Se afișează postările cu eticheta TV. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta TV. Afișați toate postările
21 decembrie 2024 | By: roryta

Picturi pe numere

 

         Prima pictură pe numere pictată de mine. Reprezintă... nici eu nu știu... cel mai probabil o poartă către Rai dacă privesc frumusețea peisajului. 
      Dăruită d-nei Pelin Tudorița, mama preotului Pelin Gabriel-Ioan de la Biserica Vovidenia din Galați.

          septembrie 2024



          A doua pictură pe numere, de data asta personalizată, și dăruită cadou de Crăciun. Îi reprezintă pe Corina și Călin Terțan - producătorii documentarelor de succes: ”Moartea... punct sau virgulă?”, ”Reîntoarcerea?” și ”0,1%?”.
                     
            decembrie 2024

          





30 septembrie 2024 | By: roryta

Moartea... punct sau virgulă?


autor Roryta

Recenzie film

Am tras aer adânc în piept ca atunci când te pregătești să înoți sub apă. Mi-am mărit pupilele arzând de nerăbdare, cu inima în gât și cu lacrima în colțul ochiului, făcând eforturi uriașe de a nu o lăsa să cadă cu niciun preț, cu toate că subiectul este inimaginabil de sensibil. Cel puțin pentru mine.

Însă...

Știam la ce dau drumul, știam la ce trebuie să mă uit, la ce anume voiam cu disperare de prea mult timp să privesc cu ochii larg deschiși, așa că m-am pregătit intens nu doar sufletește, ci și fizic. Am închis toate gadget-urile, m-am așezat confortabil pe canapea și am apăsat simplu: PLAY, uitând de-a dreptul să respir.

Am vizionat filmul cu sufletul la gură. Și ca să fiu sigură că îmi fac bine temele, m-am uitat la el nu doar o dată, ci de mai multe ori, să-l rețin bine de tot, să rețin fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare emoție și fiecare sunet. Nu doar că am empatizat cu oamenii care au trăit aceste experiențe, ba chiar am și plâns cu ei pe bune, simțindu-le până la os lacrimile și nodul din gât, fiind sigură că ei retrăiesc chiar și acum, după atâția ani, poveștile de... ”moarte” prin care au trecut.

Personal, sunt pasionată de acest subiect dintotdeauna. De când mă știu caut și caut astfel de subiecte și mi-aș dori și îmi doresc enorm să pot cunoaște LIVE pe cineva care a avut astfel de trăiri, dar nu povești de telenovelă și de rating, ci autentic, adevărat, văzând emoția din privire, din glas, văzându-le pe viu mimica, gestica, energia lor, aura care-i înconjoară. E imposibil ca cineva să fie un atât de bun actor încât să spună un neadevăr sub masca chipului așa încât interlocutorul să nu-și dea seama de farsă și să se joace cu astfel de subiecte extrem de delicate. Spun asta fiindcă sunt sătulă de minciuni, de tot soiul de ”vedete” de o zi, de o emisiune, de o oră, care povestesc despre experiențe de morți clinice când efectiv nu știu absolut nimic despre acest subiect și se joacă cu ratingul unor televiziuni, cel mai probabil contra unui procent câștigat din vizionări. Se vede că sunt falși, lipsiți de emoție, insipizi, fără vibrație.

Protagoniștii din acest film însă, oameni simpli cumva în complexitatea lor, au trăit eminamente pe viu, cum s-ar spune, fenomenul de moarte clinică. Ceea ce trebuie scos în evidență este că deși au avut astfel de trăiri cu foarte mulți ani în urmă, au fost atât de marcați, încât își aduc aminte perfect prin ce au trecut, fără a omite nimic, fără a uita nimic, revenind la trecut atât de profund că le dau lacrimile și în același timp, emanând o pace și o liniște foarte intense, aproape ca o resemnare, ca o acceptare, o așteptare ajunsă la capăt în cele din urmă, cel mai probabil o eliberare, un soi de punere în epură a ființei umane.

Cele zece persoane intervievate au povestea lor de viață, fiecare relatând cu lux de amănunte ceea ce a trăit, poate tocmai de aceea filmul atrage atât de mult.

Deși ne asemănăm cumva, suntem atât de diferiți unii de alții că până și aceste experiențe sunt unice. Noi toți suntem unici, tot ce există în acest Univers este unic. Și totuși, în linii mari, toate se aseamănă. Chiar de avem aceeași structură anatomică - două mâini, două picioare, un cap, un trunchi, doi ochi etc., niciunul dintre noi nu este la fel cu celălalt, nici chiar frații gemeni. Așa cum nicio zi nu este la fel una cu cealaltă, nici un nor, nici o frunză, nicio floare, nicio piatră sau nicio planetă, tot așa, experiențele morții clinice sunt diferite de la persoană la persoană: unul vede un tunel, altul vede o poartă, unul vede o entitate de lumină, altul se vede în tavan, unii își văd rudele decedate și pe nimeni altcineva, alții văd un câmp de flori etc. Cel mai probabil ține de structura psihică a fiecăruia, ține de credințele lui, de iubirile, de gândurile, dar și de iertările sale, de dăruirea cu care și-a livrat deliberat sau nu, compasiunile în viața de aici față de cei pe care i-a cunoscut într-un moment sau altul de-a lungul existenței sale.

