Am înlemnit cu aparatul în mână. Mă uit la aparat, îl întorc să văd dacă sunt bine puse bateriile, iau testerele să văd dacă sunt în termenul de garanție, verific acul dacă e bine înfipt. Totul pare să fie bine așezat.  Mirare pe capul meu. 🧐
            Concluzia: Dumnezeu există!! 🙏
          Că mi-am adus aminte: Iulian, psihologul de serviciu, în fiecare seară, de la 9, 9:30 ne pune - benevol!, să facem circa 10 minute de metanii, cu toate că în programă scrie jumătate de oră. Am făcut ori de câte ori a fost programul. Nu am sărit nimic fiindcă nici nu mi-am propus să sar ceva.
         A șaptea zi: Mă duc direct în sala de ședințe și verific din nou tensiunea și glicemia. Tensiunea la fel, glicemia: 73. Mă urc pe cântar: cu toți pașii mei făcuți zilnic (aproape în fiecare zi peste 18.000 pași, ceea ce înseamnă 15 km), am scăzut circa 3 kg. Îmi vine să plâng. 😫
        Adică tot chinul meu a fost în zadar?? Tot postul meu s-a dus pe apa sâmbetei. Am întrebat în stânga și în dreapta, din cei peste 120 de participanți la tabără: media 5, 6, 7 chiar și 10 kg. Eu, nimic!
           Cu toate cele 3 ședințe de hidrocolonoterapie, cu masajele viscerale, cu toate cele 3 ședințe de ozon, eu abia-abia am slăbit 3 kg. Incredibil de dezamăgitor!! 😭
         Încurajată de câteva colege din tabără mă hotărăsc brusc să continui, deși inițial nu aveam de gând să fac așa ceva. În consecință, trec cele 10 zile de tabără, ajung acasă și continui încă 4 zile. Total 14. Pe tot acest parcurs nu pot să spun că m-am simțit vreodată... SLIM. Adică tot balonată și grasă mă simțeam. În schimb, am slăbit 7 kg. Ei, parcă mai e cum mai e. Așa mai vii de acasă...Total: 90 kg. Tot mult, tot chiar foarte mult.  🤔
          Relativ vioaie, dar în niciun caz ca în prima săptămână în tabără când puteam să merg și 15 km pe zi fără să obosesc. Mi-e foarte tare somn. Mă trezesc în creierii nopții și mă foiesc în stânga și în dreapta ca un pui pe jar și nu mai pot să adorm. Mă duc la serviciu zombi, chiar dacă stau în fund pe scaun 8 ore. Important e că nu pot sta la orizontală. Nu am cum. La 5 p.m. când ajung, simt că mă târăsc mai mult  spre casă, deși am casa aproape de locul de muncă. Brusc încep să simt gust de sărat în gură, gust care a ținut mai bine de 10 zile. Foarte-foarte sărat de parcă cineva m-a așezat special cu limba pe un perete din sare din salină. Trebuie să mă spăl pe dinți de cel puțin 3-4 ori pe zi, fiindcă deja nu mai suport gustul. Combin apa plată cu apă minerală. uneori îmi vine să vomit. Au un gust de rahat amândouă. Nici nu mai știu cum să beau. Câteodată renunț de tot la a mai bea atâta apă... Colegii de la serviciu își comandă de mâncare șnițele, piftele, crispy pui, ceafă de porc la tavă, mănâncă fiecare ba de la Catering, ba de acasă. O împletitură de mirosuri de mi se face rău aproape. 
          Totuși!!!... 
         Ce Dumnezeu!!! 
      Suntem în data de 5 august deja. E postul Sfintei Marii... Mai am o săptămână de post, dacă ar fi să fie!, îmi trece așa, într-o doară prin cap.
        Aștept preotul să-mi sfințească casa, preot care vine lunea sau marțea de dinaintea Sfintei Marii. Și el ține post negru în zilele de sfeștanie, că așa e el: SFÂNT - la modul cel mai serios cu putință! Așa că mă uit pe calendar. Până pe 12 sau 13 când vine, mai sunt 7 zile. Adică să încep realimentarea acuma? Dar ce-ar fi dacă aș continua până vine el? Oricum vorbisem cu el să vină cu mult timp înainte de a mă înscrie în această tabără și știam că va veni într-una din cele două zile. Mă culc nehotărâtă în ziua 14 și mă trezesc hotărâtă în ziua 15: mai țin 7 zile. Doamne ajută-mă!!! 🙏🙏🙏
         Mirarea mea e alta însă: începe să mă doară spatele îngrozitor. De fapt, mă dor al naibii de tare plămânii. Fix aceleași dureri ca atunci când am avut COVID. Mă ține în spate o durere acută de două zile, de nici nu pot să respir aproape, apoi brusc, mă lasă durerile. What? 🫣 Ce-a fost asta? Nu știu și nici nu mai caut explicații. Merg înainte. Mă simt din ce în ce mai amețită, merg din gard în gard eu, care o făceam pe viteaza și zburdalnica. Nu, nu. Nu sunt nici pe departe așa. Când urc etajele și ajung la 2, inima mi-o ia la sănătoasa și am niște palpitații de am senzația că fac infarct din secundă în secundă. Apoi, se liniștește. Dumnezeu e cu mine! 🙏
        Să fac metanii? Iisuse Hristoase!! Nici vorbă! Păi, acuma dacă mă aplec la pământ, acolo rămân în veci și-n pururi. Metaniile mi-au sărit din cap la fel cum mi-au sărit kilometrii de mers pe jos.
