Timpul prezent

autor Roryta

Trecea semeață pe la semafor și am privit-o cu surprindere. Nu părea să aibă mai mult de 35 ani, deci tânără. Avea o bicicletă veche, un Pegas Strada Mini de culoare verde, fățuită, refăcută, recondiționată ori resigilată ori nu-mai-știu ce termen să folosesc - tot nou, modern. Era perfectă, jurai că e nouă. Am privit-o cu atenție. Nu pe ea, ci pe cea pe care stătea: respectiv, pe bicicleta aceea fantastică, drăguță, de gagici, cu șa lungă, un giuvaier de altfel, frumușică foc.
         M-am oprit în drum și am întors privirea, amintindu-mi cu nostalgie de o perioadă minunată a copilăriei mele. Am zâmbit cu drag la aducerile aminte.
            Frumoasă copilărie am mai avut!
          Pentru o bicicletă din-asta, ne băteam toți din cartier, iar Aurel, colegul meu de bancă și proprietarul unei asemenea bijuterii, făcea ”afaceri” cu vehiculul lui mirobolant. Pentru o tură de cartier trebuia să vii la el cu un abțibild în basorelief - astăzi numit sticker, sau cu un borcan de gem furat din cămara mamei ori cu o gumă Kent Tipi-Tip, oribilă la gust - fadă și rigidă, dar singura care exista la acea vreme, cumpărată la suprapreț de la comercianții de culoare din piață.
          Chiar nu mai rețin de unde avea Aurel acea bicicletă. Probabil de la unul din ceilalți patru frați ai lui, cu siguranță abandonată în curtea casei. El a luat-o, i-a schimbat spițele, i-a pus cauciucuri noi, l-a rugat pe unchiul său bișnițar să-i dea un lanț nou și a luat-o la plimbare. Era vedeta cartierului!
          Eu, însă, aveam ”pile” la Aurel. În primul rând pentru că eram fată și în al doilea rând pentru că eram colega lui de bancă. Aurel știa: dacă nu-mi dădea bicicleta seara, nu mai pupa în veci tema la matematică sau să-i suflu la istorie ori la română. Astfel, îmi dădea bicileta nu o tură, ci două sau trei de săreau ceilalți cu gura și mai-mai să-l ia pe el sau pe mine sau pe amândoi chiar, la bătaie.
          Lucrul ăsta ne-a determinat să avem ”secretul nostru”. Seara făceam tura cu bicicleta în jurul blocurilor din cartier, iar dimineața, în perioada vacanței de vară, ne ”făceam de cap”. Mergeam amândoi cu bicicleta aceea verde, așezați pe șaua lungă, într-o adevărată excursie: pe Faleza Inferioară, până la Turnul Televiziunii, câteva ture dus-întors, fără să ne vadă vreun vecin. Eu în față, el în spatele meu, cu mâinile pe ghidon.
          Cred că aveam vreo cincisprezece sau șaisprezece ani.
           Aurel era fericit. Din toate punctele de vedere.
        Visa să fiu prietena lui, visa să mă sărute, visa la o mică apropiere, întrebându-mă necontenit: ”Vrei să vrăjești cu mine?”
           Acesta era adevăratul motiv al excursiei pe care mereu o punea la cale.
       Ar fi vrut o apropiere cumva, numai că se mulțumea cu puțin, chiar și cu simpla mea prezență, consolându-se cu ideea că în timpul excursiei, avea nemaipomenitul prilej de a se lipi se mine, de a-și strecura mâna spre talia mea și a mă lipi de el, simțindu-mi parfumul pielii de adolescentă rebelă.
        Eram mult prea aiurită și mult prea zăpăcită atunci ca să mă gândesc la o relație cu vreun băiat. Cel mult era de amiciție, de colegialitate, de prietenie, de gașcă și nici nu se punea în discuție să-mi fac un prieten în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu pentru că nu ar fi fost poate vârsta, dar nu era la modă. Nimeni nu avea prieten sau prietenă. Sau dacă mai existau câteva ”cazuri”, acelea erau foarte rare și toată lumea se uita la ei ca la urs.
        Pentru noi, prioritățile erau altele: era Cenaclul Flacăra, erau chitarele, cântecele, jocurile, dansurile, sporturile practicate performant sau nu, erau cărțile și prieteniile adevărate.
            Oh, Doamne, câte amintiri duioase!
          Aurel, drăgălașul meu coleg și prieten a părăsit această lume când nimeni nu se aștepta: l-au împușcat la Revoluție în gara din Constanța, el fiind atunci în armată. Un copil de doar optsprezece ani a cărei singură ”vină” a fost că-și vindea bicicleta pentru un sfert de oră tuturor celor care o voiau.
           Am plâns cu sughițuri când am aflat.
          Și am fost furioasă pe cei care au condus Revoluția din decembrie `89, am fost revoltată pe sistem, pe toți cei din Piața Universității, pe Ceaușescu, pe Iliescu, pe ruși, pe nemți, pe americani și pe toată omenirea. Am strigat revoltată ”Jos Ceaușescu!” și aș fi vrut în acel moment să-l mai împușc o dată, fiindcă mi-a luat ceea ce consideram eu că-mi aparține: pe bunul meu prieten Aurel, cel cu care crescusem împreună, cu care mă bătusem în clasă și prin cartier, cel care-mi fura merele din ghiozdan, dar și cel care mă apăra de toată lumea și care mă iubea în ascuns.
           Acum, rememorând toate aceste lucruri, cred că mă pot considera un om fericit. Pentru că am avut copilărie, am avut adolescență, am avut tinerețe și nimeni nu mi-a furat nimic. Am avut tot ce a trebuit să aibă un om ajuns la vârsta mea. Fiecare perioadă a vieții am parcurs-o fix așa cum trebuie parcursă. Nu am sărit nimic, nicio etapă. Și le-am făcut pe toate. Am experimentat cam tot.