Cum să facem oare să conștientizăm luminițele din noi, cum să facem să ne aflăm valoarea spirituală, să descoperim divinitatea din noi, să-L descoperim pe Însuși Dumnezeul din noi? Ce ne face atât de enigmatici, ce ne determină să nu mai vedem Lumina, să credem că viața de aici este singurul lucru care contează, când abia după ce se termină ce e aici, abia după aceea urmează adevărata VIAȚĂ? De ce gândim atât de limitativ și ne trasăm singuri perimetre din ce în ce mai reduse, ne punem singuri, unii altora, bariere idealiste atât de agresiv, încât libertatea fără frâu a sufletelor noastre aflate în derivă devine brusc captivă în propriile gândiri, devine un ocnaș la poarta unde se termină civilizația și începe uitarea? Ce anume ne-a pervertit într-un asemenea hal încât că credem că suntem buricul Universului și că nu a existat niciodată nimic altceva decât noi, că totul a început și se termină cu noi, când de fapt, e fix contrariul? Totul a început cu Dumnezeu și se va termina doar cu El și DACĂ vrea El! Ce nu am înțeles? Unde ne-am împotmolit, în ce hățișuri pline de orgolii ne-am pierdut esența divină?

Suntem și vom fi liberi doar dacă vrem cu adevărat!

Acum însă suntem clipe cerșetoare pe marginile uitării, suntem scâncetul unui pământ pardosit cu milioane de armuri - mișcătoare cândva, dar transformate ab initio în biete oase planetare de-a lungul istoriei, călcăm nepăsători în fiecare zi pe cadavrele moșilor și strămoșilor noștri și nici măcar nu avem pietate față de ei, ne construim case și palate pe osemintele lor făcând un sacrilegiu perpetuu fără regrete, fără recunoștință și venerație față de cei cărora le datorăm însăși viața noastră, nimicind în picioare nu doar materia umană volens-nolens, dar mai ales suavitatea și delicatețea unei suflări de viață atât de gingașe și delicate că aproape nu ar fi trebuit nici măcar atinsă, cu atât mai puțin lovită.

Cu domnul Gheorghe din film am plâns odată cu el, fiindcă am înțeles că iubirea e mai presus de moarte, iubirea copiilor, iubirea pentru copii, tot sentimentul acesta de dragoste sădit de Însuși Dumnezeu în inimile noastre, este cel care ne mai ostoiește dorul de divinitate, este cel care ne mai apropie de Hristos, de fundamentul nostru spiritual, care ne aduce aminte că, în cele din urmă sau mai corect spus, înainte de toate, suntem suflete în trupuri, nu trupuri cu suflete. Aici e chintesența întregii vieți. Asta este ceea ce nu vrem cu niciun chip să înțelegem.

Și ar mai fi ceva: mă întreb adesea de ce Dumnezeu a pus aceste bariere între noi, cei vii și ceilalți, cei care au murit. De ce nu-i putem vedea? De ce nu există consolare, de ce avem înscris în ADN-ul nostru dorul după cei dragi, de ce îi iubim și-i vom iubi etern, dar totuși nu-i putem îmbrățișa, de ce nu putem pur și simplu să vorbim cu ei după moarte, așa cum am vorbit cât au fost în viață? Ce ziduri de frecvență ne despart? Sunt ferm convinsă că dacă aceste bariere nu ar exista, dacă noi - cei VII, i-am putea vedea pe ei, cei MORȚI, sau poate invers - dacă noi, cei MORȚI, i-am putea vedea pe ei, cei VII, dacă am putea comunica cumva unii cu alții, toate fricile, toate temerile, toate angoasele, orgoliile, războaiele și limitările ar dispărea. Ori poate că tocmai aici e misterul, poate tocmai în asta constă LECȚIA pe care trebuie s-o învățăm și pentru care am venit. Neputința, răutatea, neînțelegerea s-ar dizolva precum un fum, dacă mi se permite alintul iluzoriu al propriei imaginații și nu m-aș suspecta eu însămi de halucinații reconfortante.

Ei bine, n-ar rămâne altceva decât IUBIREA, superbă în idealitatea ei.