         În sfârșit, preotul meu sfânt și drag mă anunță că vine marți. Așadar, dacă vine marți, pe 13, atunci eu de miercuri voi începe realimentarea. Asta înseamnă 22 zile de post terapeutic cu apă. Pe 14 încep realimentarea. Dar, ia stai așa! Mai e o zi de post, apoi pe 15, miercuri, e Sfânta Marie. Mă înec ca țiganul la mal? Serios? Adică pentru o zi, să stric eu tot postul? Cât mai e? O singură zi! Ia stai, frate! Țin și data de 14 august și aia e... fac 23 zile de post. Ceea ce am și făcut. Părintele a venit marți, pe 13, iar eu am mai continuat o zi. M-am lăudat lui că țin post negru. M-a privit îngăduitor. 🙈 Habar n-avea el câte zile am eu în spate de post cu apă... Ziua 21, 22 și 23 însă, mi-a fost atât de foame că aveam senzația că pot mânca un bou odată. 🤤
          Aiurea! Da' de unde!! Era doar senzația și foamea dusă la extrem. Ce zicea Cezar? Că după 10 zile poate să-ți aducă cineva și o friptură pe masă, că nu te tentează? Poate pe el, în niciun caz pe mine. În toată perioada de 23 zile, pe mine m-a tentat orice: începând de la covrigul cu mac pe care l-am zărit întâmplător în mâna unei tanti până la sarmalele de post de la mânăstiri. Să mor de poftă și altceva nimic. Dar eu...NU, NU! Ispita DA, DA, dar eu... BATMAN, BATMAN!! 😂
         Mă urc pe cântar: 13 kg date jos!!! 83 kg acum. Ei, așa parcă mai merge, frate!!! Mă uit în oglindă. Cam sfrijită, cam trasă la față, burdihanul meu - văzut dintr-o parte, a cam dispărut. Începe să mi se vadă talia. Waw!! Ce SLIM mă simt! 😅
         Prima zi de revenire: glicemie 61, tensiune 12,7. Mi-am pus într-o oală țelină, ceapă, usturoi, păstârnac - rădăcinoasă și pătrunjel - rădăcinoasă. Atenție, fato!!! FĂRĂ SARE, da? Să ne-nțelegem! 
         Bun... Nu de alta, dar am visat de câteva ori că am greșit că nu trebuia să mănânc cu sare o perioadă bună de timp, am mâncat și așteptam consecințele cu sufletul în gât. M-am trezit din coșmar transpirată... 😟 Greu, greu tare cu ceea ce e DUPĂ! Hai, cât timp ții post, nu-i bai. Nu mănânci, bagi în tine apă cum bagi într-o conductă și aia e... Știi una și bună. Ei... dar după?? Aici e aici! Trebuie să caști foooartee bine ochii și gura. Nu te arunci ca apucatul să-ți bagi capul în mâncare fiindcă poate fi chiar ultima ta masă din viața asta. Mare atenție! 
        În consecință, mă apuc să beau... zeamă, da, că nu poți numi altfel rahatul ăla de lături pe care ți-l faci ca să începi realimentarea. Gustul? 🤦🏻‍♀️ Oribil. Cât trebuie să bei? 1 Litru. Ce vorbești, Franț? Nu am fost în stare nici măcar 500 g să beau. Am băgat în mine apă, că aia știam ce gust are. În schimb, am sărit în sus de bucurie când am simțit lătura aia caldă. Frate, groaznică la gust, dar măcar era CALDĂ. Doamnee... mi-a fost atât de DOOOR  de ceva cald în burta mea, ca altceva. Dumnezeule mare, ÎȚI MULȚUMESC!! 🙏🙏🙏
        A doua zi de realimentare: glicemie 67, tensiune 11,6. Am luat jumătate din lăturile (scuzați expresia, dar altfel nu am cum să o denumesc, nu am...”inspirațiune”!) de ieri și le-am combinat cu lăturile pe care le-am făcut azi. Cam același gust de rahat, doar că am mai adăugat bostănel și morcov, că ieri nu am avut. Azi am luat și borș de putină. Luam 2 linguri de zeamă, apoi 2 guri de borș... Parcă a mers un picuț mai bine. 
          Apropo! Dumnezeu există! 🙏
        Uluitor organism: nu doar că nu-mi mai este foame, ba chiar nici zeama nu-mi mai vine s-o beau. Ca drept dovadă, am consumat mai puțin de jumătate, cam 500 g. Deci, în niciun caz 1 L. 
        Am văzut în piață flori. Mi-a atras atenția un trandafir roz, mare cât palma, absolut superb și pe deasupra și frumos mirositor. 😍 L-am cumpărat (10 lei) și m-am dus la biserică, la doamna de la lumânări: o super-drăguță și i l-am dăruit. 🌹 Floarea i-a luat piuitul, a căscat ochii cât farfuriile, apoi s-a înclinat reverențios și mi-a mimat din buze: M-ai dat pe spate! 
        💪 YES!! Asta și voiam. Mi-am atins scopul.
         Nu, nu vă gândiți că am făcut asta fiindcă am făcut postul de 23 zile. Nicidecum. Așa am făcut toată viața mea. Și acum la fel. O dată la două luni, când treceam pe lângă vreo florărie, luam cea mai superbă floare care mi se părea mie și i-o duceam fetei mele, copilă pe atunci, apoi adolescentă, acum adultă. S-a obișnuit, deși la început m-a tot întrebat de câteva ori la rând: Cu ce ocazie? Mereu îi răspundeam: Cu nicio ocazie. Cu ocazia faptului că ești copilul meu și te iubesc. Și te iubesc mereu. ❤️
