autor Roryta
O privesc adesea cu lacrimi în ochi și simt cum o voce interioară, un ecou parcă venit din altă lume, îmi spune răspicat, ferm și foarte clar: Las-o în pace! Nu te băga, nu e treaba ta! Se mântuiește.
Cred că cea mai mare problemă a vieții noastre pe pământ și lucrul de care personal mă tem cel mai tare, este NEPUTINȚA. De orice natură ar fi ea.
Limitarea noastră fizică și psihică ne duce la disperare. Pe mine, cel puțin.
Cei de lângă noi, cei pe care i-am iubit și-i iubim în mod constant, cei cu care am crescut sau alături de care ne-am petrecut toată viața, au ajuns la capăt de drum. Dumnezeu i-a așezat la capătul pistei, aproape de decolare.
Ce-am putea noi să facem?
Evident, nimic.
Doar să învățăm să acceptăm cu seninătate despărțirea, să avem credința că într-o zi, într-o binecuvântată zi, vom fi din nou împreună, cândva, pe alte tărâmuri, în alte sfere și în alte frecvențe.
Cum este să vină specialistul la tine, după lungi și chinuitoare alergări, încercări, și să-ți spună cu omenie, cu compasiune, dar în același timp, cu hotărâre în glas: Îmi pare rău. Am făcut tot ce-a fost omenește posibil. Nu mai avem ce să mai facem. Din punctul nostru de vedere, problema e depășită.
Și atunci aștepți sfârșitul, inevitabil.
Mi se pare sfâșietor. Mi se pare că sufletul ți se sfâșie de chin și jale, că durerea psihică devine fizică, că fiecare lacrimă, fiecare oftat, fiecare geamăt al celui care se pregătește de Plecare, îți sfârtecă inima bucată cu bucată.
Cel mai groaznic lucru pe care-l poți simți atunci nu este durerea neapărat. Fizică ori psihică, cât mai ales neputința. Aceasta reprezintă blestemul vieții noastre, al omului pe pământ. Să asiști neputincios la durerile celui de lângă tine și tu să nu poți face nimic. Să știi că zilele și clipele sunt numărate și să aștepți sfârșitul, să aștepți ultima suflare, să știi că ea va veni indubitabil și că va lua cu ea o parte din sufletul tău, și-așa mutilat de alte suferințe.
Cine ne mai reface sufletul zdrențuit?
Cine ne mai adună măsura inimii?
Cum se face că peste toate aceste cratere se așterne praful uneori, însă niciodată uitarea?
Suferința este a doua mare problemă a existenței noastre pe pământ.
Toată viața noastră e o suferință. De orice natură ar fi ea. Nu contează. Fiecare o resimte în felul lui, dar noi toți am experimentat-o.
Cu siguranță, cheia rezolvării acestor două mari probleme, nu se găsește în noi, ci în ceva mai presus de noi.
Poate fără să vreau și fără să înțeleg de ce, suferința mă duce cu gândul la Fecioara Maria, căreia i s-a spus dintru început: Femeie, sabie va trece prin sufletul tău! Inevitabil, suferința mă duce cu gândul la Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani și la răstignirea pe cruce.
Peste toate, NEPUTINȚA a fost cea care i-a sfârtecat sufletul Mariei, mult mai mult decât durerea în sine a fiului ei.
Să asiști neputincios la durerea celui de lângă tine și să știi că nu poți face nimic, mi se pare drama lumii.
Cum să-l consolezi? Ce anume să-i spui ca să-i poți aduce un pic de bucurie?
Ce ai putea tu să faci, să-i alini durerea? Sufletească și trupească?
Mai contează atunci ceva?
După tot zbuciumul sufletesc și trupesc, vine cred resemnarea, pacea, liniștea și acceptarea. Cred că în asta constă Iadul și Raiul pe pământ. Pentru că dacă omul nu ar ajunge aici în final și s-ar opri la jumătate, el ar muri în chinuri, ar muri într-o neîmpăcare cu el însuși, cu Dumnezeu și cu toți cei care-l înconjoară.
Zilele de pocăință, zilele de suferință sunt măsurate, sunt cântărite și date nouă de către Dumnezeu după măsura fiecăruia. În El trebuie să ne așezăm gândurile, speranțele și iubirea. Cineva spunea odată: ”Noi toți vom ajunge în fața lui Dumnezeu, indiferent că vrem sau nu. Și știți de ce ne vom minuna atunci? De cât de mult ne-a iubit.”
Vom înțelege vreodată, în viața asta, că toate durerea, toată suferința, toate lacrimile și tot zbuciumul sunt simple lecții? Cum să explici asta unei mame care asistă la moartea copilului ei? Cum să explici asta unui fiu care asistă la moartea părintelui lui?
Probabil că o altă dramă a omenirii este neînțelegerea. Ea este tot o consecință a neputinței de care aminteam mai sus. Neputința de a înțelege, de a iubi, de a ne schimba, de a vrea. Neputința este grozăvia lumii. Ea este cea care aduce războaie, sinucideri, dezbinare și ură.
Nu ne rămâne altceva de făcut decât să cerem ajutorul Celui care ne-a creat. Prin orice mijloace. Un gând, o rugă, un oftat, o poezie, un cântec și o plecăciune.
Doamne, iartă-mi neputința…
Ajută-mă, Doamne, să-mi văd neputința
Să nu mi se-ntunece în veci conștiința
Să știu cum să scad și cum să adun
Măsura reală a Cuvântului bun
Te rog, mă scoate din negrul Infern
Și mă leapădă de cel mai feroce blestem
Ajută-mă, Doamne, să încetez să mai fiu
Un suflet pierdut în adâncul pustiu
Dă-mi, Doamne, umila și dreapta răbdare
S-ajung cu smerenie pe-aleasa cărare
Fii blând și milos, cum prea bine te știu
Picătură din Rai în veci ca să fiu
Ajută-mă, Doamne, cu evlavie să-mi plec,
Genunchii mei grei, în semn de respect,
Să-ți înțeleg cu dor măiastra lucrare,
Ca viața să-mi fie doar sărbătoare.
Și iartă-mi, te rog, păcatele multe
Duhul tău sfânt, cu drag să le-asculte
Atunci când îmi fac cunoscut tot regretul
Și-mi vărs cu lacrimi amare secretul
Ajută-mă, Doamne, pe cerul stingher,
Să trec curat și să nu fiu mizer
Ajută-mi, Doamne, întreaga ființă,
Și iute mă vindecă de neputință.
octombrie 2020