Sentimentul acesta atât de covârșitor și de neînțeles care aparține strict lui Dumnezeu și cu care ne-a plămădit din aluatul primordial, este unic și dacă în hăul din noi mai avem vagi siaje din această iubire, înseamnă că trebuie să-i fim recunoscători Creatorului, fiindcă e ceva ce doar Lui îi aparține și asta în totalitate. Doar El ne-a învățat ușor-ușor cum să facem să iubim cu adevărat. Ei bine, tot din această iubire s-a născut acest film pe care, pe bună dreptate, îl consider O CAPODOPERĂ. Este fantastic să ai un curaj atât de viu și de etanș, încât să poți realiza un documentar de o asemenea amploare și să-i dai drumul pe piață într-o societate în care viziunile sunt atât de restrictive. Anii de îndoctrinare și-au pus amprenta pe noi mai adânc decât ne-am imaginat și prin hățișul acesta retractil e foarte greu să-ți destinzi mintea, e o muncă de Sisif să încerci să schimbi un concept, o idee, o dogmă, dar cineva trebuia să înceapă mai devreme sau mai târziu. Când am auzit că în România s-a realizat un astfel de documentar, am răscolit tot Internetul, fiindcă mi-am dorit mult de tot să-l văd.

Îl felicităm pe domnul Călin Terțan pentru inițiativă, idee și pionierat, pentru curajul și pentru curiozitatea de a explora tărâmuri necunoscute, pentru a spune lumii tare și răspicat ceea ce a realizat, ceea ce a trăit domnia sa și nu numai. O tărie de caracter efervescentă pentru care felicitările și aprecierile noastre nu sunt îndeajuns. Acesta este un nou început de drum care trebuie musai continuat, acesta este un PUNCT după care nu poate urma doar VIRGULA, ci mai degrabă un nou PARAGRAF, semn că astfel de filme documentare nu trebuie să se termine aici.

Pentru că după MOARTE, este imposibil să urmeze un punct și atât. Cu siguranță este o virgulă, urmată de un to be continued fiindcă iubirea aduce cu ea iertarea, îngăduința, gingășia, puritatea și eternitatea - atribute eminamente dumnezeiești. Iar Dumnezeu transcende moartea. La fel și IUBIREA. Din ea și pentru ea suntem aici, iar povestea acestui film documentar absolut uluitor trebuie s-o facem cât mai cunoscută, s-o dospim poate cu timiditate și delicatețe, dar în același timp cu o tenacitate asumată plenar și zămislită dintr-o idee inspiratoare, în mintea și sufletul nostru românesc și nu numai.

  septembrie 2024

  Ziarul Națiunea




30 iunie 2020 | By: roryta

Start întrebări



autor Roryta

AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 1

 1-LIGYA DIACONESCU: - Distinsă doamnă Aurora Cristea, locuiți pe malul Dunării, într-o superbă localitate, Galaţi, sunteți un scriitor binecunoscut, colaborator al mai multor reviste din țară și membru al L.S.R. Știind că formația dumneavoastră este una tehnică, se naște fireasca întrebare: cum de ați ajuns la literatură? Orice scriitor are o povestioară legată de începuturi și n-aș crede că faceți excepție.

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță NU sunt scriitor. Meseria mea de bază fiind alta, nu am cochetat foarte mult cu penelul. Este adevărat că am scris câte ”ceva”, dar eticheta de… SCRIITOR este mult peste capacitatea mea. Admir oamenii care fac un singur lucru, dar îl fac perfect. Restul, cei care practicăm un hobby - ca să spun așa, suntem doar un pic semidocți. Povestea mea a început de la câteva concursuri naționale de proză la care am luat locul I. Și de aici nebunia, iureșul, care însă, nu a durat decât câțiva ani.

2-LIGYA DIACONESCU: - În ce an ați debutat şi cu ce?

AURORA CRISTEA: - Impropriu spus ”debut”, pentru că nu cred că sunt prea departe de început nici acum. Am cam rămas la același stadiu. Am scris o… hai să-i spunem… nuvelă? O povestioară nu foarte lungă despre un subiect care pe mine m-a fascinat la vremea aceea. Cărticica a avut succes mult mai mult decât m-aș fi gândit și, în tăvălugul de atunci, m-am trezit în doar câteva luni, că sunt deja înscrisă în Liga Scriitorilor Români. Titlul cărții este ”Povestea Danei” și am scris-o prin 2012 sau 2013.

3-LIGYA DIACONESCU: - Ce contează mai mult pentru Cristea Aurora?: o realizare profesională sau una personală?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță una personală. Pentru asta trăim pe acest pământ și pentru ASTA trecem prin această viață. Ca să îi iubim pe cei de lângă noi, să experimentăm adevărata IUBIRE și astfel, să ne realizăm ținta vieții. Profesiunea, dacă practicăm ceea ce ne place, atunci putem spune că suntem pe jumătate fericiți.

4-LIGYA DIACONESCU: - Aveţi o activitate literară intensă. Sunteți Membru al Revistei internaţionale de creaţie culturală şi literar-artistică „Confluenţe literare” și Membru colaborator al Revistei de creaţie şi atitudine culturală „Armonii Culturale”, Adjud, România. Spuneți-ne câte ceva despre această activitate.