        Îmi place la nebunie să fac cadouri, să-i uimesc pe cei din jur, să le văd fețele stupefiate, să-i văd uluiți de gesturile mele. Ador acele fracțiuni de secundă ale celor de lângă mine. Astea mi se par cele mai magice momente din viața mea. Și ca să mă pot bucura de ele, fac gesturi din-astea, șocante (desigur, doar pozitive!) foarte des, cam tuturor celor cu care intru în contact, mai devreme sau mai târziu. Trimit flori și altor persoane care-mi sunt dragi sau care m-au ajutat vreodată în viața asta într-un fel sau altul, în semn de recunoștință. Așa fac mai mereu, deci nu, nu e o noutate.
         M-am simțit și mă simt bine făcând asta! 😇
         Revenind... Am crezut că nu pot merge pe jos mai mult de 500 m, dar am mers binișor 9 km. Uimitor! Dumnezeu iar există! 😇 Ce m-oi fi mirând atâta?  Binențeles că există! 🤯
         A treia zi de realimentare: glicemie 68, tensiune 11,7. Parcă e ceva mai bine ca ieri. Am mai pus un pic de morcov în... oare există vreun sinonim la cuvântul zeamă?? - ca să nu-i spun chiar atât de urât: lături! - Doamne ferește, ce expresie plastică!, mă rog... chestiuța aceea cu gust de... ceva fără gust. Uluitor cât de bună e! 🤣🤣 Șoc pe papilele mele gustative care, brusc, încep să se dezvolte. Sunt ceva mai optimistă. 😇 
       Totuși... nu știu dacă sunt în regulă: plâng ca prostul din orice și mă impresionează chiar și o frunză. Dimineață m-am trezit plângând, cu gândul la Hristos. Mi-e foarte tare dor de tine, Doamne!!! Așa brusc, dintr-o dată. Am mai avut eu și altădată momente de-astea, dar acum parcă mi s-au părut mai abitir ca în alte dăți. ❤️❤️❤️
        Am revenit după o lună la tipa care-mi face terapie Bowen. Ați slăbit?, mă întreabă. Zic: Da. Cât?, continuă. 13 kg, continui și eu. Ați dat celulita jos! Ce dietă ați ținut? Simplu, direct și concis răspund la seria de întrebări șocante: Fasting. 23 zile de post doar cu apă. Știți că v-ați tonificat picioarele? Ați revenit la o formă normală a mușchilor, a pielii.
        Sunt uimită de ceea ce-mi spune. Nu mi-am imaginat încă ce face postul ăsta. Și, cel mai probabil, voi afla pe parcurs și altele. 
          Dumnezeu există, DA!! Și face El minuni chiar,  nu așa! 😯
         Am fost la cimitir, la ai mei. Când mă întorceam către casă, mi-a venit în minte (nu știu de ce, că doar nu-s băutoare de cafea! - chiar nu beau deloc-deloc!) un Cappuccino imens cu frișcă, cu topping de caramel, cu ciocolată...stând rece în fața mea într-un pahar înalt cu picior și umbreluță roz, micuță pe marginea lui. Am înghițit în sec și am mai luat o gură de... borș 🙈, asta ca să nu iau din nou chestiuța aceea ciudată la gust și culoare. Cred că aș fi în stare să beau o cisternă de Cappuccino, să fac eventual o baie în el... Hm? Oare s-ar putea? 😅😂 Mă pufnește și râsul de imaginația pe care o am. 🤣😂
           Încet-încet revin la normal. Evident că NU și la kilogramele date jos...
         Culmea e că eu...continui să slăbesc din ce văd și din ce simt. Sper să fie de bun augur! 
           Hai, Doamne, că tu poți! 
          Poți orice! 
         Fii stânca mea! (Psalmul 18).
         Menționez că am renunțat la orice fel de pastile (colesterol, tensiune) încă din a treia zi de post. 
         Cam asta ar fi povestea mea de 23 zile de post terapeutic cu apă și urmarea...
         Vă îmbrățișez pe toți! 🥰  Toți cei care ați încercat și ați putut, toți cei care ați încercat și n-ați putut, toți cei care v-ați simțit încurajați sau descurajați! Capul sus! Avem un Dumnezeu deasupra capului. 🤗
        Eu merg mereu in viață pe principiul că dacă cineva din lumea asta mare a putut un singur lucru, atunci orice OM poate. Dacă cineva a putut să țină post o zi - atunci orice OM poate. Dacă a putut ține două zile, atunci orice OM poate. Dacă a putut ține mai mult, atunci oricine va putea. Este vorba de puterea exemplului, este un exercițiu de voință, de disciplină mentală și spirituală, de ÎNfrânare - opusul DESfrânării, este vorba de ABSTINENȚĂ, de un soi de întoarcerea la matca primordială a divinității. 
           Curaj, dragilor! 👍Se poate!
       În fond, Iisus Hristos ne-a învățat ceva: Îndrăzniți, EU am biruit lumea! 
       S-o biruim și noi cu El în inimă și în gând, veșnic! De-a pururi cu Dumnezeu, în Dumnezeu, lângă Dumnezeu! ❤️
           Fiți cu toții binecuvântați! 🙏🙏🙏
          Cu dragoste de Hristos...
          