        Nimeni nu m-a forțat să nu-mi îmbrățișez prietenul. Nimeni nu mi-a interzis că stau departe de mama, de tata, de colegi, de prieteni, de iubit, de soț, de copil. Când am vrut, când am simțit nevoia, m-am dus la ei, am întins brațele și i-am îmbrățișat, i-am sărutat cu pasiune, cu respect ori cu duioșie, depinde de caz.
          Am făcut parte dintr-o generație care încă știe ce înseamnă să iubești, încă știe că un sărut adevărat dintre un bărbat și o femeie te poate duce pe culmile fericirii, că o sărutare pe obrazul bucălat al propriului copil îi aduce lui liniștea, iar ție împlinirea, că o sărutare pe fruntea mamei sau a tatălui îi desăvârșește pe ei ca părinți și pe tine ca urmaș al lor, că o îmbrățișare dată sau primită celor apropiați te descarcă de tot ce este negativ și te face să-ți umpli inima de emoție și bucurie.
          Ei bine, astăzi totul este schimbat. Astăzi întâlnesc  persoane care stau în aceeași casă, dar în camere diferite și care evită să se întâlnească la bucătărie ori pe hol, care-și dezinfectează clanțele de la toaletă sau de la ușa de la intrare, care folosesc tacâmuri diferite și își pun masca atunci când deschid ușile celorlalți colegi de apartament.
           Nu pot să cred!
           O să ajungem niște sălbatici!
           O să ne fie frică de noi!
         Am întâlnit frați care se urăsc din pricina acestui nenorocit de virus. Pentru că unul s-a îmbolnăvit și n-a spus celuilalt atunci când s-au întâlnit. Am întâlnit frați care se învinovățesc unul pe altul pentru că din cauza unuia dintre ei părinții au luat COVID. Am văzut mame speriate care nu-și mai lasă copiii să se joace cu copiii vecinilor și care-i țin în casă, între patru pereți.
        Suntem copii care ne abandonăm părinții fără să vrem, suntem părinți care ne ținem copiii în cuști, legați de acel nenorocit de calculator, suntem oameni cu instincte distruse de cei din jur. Instinctul aproprierii, al atingerii, a ceea ce ne face bine și ne descătușează ființa, va fi nimicit. Dumnezeu a lăsat în noi dorința aceea nativă de a socializa unii cu alții, de a ne iubi unii pe alții, de a ne atinge, de a ne mângâia, de a ne îmbrățișa. Tocmai de aceea simțul tactil este o parte componentă foarte importantă din structura noastră anatomică. Mai poți oare să stai obraz lângă obraz cu cel de lângă tine, fără teama că poți lua sau da acest virus nimicitor? În ce hal am ajuns!
         Copiii ăștia de acum vor crește ca niște sălbatici.
         Băieții nu vor mai ști cum să se comporte cu o fată. O vor brusca, o vor jigni, o vor desconsidera, crezând că este un obiect inert, fără simțuri sau, în cel mai bun caz, o vor evita, judecând că este o ciudățenie ca la șaptesprezece ani să aibă o prietenă, când de fapt, tocmai asta este vârsta îndrăgostirii.
      Fetele nu vor mai privi un băiat prin prisma unui joc al seducției, al privirilor languroase, al sărutărilor furate în goana unei sfieli adolescentine, ci vor avea cea mai scumpă și mai performantă jucărie: un telefon competitiv care face poze bune, cu programe sofisticate care te tunează din start, deformând realitatea până la extrem și adorând fiecare LIKE idiot pe care-l primesc din silă.
            Hei, oameni buni!
             Opriți nebunia asta dacă vă pasă!
          Ceea ce mi se pare cel mai tragic în lumea asta în momentul de față este faptul că oamenii sunt manipulați prin știrile din mass-media, TV sau radio. Știu că nu sunt bune, știu că îi duce la depresie, și totuși ei continuă seară de seară să deschidă televizoarele. Oamenii sunt manipulați prin Facebook ori Instagram sau oricare alt site de socializare. Știu asta și totuși continuă s-o facă. E ca un drog. Știi că-ți face rău, ești conștient de asta, dar mergi mai departe.
             Hei, oameni buni!
             Treziți-vă!
             Ieșiți în natură, ieșiți afară din aceste cuști nenorocite!
         Admirați adierea frunzelor, ascultați foșnetul pădurii, priviți o furnică, urmăriți zborul unui pescăruș, odihniți-vă ochii pe un nor și urmăriți-i transformarea! Mirosiți o floare și priviți o apă! Mergeți desculți prin iarbă, mângâiați o pisică și jucați-vă cu un cățel!
            Ce-i asta?
            Trăiți această viață fără teamă!
         Și încă ceva foarte important: nu vă mai urâți semenii, nu vă mai urâți rudele, vecinii, prietenii, cunoștințele!
            E vremea să ne schimbăm.
            Iubiți-vă neîncetat! Iubiți-vă fără teamă! Iubiți-vă cu dor și cu sinceritate!
            Nu-L alungați pe Dumnezeu din sufletele și din casele voastre!
            Astăzi și acum! Pentru că acest ASTĂZI este Timpul Prezent și el ne aparține!
            Mâine? Mâine e... o altă poveste!
   
            octombrie 2020