AURORA CRISTEA: - Din păcate, de ceva vreme am dispărut cam de peste tot. Și, dacă nu primeam mesajul dv., cu siguranță nu aș fi dat semne nici acum că mai exist în lumea literaților. Uneori, foarte rar, mai apar în revista Dobrogea Culturală, tipărită sub egida Ligii Scriitorilor din România. Dar doar atât… Din nefericire pentru mine, am avut multe probleme în familie, cu sănătatea. Așa că m-am retras pentru o perioadă. Nedefinită, cel mai probabil, pentru că nu am idee când și DACĂ voi reveni cu adevărat.

5-LIGYA DIACONESCU: - Sunteti un scriitor complet și complex. Scrieți cu aceeași lejeritate poezie ca și proză. Ce subiecte abordați în romanele domniei voastre? Ce gen de poezie scrieți? Unde vă găsiți sursele de inspirație?

AURORA CRISTEA: - Mi s-a mai spus asta, că scriu și poezie și proză. Dar să vă spun un secret. Lumea a asociat cumva poezia cu proza, ceea ce nu este adevărat în cazul meu, de pildă. De când mă știu am admirat oamenii talentați, am admirat pictorii, am admirat acei oameni numiți POEȚI cu adevărat, cei care știu să te poarte printre vise doar din versuri, am admirat scriitorii adevărați etc. Adevărul este sunt un antitalent în materie de poezie. Nu am scris niciodată vreo poezie, nici măcar la nivel de cl. a II-a, ceva de genul ”Cățeluș cu părul creț…” Mi se pare o magie să găsești la cuvântul ”creț” o rimă genială, precum ”coteț”. 😂

6-LIGYA DIACONESCU: - Ce părere aveți despre blogurile și revistele literare on-line?

AURORA CRISTEA: - E bine că vrem să dezvoltăm cultura românească chiar și așa. Numai că, fiind atât de accesibil totul, tuturor, riscăm să ne perfecționăm și kitsch-urile în egală măsură… Cam greu să mai discernem, la un moment dat, originalul de fals. Și e păcat… Rămân la umila mea părere, că tot CARTEA, eterna aglomerare de pagini tipărite, mirosul de lemn autentic, este cea mai desăvârșită formă de a străbate, cum spunea un critic literar contemporan ”treptele inferioare ale actului de a citi”. Este acea chimie, dacă vreți să-i spuneți așa, ce se leagă între scriitor și cititorul său.

7-LIGYA DIACONESCU: -  Se spune că doar prin artă, literatură suntem liberi. Este cu adevărat creaţia o punte prin care îţi recapeţi libertatea?

AURORA CRISTEA: - Cu siguranță. Libertatea de a visa, libertatea pe care ți-o dă imaginația, gândul, acea energie vie ce poate străbate întreg Universul într-o singură clipă. Probabil că este singura libertate pe care o avem aici. Tocmai de aceea – poate o fi o aroganță din partea noastră oare? – ne place să ne autointitulăm COcreatori ai lumii. 

8-LIGYA DIACONESCU: -  A existat o carte la care aţi lucrat şi care v-a rămas mai dragă decât celelalte?

AURORA CRISTEA: - Sigur. Maor Gruber. O carte emblematică despre Holocaust, o carte care merită parcursă până la ultima filă și pe care, dacă veți avea curiozitatea s-o citiți, vă va determina să n-o mai lăsați din mână. Mi-a plăcut și, culmea!, încă mai îmi place, contrar firii mele perfecționiste.

9-LIGYA DIACONESCU: -  Câte ceva despre premiile primite!  - 

AURORA CRISTEA: - Da… Au fost câteva premii și atât. Nu am luat alte premii, dar nici nu am mai participat la niciun fel de concurs. Nu știu cum se face, însă timpul îmi râde în nas prin iuțeala cu care trece pe lângă și prin mine.

10-LIGYA DIACONESCU: - Este mai importantă pentru  domnia voastră părerea criticilor sau contează mai mult ceea ce cred cititorii?

AURORA CRISTEA: - Probabil că și una și alta. Deși, în fond, criticile pot fi constructive uneori, dacă sunt bine întemeiate și făcute de cei avizați, nu de amatori sau răutăcioși. Totuși, prefer cititorii. 😀

11- LIGYA DIACONESCU: - Ce sfaturi aveți pentru scriitorii aspiranţi? Unde sau cui ar trebui să încerce să îşi trimită textele pentru a fi luaţi în seamă?

AURORA CRISTEA: - Întrebarea asta este întrebare capcană pentru mine. Nu sunt în măsură să răspund la ea, fiindcă nu sunt un scriitor autentic, nu sunt un literat – cum spuneam și mai sus  - AVIZAT. Sunt pe jumătate scriitor și, cel mai probabil, așa voi rămâne și mai departe, dacă nu se schimbă ceva între timp.