Părintele Viorel Popa de la Topraisar - Constanța

              

autor Roryta

          În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simțit un val, o energie invizibilă, ondulatorie, care a pornit din însăși ființa lui, din el, din pieptul său, s-a propagat ca o sinusoidă pe patrafirul roșu, întins peste capetele credincioșilor care stăteau în genunchi sau aplecați, apoi a venit ca un fulger prin degetul meu mare ce atingea acest patrafir, prin mâna mea întinsă care stătea agățată în aer, peste aceleași capete ale acelorași credincioși, a intrat prin brațul meu, a străbătut pieptul prin partea dreaptă pe deasupra și din dreptul sternului, a parcurs o jumătate din sânul stâng și s-a înfipt drept în inimă, fix, direct acolo, ca un pumnal, ca un cuțit ce a străpuns zidul meu invizibil pe care l-am considerat mereu invincibil, de nepătruns și cu care mereu m-am ”lăudat” toată viața. Am bravat eminamente cu el peste tot, în fața tuturor. În acea clipă, toată carcasa mea de sticlă groasă de câțiva metri, s-a făcut țăndări, s-a prăbușit cu o forță inimaginabilă mânată de un cutremur răscolitor în toată ființa mea, năruindu-se precum un castel de nisip. Căldura a început să-mi inunde toată ființa, m-am încălzit brusc, iremediabil și în aceeași clipă, instantaneu, mi-au apărut lacrimi mari în ochi, lacrimi transformate ulterior în hohote de plâns pe care nu le-am mai putut opri timp de câteva săptămâni. 
          Niciodată nu mi-am imaginat așa ceva.
         Nu m-am gândit niciodată că va veni cineva, cu harul lui DUMNEZEIESC, să-mi sfarme ”opera” din piatră construită cu atâta trudă de-a lungul zecilor de ani, în jurul meu. 
       M-am crezut invincibilă. Am fost atât de arogantă, încrezută, infatuată încât să cred că nimeni nu-mi va putea scoate la suprafață slăbiciunile, mândră că le-am îngropat adânc într-un loc uitat chiar și de mine, dar pe care unii oameni le-au cotrobăit și le-au adus la suprafață fără ca eu să-mi dau acordul. Am crezut că nimeni nu mă va mai face să plâng decât poate de furie, dintr-un orgoliu idiot ce mă caracterizează atât de bine, ori poate din oricare alt motiv, mai puțin duioșia, mai puțin mila ori iubirea.
         Cum?
      Cum, Dumnezeule, este posibil ca un OM, prin simpla lui prezență, să provoace un tsunami în sufletul meu? Cum este posibil ca un OM, prin simpla lui privire, să mi-L aducă pe Hristos în suflet atât de brusc și cu o asemenea forță zdrobitoare în stare să dărâme munții, să aducă un colț de Rai în inima mea? El nu e OM, nu e OM, este un SUPRAOM.
       Cine este, ce are și noi nu avem? Ce are el și eu, de exemplu, nu am?
       Cum e posibil să întâlnești un sfânt în viață? Să-ți pui o mie de întrebări și să-ți dai seama că la niciuna nu ai niciun răspuns? Cum e posibil ca doar privindu-te să-ți cunoască viața, problemele, cum e posibil ca acest OM să aibă atâta credință încât sufletele celor de lângă el să devină brusc transparente și el deja să știe cine ești, de unde vii și încotro mergi fără să te fi văzut vreodată înainte? Bunăoară, cum să te poți spovedi la un astfel de preot? Mi se pare inutil. Ce ai putea tu să-i spui și el să nu știe? Cred că nici nu aș îndrăzni să gândesc - și am căutat nici să nu gândesc deloc când am pășit pragul ”Cancelariei” lui, din teama de a nu întina momentul cu gândurile mele oribile, cu mintea mea dedată la orice altceva numai la cele sfinte nu, gânduri pe care el ar fi putut să mi le vadă - darămite să încerc să-i mai și spun ce păcate am, ce prostii am făcut la viața mea. 