Iunie 2020

        AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 2


1 – Elena Parapiru: - Astăzi cu doamna Aurora Cristea din cadrul Primăriei Galați. Da, este munca de la Primărie și mai sunt și alte lucruri care se întâmplă. Doamna Cristea, dv. spuneți că au venit deodată aceste pasiuni. Mi-ați explicat mai devreme, a fost foarte interesant, ați făcut o analogie cu un balon care se umflă și după aceea scapă tot aerul.

  AURORA CRISTEA: - Da... Pasiunea asta a mea pentru scris, de fapt, nici nu știu dacă s-o numesc pasiune... Am participat la un concurs în 2012, am câștigat locul I pe țară, după care am fost încurajată să mai particip la concursuri de proză, am participat la concursuri de proză, alte concursuri, am câștigat tot așa, locul I pe țară și...

2 – Elena Parapiru: - Deci, nu scrieți oricum, scrieți bine. Sunt patru volume, da, care vorbesc despre lucrul acesta. Și sunt premiate.

AURORA CRISTEA: - Sunt doar trei cărți, cea groasă este o antologie în care am apărut, antologie și de poezie și de proză. Dar eu mai am antologii, nu am adus chiar tot, că ar fi însemnat să fie cam multe. Și cei de la Editura Tribuna din Cluj mi-au zis: lasă, că îți publicăm noi cartea, că ai luat locul I pe țară. A fost prima loc ediție de concurs de proză națională și m-au invitat acolo, mi-au dat premiul... A fost așa, o nebunie, nu știu cum să zic, dar timp de 3-4 ani, după care...nu mai... eu n-am mai scris...

3 – Elena Parapiru: - A dispărut?

AURORA CRISTEA: - Nu știu dacă a dispărut. Uneori nici nu... Cred că trebuie să ai și un pic de chef.

4 – Elena Parapiru: - În mod sigur trebuie să ai chef.

AURORA CRISTEA: - Da...

5 – Elena Parapiru: - În momentul acesta nu aveți chef.

AURORA CRISTEA: - Acuma nu mai am.

6 – Elena Parapiru: - Bun. După ce a dispărut cheful de scris, a venit alt chef. Nu?

AURORA CRISTEA: - Da... Cumva a fost și puțin paralel. Mai și scriam, mai și... Și a veit cheful cu icoanele pe sticlă. Am pictat mult. Vreo 150 icoane, de diferite mărimi, formate A2, A3 și A4. Și toate care le-am... adică le-am... n-am vândut nimic, n-am făcut nicio expoziție, nici nimic, nimic, nimic. Doar le-am sfințit și le-am dat: rudelor, prietenilor, cunoștințelor, vecinilor... cui am crezut eu.

7 – Elena Parapiru: - Cine v-a învățat să pictați?

AURORA CRISTEA: - Nimeni.

8 – Elena Parapiru: - Cine v-a învățat să scrieți?

AURORA CRISTEA: - Dumnezeu, cred. Nu știu.

9 – Elena Parapiru: - Să vină oare o a treia etapă sau credeți că se vor întoarce pasiunile astea?

AURORA CRISTEA: - Dar nu știu dacă pot să le numesc pasiuni... Nu știu.

10 – Elena Parapiru: - Atunci ce-au fost?

AURORA CRISTEA: - Valuri...

11 – Elena Parapiru: - În momentul acesta se mai întâmplă ceva în timpul dv. liber în viața personală?

AURORA CRISTEA: - Nu.

12 – Elena Parapiru: - Acuma e tăcere după ce s-au întâmplat și icoanele și cărțile...

AURORA CRISTEA: - Da... Nu știu ce să zic. Eu nu știu nici ce va fi mâine, dar ce va fi peste o lună, două... Nu știu.

13 – Elena Parapiru: - Este foarte interesant pentru că au mai fost cazuri și în literatură și în pictură de oameni care au fost străfulgerați practic. Nu s-a întâmplat ca toată viața lor să fie pasionați de lucrul acesta...

AURORA CRISTEA: - Nu...Dar... Nici nu știu dacă am fost vreodată. Nu știu ce să zic. Cert este că eu m-am învârtit puțin - cât a fost nebunia asta cu cărțile - m-am învârtit puțin în lumea asta a literaților și toată lumea mă întreba: Ai studii de specialitate, nu? Ai făcut filologie? N-am făcut filologie. Dar ești profesoară de limba română? Nu sunt nici profesoară. Dar ce? Eu sunt cu birocrația, cu cifrele, le bat cap în cap, trebuie să dea... Adică n-are absolut nicio legătură ceea ce fac în timpul liber cu ceea ce fac la serviciu.

14 – Elena Parapiru: - Bun. Dar este cartea aceea despre care mi-ați spus: Povestea Danei. Că a început undeva.