        E ca și cum ai fi brusc în fața lui Hristos și tu ai încerca să-i explici Lui cine ești, ce ai făcut, ce gândești etc. Realizați zădărnicia? Ce ai putea să spui? Tot ce ai încerca să spui, să faci, să gândești devine brusc, inutil. Și atunci ce-ți rămâne? Sfiala, jena, neputința, rușinea și regretul. Nu-i așa? Doamne, ce ridicol!
       Dar să mă întorc... L-am privit foarte atent. M-am uitat lung la el, in jurul lui, în ochii lui, la părul lui, la energia și vibrația acestui om. 
        Nimic.
      Mă așteptam să văd ceva diferit, mă așteptam să văd o lumină în ochi, ceva special care să-l diferențieze de restul oamenilor, eventual o aureolă, cel mai probabil închipuită desigur, în jurul capului... nu știu, ceva, orice, din care să-mi dau și eu seama că am de-a face cu un OM ales al lui Dumnezeu. Nimic. Nimic din toate astea. Absolut nimic. Păi, nu degeaba se spune că nebănuite sunt căile Domnului și că doar Dumnezeu știe care sunt oamenii Lui și care nu. De unde să cunoaștem noi așa ceva și mai ales eu?
        Preotul nostru, Viorel Popa, de la Topraisar, este cât se poate de normal. Așa mi s-a părut mie, cel puțin. Nu are nimic spectaculos în el. Nici în privire, nici în energia sa, în vibrația lui, nici în comportament... nimic care să-l diferențieze de ceilalți oameni. Poate doar faptul că miroase puternic a tămâie când trece pe lângă tine.
          Și totuși...
          Este atât de diferit.
      Și totuși... are atât de multă pace în inimă, atât de multă căldură, atâta iubire pentru fiecare din cei care ajung la el, că nu ai cum să pleci la fel cum ai venit. Nu ai cum. Și nici nu trebuie.
        Omul ăsta, pe care eu nu l-am văzut diferit, este atât de diferit de toți... Transmite forță, transmite pace, dragoste, iubire încât îmi imaginez cum inima sa este imensă, până la cer și înapoi. Acolo încap toți, cu mic, cu mare, tânăr, bătrân ori copil, bărbați, femei, bebeluși... Pe fiecare în parte îi ia, îi îmbrățișează, îi ia de gât, le dă câte o sărutare pe frunte și o binecuvântare. Îi binecuvântează pe toți și se roagă pentru toți, punând mâinile pe capul tuturor.
        Este un sfânt coborât direct din cer, pe verticală.
    Cel mai probabil așa era și Părintele Arsenie Boca, cel considerat Sfântul Ardealului, ale cărui două fotografii stau în ”Cancelaria” părintelui Viorel, așezate la loc de cinste, pe măsuță, una lângă alta. Cel mai probabil așa era și Sfântul Nectarie, cel care vindeca pe toți cei din jurul său, prezent și el în ”Cancelaria” părintelui Viorel, undeva sus în dreapta, pe peretele din față.

      Oriunde se deplasează acest OM aduce bucurie, pace, liniște și multă iubire.  Este înconjurat de toți cei mulți, toată lumea îl iubește și se ține scai după el oriunde s-ar duce, ca un adevărat alai. Nu-i așa că scena seamănă foarte bine cu cea din filmul lui Zeffirelli? Doar acolo mergea Cineva mereu înconjurat de lume... un Binefăcător, un Învățător.
        Cum poate fi așa? Cum?
       Mereu m-am întrebat. Îmi doresc să pot fi și eu așa, să dăruiesc lumină, dragoste și binecuvântare celor din jurul meu. Oh, Doamne, ce vise! Eu nu sunt în stare să-mi luminez propria cărare, darămite s-o luminez pe alta! Ce glumă bună! Ca să poți lumina pe cei din jur, trebuie ca tu însuți să ai acea lumină deja, să fii deja lumina însăși, ca să-i poți ajuta pe alții. Dar când tu ești un întuneric opac, amorf... ce lumină visezi? Când știi bine că nu ești decât un grăunte de praf pierdut prin univers și prin propria-ți viață, de unde vrei atâta lumină?
       Am zis că gata, nu mă mai duc la Topraisar. Am fost. Am văzut despre ce e vorba, am cunoscut acest minunat OM, am obținut ceea ce voiam. Să dau ochii cu un sfânt în viață. Gata! E cazul să mă opresc. Corect!
       Asta era înainte de a-l vedea pentru a doua oară în viața mea, binențeles.
     Când am ieșit, am știut exact că mă voi duce și a treia oară în mod cert. Acum sunt convinsă că va mai exista și o a treia și o a patra oară și o a cincea... cine știe? Atât timp cât voi simți nevoia să fac acest lucru.
     Acum știu unde pot găsi bucățica de Dumnezeu pe care s-o pot înghiți mereu, ca un medicament, atunci când simt să mă pierd: la Topraisar, la părintele Viorel.
        Binecuvântat mereu să fii, părinte!
       Ești raza mea de soare, ești puntea mea de legătură cu Hristos, ești colacul meu de salvare. Ești, de fapt, un cadou făcut de Însuși Iisus Hristos pentru noi toți, pentru partea asta de sud, sud-est și nu numai, a țării noastre. Ești un dar divin făcut românilor din iubire hristoșească, dacă mi se permite din nou termenul. 
     Acum știu că atunci când am ajuns la tine prima oară, știu că l-am întâlnit cu adevărat pentru prima oară în viața mea pe Însuși Dumnezeu.

      Fii binevenit mereu în sufletul și rugăciunea mea! Deja te-ai cuibărit bine în sufletul meu și te-ai lipit de el pe vecie! 
       Dumnezeu să-ți ajute ție, mie, dar și nouă, tuturor, că doar de aceea ai fost trimis pe pământ cu țintă atât de sigură: să ne ajuți și să ne salvezi! 

        Să-ți fie viața o eternă binecuvântare! 

        Mulțumesc din inimă și un adânc Amin!

                  youtube

                  noiembrie 2023

Iubirea va salva lumea (?!)

 autor Roryta

           E interesant să trăiești!

         Îmi place viața deocamdată. Ferească Dumnezeu să ajung vreodată să spun că o urăsc. În fond, fiecare suflu, fiecare inspirație și expirație este o fărâmă de Dumnezeu, nu-i așa? Ce animă inima să bată? Care e esența vieții? Adesea m-am gândit la ce va fi dincolo de noi, dincolo de existența noastră. 