AURORA CRISTEA: - Da, aia. A început un pic, așa. De fapt, aia am scris-o mai mult pentru mine. Nici nu aveam în plan s-o public. Adică n-am avut în plan niciodată să public ceva. Dar, nu știu. M-am simțit încurajată, așa. Hai, hai!, Hai, hai!, de alții. Hm, hai! Te ia valul, așa...

15 – Elena Parapiru: - O icoană cu o poveste specială...

AURORA CRISTEA: - Da, este Teodora de la Sihla. Am făcut-o cu gândul la copilul meu. Pe fata mea o cheamă Teodora.

16 – Elena Parapiru: - Haideți, s-o arătăm puțin, s-o vadă și camera. Au un anumit stil, că m-am uitat acuma. E stilul dv., sunteți dv.

AURORA CRISTEA: - Nu știu ce să spun. Probabil...

17 – Elena Parapiru: - Vorbim despre Povestea Danei?

AURORA CRISTEA: - Da.

18 – Elena Parapiru: - Ce este acolo?

AURORA CRISTEA: - Este o poveste de viață, este vorba despre o fată, o femeie care a murit în urma unui avort. Și pe mine m-a răscolit așa, ideea, și m-am apucat să scriu, dar am scris pentru mine, deci în niciun caz s-o public. Și cum am primit încurajări, hai, public-o, public-o, am publicat-o și după ce am publicat-o, m-am apucat să scriu eseuri scurte. Adică, de o pagină, două, trei... și am trimis la diverse concursuri din țară. Și-am câștigat acum patru ani 3 concursuri și toate trei aveau decernarea premiilor în aceeași zi. Și la toate trei am câștigat. La una locul I, la una locul II și la una mențiune parcă, nu mai rețin exact. Și mi s-a spus: Vino, că trebuie să fii prezentă la decernarea premiilor. Și zic: Nu am cum să fiu și la Călărași, și la Urziceni, și la Cluj. N-am cum. Și am ales Clujul. Și m-au întrebat cei de la Cluj: Dar de ce ai ales Clujul? Pentru că este mai aproape... Și după aia ei mi-au publicat cea de-a doua carte, Maor Gruber. În cartea a doua este vorba despre Holocaust. Personajul principal este ficțiune, dar evenimentele istorice și tot ce a avut loc, au fost reale. Și după aceea, cea de-a treia carte Alte Povestiri pe care am publicat-o la Editura Națiunea și am avut lansarea acum doi ani, în 2016, aia e... practic am luat toate eseurile și le-am publicat într-un singur volum și le-am dat drumul pe piață.

19 – Elena Parapiru: - Știți? Fostul meu diriginte din liceu și era și profesorul meu de română, ne spunea că adevăratul geniu și adevăratul poet sau scriitorul care suferă într-adevăr de vibrație este cel care lasă să curgă prin sine arta. El este doar un vas prin care se manifestă ceea ce este etern. Și poate că o pasiune nu este nevoie să continue o viață sau să se întâmple dintotdeauna ca să fie reală. În cazul dv. este evident că sunt lucruri reale.

AURORA CRISTEA: - Da. Adevărul e că mi-ar plăcea să am timp mai mult ca să scriu. Dar ca să scrii, îți trebuie chef, îți trebuie inspirație, îți trebuie... să pornească așa, dinlăuntrul tău. Că dacă te-apuci să scrii... am observat că dacă te apuci să scrii o chestie pe care nu o simți, nu are priză la public. Oamenii simt.

20 – Elena Parapiru: - Așadar să avem și noi vibrație reală, ca să putem transmite mai departe. Vă mulțumesc, doamna Cristea.

AURORA CRISTEA: - Și eu vă mulțumesc.

21 – Elena Parapiru: - Și mulțumesc pentru emoția din cadrul acestui interviu.

decembrie 2018

youtube



13 mai 2020 | By: roryta

Motto-ul și Motorul vieții


autor Roryta

         M-am întrebat adesea dacă ceea ce fac eu, dacă ceea ce face un altul, dacă ceea ce facem noi toți, împreună, contează cu adevărat. Și dacă da, pentru cine?

M-am întrebat adesea dacă există o persoană, măcar o singură persoană din această lume nebună care să se oprească pur și simplu în loc și să privească de jur-împrejurul ei o singură clipă.

De exemplu, folosește cuiva faptul că astăzi toată lumea scrie și nimeni nu mai citește?

Contează ceea ce încerci, într-o firavă strădanie de elan sfătos, să transmiți lumii?

Cui îi pasă?

Ca o încununare a deziluziei care te cuprinde uneori, în marasmul patologic și grețos de neîmblânzit al omenirii, se iscă scepticismul acid, condamnat la o introspecție de-a dreptul turbulentă care se vrea a te reduce literalmente, la o muțenie etanșă. Și totuși... De fiecare dată când trăiesc dezamăgirea pe deplin, de fiecare dată există o voce care mi se propagă în suflet repetând necontenit cuvintele: ”Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum... La urma urmei, este între tine și Dumnezeu. N-a fost niciodată între tine și ei, oricum.” spuse de Maica Tereza.

Acesta este Motto-ul și Motorul vieții. Acest lucru este cel care ne animă uneori, acesta este sensul existenței noastre. Atât de simplu și frumos spus, atât de elegant și atât de creștinește!

Sunt OAMENI în această lume care-și ghidează pașii după alintul duios al sufletului lor nemărginit pentru că au bucurii scânteietoare care le satisfac dorul divin și iubirea dumnezeiesc-armonioasă. Sunt OAMENI care dau lumii dragostea lor perpetuă, indiferent că primesc, poate, palme în schimb ori că otrăvurile și mușcăturile veninoase le sfârtecă terapia morală cu care își îmbălsămează arcadele sufletului.

Indiferent cum e lumea, indiferent de păcatele și mocirla-i putredă, ei scotocesc mereu și mereu în adâncul lor inepuizabil, oferind perpetuu lumina vindecătoare a unei nobleți înnăscute.

Și atunci, cum să nu fii în consonanță cu ei?

Îți azvârli la container decepțiile perforate și te mobilizezi la fel de plenar, urlând din vârful propriei penițe în cele patru zări ale confluențelor literare, că ceea ce vezi trebuie să constituie un exemplu demn de urmat. Sufletul ți se lichefiază și rămâi uluit că ai dat peste comori nebănuite, coacerea mentală ți-a scos scânteia divină la plimbare și te lași târât cu o beatitudine consimțită în acțiunile lor generoase, fiind fericit că poți grăi doar câteva cuvinte mărunte, dar pline de iubire hristoșească, dacă mi se permite termenul..

În orașul în care locuiesc, foarte aproape de cartierul unde stau, există un edificiu de cult, vechi de când lumea, cu ecou larg în istoria citadină, de peste două secole fiind adânc ancorat în pământul Covurluiului de altă dată. Lăcașul reprezintă o punte de legătură între subjuganta și mizerabila viață a căutătorilor de veșnicie și izbăvirea aproape instantanee prin neprihănita fântână de haruri a celei dintâi femei din toate veacurile: Fecioara Maria. Este prințesa tristeților albe, regina absolută a binecuvântărilor lumești, șlefuitoare de diamante și scăparea tuturor celor steril-evlavioși, este regeneratoarea sufletelor, o șansă în plus, o scurtătură cu miros de dragoste către Liturghia eternă din cealaltă lume. Dăruită lumii din iubire, ea însăși iubire fiind, are puterea de a construi adevărate ermitaje între tine și tine, realizând veșnic un abur dens al iertării, un intermediar nealterat, mereu frumos și curat către care îți poți îndrepta sigur toate angoasele și fricile întru bineprimita și eliberatoarea tămăduire.

Edificiul poartă numele de Vovidenia, mai exact Intrarea în biserică a Maicii Domnului.

Cei care străpung pâinea de ani de zile în acest lăcaș, au făcut din viața lor un triumf al bucuriei, al speranței vindecătoare, o solie a reverendei străbune purtată prin viața enoriei cu cinste și dăruire, ștergând atât cât se poate lacrima din colțul ochilor păcătoșilor cuminți. Și asta fără a avea pretenția unui accent encomiastic pardosit cu ipocrizie ori poate un stufăriș lăcrimos-duplicitar, ci dimpotrivă, un har firesc al emulației empatice genetice poate, asortat cu un suflet pe măsură, din moment ce distincția, ca mod de viață, a biruit până în zilele noastre. Mă refer, în speță, la eleganța de a purta sutana neagră, la rafinamentul din tată în fiu al unui sacerdot modern, capabil de a fi Motto-ul și Motorul vieții în spațiul parohial amintit.

Ilustrul gânditor Goethe spunea: ”Să nu treacă o zi fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos”. Genială frază, dar ușor incompletă, din moment ce nicăieri nu se spune ”fără să FACI ceva frumos și bun”.

În mod cert însă, educația, vocația și dăruirea, practicate cu sufletul deschis, adună în micul univers o mână de oameni nemaipomeniți, despre care nici nu bănuiai că ar putea exista. Pentru că, într-adevăr, nu poți face de unul singur ceea ce se face colectiv. Individualitatea este similară cu o cușcă neînsuflețită, iar biciuirea agonizantă a pustiului îți poate șchiopăta atitudinea cu care te așterni uneori peste oameni și lucruri și trebuie să te gândești că doar solidaritatea REîntregește sclipirile de viață generate spontan în ochii celor de lângă tine. Poate tocmai de aceea, Părintele Porfirie spunea că nu te poţi mântui singur.