       Privesc o musculiță bețivă care nu-mi dă pace și zboară prin fața nasului meu atât de sâcâitor de-mi vine s-o strivesc între palme. De multe ori mă gândesc că poate musculița e chiar mama mea, metamorfozată în acea musculiță enervantă, cu toate că mama nu era enervantă. Oare? Cum apare acea musculiță în casa mea, în casa unde nu am niciun strugure stricat, niciun must, nicio bere expirată pe undeva sau vreun alcool învechit, uitat prin cine știe ce sticlă cu dopul căzut. Nici vorbă de așa ceva! Am o casă perfectă, nou-nouță, cu tot din ea nou, care nu a împlinit încă un an de zile de când am cumpărat tot ce este în ea. De unde vechituri? 

        Nu-mi plac vechiturile. De niciun fel. Nu-mi plac antichitățile. Mi se par atât de expirate, desuete, mirosind a mucegai, a energii negative acumulate cine știe de ce suflete negative aflate în suferință încă într-o lume care nu e nici a noastră, nici a strămoșilor noștri plecați pe alte tărâmuri. Poate acele suflete sunt între tărâmuri, căutându-și liniștea care nu mai există pentru ei, care a dispărut pentru totdeauna. M-am ferit și mă feresc de lucruri stătute, care au povestea lor de viață. Mă țin la distanță chiar de oamenii vechi și triști, fiindcă mi se pare că împrumut din tristețea lor. Stop! Ajunge tristețea pe care o am eu însămi uneori. Nu-mi mai trebuie și tristețea altuia. Nu pot să le duc. 

       Până la urmă, fiecare suflet de aici are o poveste, fiecare spirit are forma sa, niciuna egală cu cealaltă. Cu ce plecăm de aici? Cu niște bagaje pline de ranchiună, de frustrări, cu niște geamantane pline de eșecuri, cu un suflet tăiat, sfâșiat, peticit, plin de cicatrici. Și ajungem în Lumină. 

            Aici e aici. 

          Cum răspundem la cea mai importantă întrebare a existenței noastre pe pământ?

Am auzit mai mulți preoți spunând adesea: Să punem început bun mântuirii. Foarte frumos! Dar pe niciunul nu l-am auzit zicând: Să fim atenți la ULTIMUL PAS făcut pe acest pământ. Pentru că pe toți îi preocupă începutul. Când, de fapt, mai important decât începutul, este SFÂRȘITUL. Asta mă duce invariabil cu gândul la celebrul poet creștin Traian Dorz care, într-una din minunatele sale poezii scria: 

          ”... Ajută-l pe cel ce-a ajuns pe altar 
           Și nu-i pregătit de-njunghiere 
           Să nu-l piardă frica de-al morții hotar, 
           Pierind la un pas de-nviere...”

          Acolo e esența. Cum treci de linia finală, nu cum începi cursa. Fiindcă de cele mai multe ori, poți începe prost, dar dacă pe ultima sută de metri îți pui pe tavă tot sufletul și toată energia, atunci L-ai câștigat pe Hristos în veșnicie. Ceea ce e cu mult mai important decât să-L ai la început și să-L pierzi pe drum. E ca la o competiție de atletism, de exemplu. Începi timid, cu o viteză constantă și apoi, cu cât te apropii de final, cu atât mărești viteza, dacă ai știut cum să-ți conservi energia. Partea proastă este atunci când sfârșitul intervine brusc, fără vreun aviz, fără vreun semn prealabil. Aici e nasol, într-adevăr.

Cum răspunzi, deci, la întrebarea care-ți marchează veșnicia, înțelegerea și iertarea:

Ce ai făcut cu viața ta?

Cine știe ce am făcut? Dumnezeu știe, desigur! Am dat tot ce a fost posibil cu putință? Important este următorul lucru: atunci când se trage linia, atunci când nu mai poți face absolut nimic, când nu mai poți repara nicio privire măcar, poți privi semeț înainte, poți privi cu cinste, fără pată și cu sufletul curat pe Însuși Dumnezeu?

Mă îndoiesc.

Cel mai probabil, sfinții care sunt încă în viață pot face acest lucru. Și poate nici ei uneori. Ori poate sfinții care au existat de-a lungul istoriei.

Dar să mă întorc... fiindcă am o mie de idei și sper să nu încep o sută, să le abandonez și să mă pierd în hățișurile propriei minți.

Ce fac cu musculița care a devenit enervantă deja? Desigur, o alerg un timp, în speranța că o voi lipi într-un final de perete. După un timp, dispare brusc, deși știu sigur că nu am ucis-o. Și atunci? Unde e? Cum de a dispărut la fel de brusc precum a apărut? Sau mi se întâmplă uneori să mă urmărească un fluture. Zboară pe lângă mine, mă înconjoară în cerc și se apropie atât de mult de am senzația că vrea să mi se așeze pe gene. Îl gonesc instinctiv cu mâna, îl alung și vreau să fug de el pentru că nu mă mai pot concentra la treptele pe care vreau să le urc și mi-e teamă să nu cad. Brusc, fluturele acela alb cu buline maronii dispare din raza mea vizuală și nu-l mai văd deloc. Nici atunci, nici după aceea, niciodată. Cine e acel fluture? Cine e acea musculiță? De ce atâtea lucruri mărunte ne umplu viețile și noi, în goana noastră nebună către... nicăieri, le ignorăm crezându-le fără sens, negândindu-ne că, de fapt, ele reprezintă chiar sensul?

Și ar mai fi ceva...

Ce tot căutăm mereu primprejurul nostru? Ce tot ne lipsește?

De ce tot alergăm atât ca bezmeticii și ne bucurăm când ajungem la sfârșit de săptămână? Cum să te bucuri că a venit un week-end, când de fapt, fiecare zi care trece reprezintă încă un pas spre moarte? E ca și cum ai merge pe o sfoară. Te bucuri că ai mai făcut un pas, că ai mai ajuns într-un punct, într-un loc, când de fapt, fiecare nou loc unde care ai ajuns de fapt, este din ce în ce mai aproape de capăt.

Fiecare gând, fiecare respirație, fiecare sentiment care ne străbate inima, sufletul, mintea este parte din noi, trece printr-un anume filtru, o anumită sită dacă vreți să-i spunem așa, sită care-L reprezintă pe însuși Dumnezeu. Nu ai cum să te ascunzi, nu ai cum să fugi,  nu ai cum să-ți îngropi în tine ceea ce ți se pare rușinos. Este parte din tine, din însăși ființa ta. Cum să fugi de propriile-ți gânduri, de cele mai multe ori îngrozitor de rele, rușinoase, care nu-ți aparțin poate. Uneori nici nu te recunoști, nu te regăsești în ele.

Asta e și ideea.

Nu înțeleg de ce toată lumea se miră de toată lumea? De ce toată lumea spune: Dragă, lumea e rea! Toți m-au jignit, s-au purtat urât cu mine etc. Care lume? Lumea e compusă din aceeași oameni care ne înconjoară de-a lungul vieții, e compusă din noi înșine, din tine. Cei care spun că lumea e rea sunt ei înșiși răi, fiindcă lumea suntem noi. Toți suntem la fel, toți suntem o apă și-un pământ. Nu e niciunul mai breaz, nu e niciunul mai superior sau mai inferior, fiindcă ne comportăm ca niște hiene cu cei din jur.

Începând de la faptul că cineva te dă la o parte din fața unui bancomat pe principiul că se grăbește - de parcă tu ți-ai propus să stai 100 ani în fața bancomatului și ai tot timpul din lume, începând de la colegul de serviciu care nu doar că nu te ajută la nevoie, dar care e în stare să te înfunde la prima ocazie și terminând cu vecinul care-ți bate în țeavă dacă din greșeală ai scăpat o oală pe ciment și a făcut zgomot. Tanti de la Carrefour e înțepată că nu-i dai măruntul necesar, funcționarul de la ghișeu urlă la tine când dorești o informație, soțul vine beat, iar copilul îți fuge de acasă.

Ce viață e asta? În ce junglă trăim? Oare mai există vreo șansă să ne revenim din Iadul ăsta perpetuu?

Cred că adevăratul Iad e aici. Dar de ce facem toate astea? Când în fond, noi toți suntem OAMENI sau, mă rog, ar trebui să fim. De ce ne comportăm mai rău ca într-o junglă? De ce ne tratăm semenii ca și cum ar fi niște animale târâtoare? Ce ne costă să fim drăguți, să fim amabili și înțelegători? De ce ne place nouă mocirla asta a minciunii, a falsității? De ce ne place să instigăm la ură, la violență, la frică?

Se știe că omul este construit din 30 % bunătate și 70 % răutate. Asta e legea firii, așa ne naștem. Trebuie să luptăm asupra acestui procent total injust - e adevărat, trebuie să facem eforturi ca măcar să-l reducem la jumătate, dacă nu să ocupăm întreg teritoriul de 70 % cu bunătate. Vom reuși noi asta vreodată oare? Privind la războaiele lumii, privind la războaiele din noi înșine, mă tem că bătălia e deja pierdută.

Singurul care poate câștiga acest război infernal, perpetuu și incredibil de violent este Însuși Dumnezeu.

Poate se milostivește de noi și intervine - pentru a câta oară oare? - cu ceva divin... Altfel, vom fi pierduți așa cum, cel mai probabil, ne-am mai pierdut și altădată, în acele ”civilizații” dispărute.

 

Între Cosmos și credință

autor Roryta

       Sunt singură în fața necuprinsului, sunt singură în fața Cosmosului și nu fac altceva decât să zbor, să mă fac una cu Universul, să-i simt măreția prin toți porii, prin inimă, să simt cum mi se mișcă inima din loc de... emoție? Nu știu să definesc sentimentul. Mă simt atât de mică, atât de neputincioasă, o energie gata să se disipeze dacă Dumnezeu m-ar privi cu ochi distrugător. Mă simt ca o fărâmă în neant, atât de insignifiantă pe lângă exploziile solare, pe lângă miliardele de galaxii care se pierd unele în altele, pe lângă alte universuri paralele de lângă noi, mă simt atât de măruntă în jocul meu imaginar al vidului ce mă împresoară!