Principiul de bază în astfel de acțiuni, un exemplu viu de urmat în acest sens, pot fi figurile cele mai marcante ale așezământului creștin, înșiși slujitorii Sfântului Altar, în frunte cu cel care conduce mica unitate administrativă bisericească. Toate actele de filantropie, nu doar cele palpabile, concrete, ci și duhovnicești, reprezintă punctul și linia definitorii în conturarea iubirii supreme, iubire hristoșească practicată la scară largă aici, cu brațele pe deplin deschise către buruienosul păcătos aterizat cu totul întâmplător, ce încearcă timid să pătrundă dincoace de hotarul parohiei.

Cum să nu rezonezi cu inițiativa lăudabilă a unor astfel de pilde strălucitoare?

Pentru mine, ca om mărunt ce trăiește sentimentul propriei inutilități mai mult decât își poate închipui cineva, aterizarea în heliportul Vovidenia înseamnă un soi de subțiere a sufletului aflat în derivă, înseamnă o spălare a colbului usturător pe care-l simt uneori arzându-mi inima. Este răspunsul la eterna-mi întrebare a introspecției făcute aproape zilnic, cu o precizie matematic-negativă ce-mi dă o stare vecină cu deșertăciunea, fiindcă regretul existenței mele letargice, mai ales din ultimii ani, îmi exploatează harnic neajunsurile și-mi dezinfectează cugetul, conturându-mi un orizont plin de speranță.

Iertarea salvează oameni.

Iubirea însă, salvează suflete. 

În repetate rânduri mi s-a întâmplat să mă gândesc că zilele se îngrămădesc parcă unele în altele precum sardelele într-o conservă, să trăiesc aproape apocaliptic sentimentul că mormanele de timp s-au năruit dintr-o dată și că, pur și simplu nu mai am timp ”să FAC ceva frumos și bun”, nu mai am timp să merg pe singura cărare dreaptă a vieții, cea hristică. Fiindcă un copil, cu doar nouă zile înainte de părăsi scena vieții, grăia plângând: îmi pare rău că nu am ajutat destul, că nu mai pot să fac bine pentru cei din jurul meu. Dacă ea, la vârsta ei angelică, de doar 15 ani, suspina așa, noi ce să mai spunem? Nu vreau să am acest regret și îmi doresc ca nimeni să nu-l aibă, poate tocmai de aceea ar trebui să fructificăm clepsidra timpului, s-o exploatăm la maxima capacitate și să încetinim, atât cât se poate, scurgerea inerentă a clipelor serbede prin orificiul sugrumant.

În lumea aceasta nebună, sunt OAMENI care dăruiesc și se dăruiesc celor de lângă ei, la modul plenar, fără fisuri și fără multe cuvinte. Faptele vorbesc. Personal nu pot trece cu vederea peste ei, nu vreau să pășesc cu indiferență peste ceea ce fac ei, fără ca eu să nu-mi înșusesc măcar a suta-mia parte și să nu mă implic cumva, fie cât de puțin. Nu pot și nici nu vreau. Mă simt într-un fel datoare nu doar să recunosc deschis meritele absolute ale lor, care sunt mai mult decât evidente, ci și să fac cunoscut lumii întregi ceea ce se petrece în micul univers parohial al orașului port de la Dunăre.

Astfel, slujitorul Unicului Laureat al Eternității, al Celui înviat în veșnicie dă clasă chiar și celor mai superficiali din fire, surâzând lui Dumnezeu printr-o evadare pe verticală, antrenând în urcarea sa pe toți cei pomeniți la Sfânta Proscomidie.

Poate că în iureșul acesta tenebros al unei vieți urbane năbădăioase și pline de maliție colectivă, ar trebui să ne oprim în loc și să privim doar o singură clipă de jur-împrejur. Probabil că ar fi suficient. Suficient cât să ne dăm seama că Dumnezeu ne-a dat un tezaur binecuvântat, genetic-liturghisier, OM al celei mai citite cărți din istoria omenirii: Sfânta Scriptură, care adună mereu și mereu comori în cer.

Asumându-mi riscul criticilor abrupte, al posibilelor lapidări veninoase ale congenerilor mei atei, m-aș suspecta de falsă prețuire dacă n-aș elogia astăzi uimitoarea dăruire a celor care fac din agneț un mijloc al iertării, un altar al adevăratei credințe. Binecuvântare și bucurie pentru noi toți, recunoștință pentru dăruirea cu care nouă, celor din lume, ni se întinde o mână de ajutor, pentru infinitele acte caritabile săvârșite de-a lungul anilor, în care sunt angrenați absolut toți cei care doresc să participe, și aleasă considerație pentru înțelegerea și atenția față de fiecare în parte, dar mai ales pentru rugile fierbinți înălțate către Cer.

Aduc iertare dacă am lovit ceea ce nici măcar nu trebuia atins: cheia de boltă a tot ce reprezintă Biserica Vovidenia din Galați ca un întreg obștesc, în frunte cu slujitorii săi inițiatori.

Mulțumesc.

          mai 2020

youtube





 

30 noiembrie 2018 | By: roryta