        Ce să înțelegem oare din existența noastră efemeră? Ce să înțelegem din cei cincizeci-șaizeci ori poate optzeci ani sau chiar o sută? Ce este o sută de ani în fața unei eternități? Ce înseamnă o mie de ani în fața unei veșnicii? Sau poate chiar două mii de ani? Nimic. Un grăunte de praf capabil să se autodistrugă. Ca și cum nu a fost, ca și cum nu a existat niciodată.
        Cum să nu-ți dea lacrimile când prin gândurile tale cutreieră Însuși Dumnezeu?
     Cum să nu-ți simți micimea când prin amărâta ta de respirație este însăși respirația vieții dăruită de Creator?
         Ți-ai imaginat vreodată cum e, viu fiind, să-ți dai ultima suflare? Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii deodată fix în fața lui Dumnezeu? Să-L vezi cu ochii tăi, să-i simți măreția, puterea, iubirea și nemărginirea? Cum e să poți zbura pe aripile dăruite de El? Cum e să știi că te poți sprijini pe forța Lui și că te simți în siguranță acolo, în brațele acestei energii desăvârșite?
        Acolo, Sus, nu există atmosferă, nu există oxigen, nu există apă... Și totuși e atâta viață, e atâta respirație, inspirație și expirație, că îmi simt plămânii plini. 
         Stelele mi se par niște puncte atât de strălucitoare... totul e un curcubeu magic, totul e culoare, magie și mister. Ce suntem noi, oamenii? Cine suntem? Și de ce plângem în halul ăsta în primele luni de viață? Cel mai probabil că nu ne acomodăm deloc cu viața de aici. 
          Mulți spun că noi ne alegem unde să ne naștem, noi ne alegem locul, familia, țara, chiar și orașul. Oare așa să fie? 
          Dacă e adevărat ce se spune, dacă e adevărat că noi am cerut să venim aici, atunci înseamnă că tocmai asist la o adevărată eroare. Fiindcă eu, a doua oară, nu mai calc pe aici. Eu aici nu mai vin. Nu mai vreau. Nu-mi place experiența asta deloc. 
         Dacă ar citi cineva aceste rânduri ar spune că sunt o pesimistă convinsă.
        Ei bine, n-aș putea spune asta. Îmi place că trăiesc, să văd oameni noi, locuri noi....dar cam atât. Fiindcă oamenii sunt buni atât timp cât abia i-ai cunoscut. După aceea, încep să-și dea arama pe față, să scoată din ei tot răul la suprafață și, implicit, te dezamăgesc. 
       În fapt, toată viața e o dezamăgire, mai exact toată lumea. Fiecare te dezamăgește cu câte ceva, nu există să nu fii deziluzionat de cineva pe parcursul unei vieți. Și atunci de aici derivă sintagma: viața e oribilă. Nu! Nu viața e oribilă, ci noi, oamenii, o facem așa. Prin acțiunile noastre, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, uneori de neînțeles chiar și pentru noi. Facem lucruri pe care NU am dori să le facem. 
         Și cu toate astea, suntem acceptați așa, cu toate imperfecțiunile noastre, cu toate angoasele, temerile, fricile, răutatea noastră care uneori depășește orice imaginație, răutate la adresa semenului nostru, desigur. Și nu numai. Ce ne face neputincioși? Probabil lipsa de iubire ori poate că înțelegerea ei total greșită, incapacitatea noastră de a discerne binele de rău, de a lăsa la o parte ostilitatea și de a lăsa vlăstarii bunătății să ne umple sufletul și inimile.
        Mi s-a întâmplat adesea să fac eforturi să-mi reprim sentimentele bune care încercau să-și facă loc în sufletul meu în anumite situații, considerând că dacă le las să se răsfrângă la suprafață, dau dovadă de slăbiciune, de prostie, de o sensibilitate care nu-și are locul și nici rolul în acel context - consideram eu. Apoi, după ce trecea momentul fierbător, ajungeam să regret profund că micul meu sentiment de bunătate care izvora din inimă, l-am smuls efectiv și l-am aruncat la container. Nu se face așa ceva! Dacă într-o primă fracțiune de secundă, simți că inima ți-e inundată de emoție pozitivă, atunci las-o să se dezvolte, las-o să crească peste tine, să te cuprindă de jur împrejur ca un arbore cu crengile lui pline de frunze proaspete și verzi. Te vei simți minunat după aceea și-i vei mulțumi lui Dumnezeu că ți-a luminat clipa. Nu face ceea ce fac eu destul de des!
          Nu-ți încurca ițele în mărăcinișul pierzător al gândurilor negative. 
          Întoarce-te și mergi acolo unde sigur și precis inima-ți va dicta. E cea mai bună alegere. Cea mai sfântă. Și cea mai minunată. 
          Fiindcă e posibil să te înveți așa, să întorci spatele astăzi unei ocazii, mâine altei ocazii, poimâine alteia și tot așa. Și te trezești într-o bună zi că nu mai ai timp. Nu mai ai timp să îndrepți lucrurile, nu mai ai timp să-ți dezvolți divinitatea din tine. Și astfel, rămâi o buruiană care se usucă și, în cele din urmă, piere.

          În grădina vieții tale, fii o floare, un vlăstar,
          Fii în suflet doar lumină, veșnic un mărgăritar
          Și în gândurile tale, chiar și-atunci când este greu
          Să îl ai mereu cu tine doar pe bunul Dumnezeu!

Mozaic cu pietre - portrete

 

                                  Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                              Mioara, la aniversarea din 08.07.2023 - 58 ani.

                                    La mulți ani, frumoasă verișoară! 😘

                                    Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                              Crin, la aniversarea din 15.07.2023 - 64 ani.

                                    La mulți ani, draga mea verișoară! 😘

                                    Mozaic cu pietre - portret făcut de mine.

                           Părintele Viorel Popa de la Topraisar, Constanța, 

                                    la aniversarea din 12.05.2024 - 41 ani.

                                              La mulți ani, părinte! 🤗

                  Și cel mai important personaj din Universul știut și neștiut.

               Dăruită cu dragoste de Hristos, recunoștință și nesfârșită prețuire părintelui Viorel Popa de la Parohia Topraisar din Constanța. 

                                        Mozaic cu pietre - decembrie 2023

          Iar acesta este pentru mine și nimeni altcineva!!!

         O copie mai micuță a celui de sus - august 2024