Iertarea salvează oameni. Iubirea însă, salvează suflete. - Aurora Cristea
Viața e doar o clipă de întrerupere a unei veșnicii - Călin Terțan.
Anunturi
Arhiva
Postări populare
-
Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014. Preot Lucian Bâl...
-
Love likes coincidences (2011) click pe imagine autor Roryta Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor...
-
autor Roryta Cu siguranţă că toată lumea a auzit de Bulă şi de celebrele bancuri ceauşiste cu acest personaj. Cu siguranţă că toa...
-
autor Roryta În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simț...
-
1. Prima icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina. Donată preotului Lucian Bâlc din Răs...
Etichete
- aurora (174)
- creatie literara (142)
- cristea (172)
- cristea aurora (174)
- diamante (1)
- diverse (33)
- emisiuneTV (6)
- Galati (157)
- pictura mozaic (1)
- picturi (27)
- poet (39)
- poeta (39)
- popa (1)
- portret (1)
- preot (1)
- Primaria Galati (5)
- primarie (4)
- prozator (132)
- recenzie (10)
- scriitoare (130)
- scriitor (134)
- topraisar (1)
- TV (11)
- TV Galati (4)
- viorel (1)
Mă urmăresc...
Picturi pe numere
Moartea... punct sau virgulă?
autor Roryta
Am
tras aer adânc în piept ca atunci când te pregătești să înoți sub apă. Mi-am
mărit pupilele arzând de nerăbdare, cu inima în gât și cu lacrima în colțul
ochiului, făcând eforturi uriașe de a nu o lăsa să cadă cu niciun preț, cu
toate că subiectul este inimaginabil de sensibil. Cel puțin pentru mine.
Însă...
Știam
la ce dau drumul, știam la ce trebuie să mă uit, la ce anume voiam cu disperare
de prea mult timp să privesc cu ochii larg deschiși, așa că m-am pregătit
intens nu doar sufletește, ci și fizic. Am închis toate gadget-urile, m-am
așezat confortabil pe canapea și am apăsat simplu: PLAY, uitând de-a dreptul să
respir.
Am
vizionat filmul cu sufletul la gură. Și ca să fiu sigură că îmi fac bine
temele, m-am uitat la el nu doar o dată, ci de mai multe ori, să-l rețin bine
de tot, să rețin fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare emoție și fiecare sunet.
Nu doar că am empatizat cu oamenii care au trăit aceste experiențe, ba chiar am
și plâns cu ei pe bune, simțindu-le până la os lacrimile și nodul din gât,
fiind sigură că ei retrăiesc chiar și acum, după atâția ani, poveștile de...
”moarte” prin care au trecut.
Personal,
sunt pasionată de acest subiect dintotdeauna. De când mă știu caut și caut
astfel de subiecte și mi-aș dori și îmi doresc enorm să pot cunoaște LIVE pe
cineva care a avut astfel de trăiri, dar nu povești de telenovelă și de rating,
ci autentic, adevărat, văzând emoția din privire, din glas, văzându-le pe viu
mimica, gestica, energia lor, aura care-i înconjoară. E imposibil ca cineva să
fie un atât de bun actor încât să spună un neadevăr sub masca chipului așa
încât interlocutorul să nu-și dea seama de farsă și să se joace cu astfel de
subiecte extrem de delicate. Spun asta fiindcă sunt sătulă de minciuni, de tot
soiul de ”vedete” de o zi, de o emisiune, de o oră, care povestesc despre
experiențe de morți clinice când efectiv nu știu absolut nimic despre acest
subiect și se joacă cu ratingul unor televiziuni, cel mai probabil contra unui
procent câștigat din vizionări. Se vede că sunt falși, lipsiți de emoție,
insipizi, fără vibrație.
Protagoniștii
din acest film însă, oameni simpli cumva în complexitatea lor, au trăit
eminamente pe viu, cum s-ar spune, fenomenul de moarte clinică. Ceea ce trebuie
scos în evidență este că deși au avut astfel de trăiri cu foarte mulți ani în
urmă, au fost atât de marcați, încât își aduc aminte perfect prin ce au trecut,
fără a omite nimic, fără a uita nimic, revenind la trecut atât de profund că le
dau lacrimile și în același timp, emanând o pace și o liniște foarte intense, aproape
ca o resemnare, ca o acceptare, o așteptare ajunsă la capăt în cele din urmă,
cel mai probabil o eliberare, un soi de punere în epură a ființei umane.
Cele
zece persoane intervievate au povestea lor de viață, fiecare relatând cu lux de
amănunte ceea ce a trăit, poate tocmai de aceea filmul atrage atât de mult.
Deși
ne asemănăm cumva, suntem atât de diferiți unii de alții că până și aceste
experiențe sunt unice. Noi toți suntem unici, tot ce există în acest Univers
este unic. Și totuși, în linii mari, toate se aseamănă. Chiar de avem aceeași
structură anatomică - două mâini, două picioare, un cap, un trunchi, doi ochi
etc., niciunul dintre noi nu este la fel cu celălalt, nici chiar frații gemeni.
Așa cum nicio zi nu este la fel una cu cealaltă, nici un nor, nici o frunză,
nicio floare, nicio piatră sau nicio planetă, tot așa, experiențele morții
clinice sunt diferite de la persoană la persoană: unul vede un tunel, altul
vede o poartă, unul vede o entitate de lumină, altul se vede în tavan, unii își
văd rudele decedate și pe nimeni altcineva, alții văd un câmp de flori etc. Cel
mai probabil ține de structura psihică a fiecăruia, ține de credințele lui, de
iubirile, de gândurile, dar și de iertările sale, de dăruirea cu care și-a
livrat deliberat sau nu, compasiunile în viața de aici față de cei pe care i-a
cunoscut într-un moment sau altul de-a lungul existenței sale.
Cum
să facem oare să conștientizăm luminițele din noi, cum să facem să ne aflăm
valoarea spirituală, să descoperim divinitatea din noi, să-L descoperim pe
Însuși Dumnezeul din noi? Ce ne face atât de enigmatici, ce ne determină să nu
mai vedem Lumina, să credem că viața de aici este singurul lucru care contează,
când abia după ce se termină ce e aici, abia după aceea urmează adevărata
VIAȚĂ? De ce gândim atât de limitativ și ne trasăm singuri perimetre din ce în
ce mai reduse, ne punem singuri, unii altora, bariere idealiste atât de
agresiv, încât libertatea fără frâu a sufletelor noastre aflate în derivă
devine brusc captivă în propriile gândiri, devine un ocnaș la poarta unde se
termină civilizația și începe uitarea? Ce anume ne-a pervertit într-un asemenea
hal încât că credem că suntem buricul Universului și că nu a existat niciodată
nimic altceva decât noi, că totul a început și se termină cu noi, când de fapt,
e fix contrariul? Totul a început cu Dumnezeu și se va termina doar cu El și
DACĂ vrea El! Ce nu am înțeles? Unde ne-am împotmolit, în ce hățișuri pline de
orgolii ne-am pierdut esența divină?
Suntem
și vom fi liberi doar dacă vrem cu adevărat!
Acum
însă suntem clipe cerșetoare pe marginile uitării, suntem scâncetul unui pământ
pardosit cu milioane de armuri - mișcătoare cândva, dar transformate ab
initio în biete oase planetare de-a lungul istoriei, călcăm nepăsători în
fiecare zi pe cadavrele moșilor și strămoșilor noștri și nici măcar nu avem
pietate față de ei, ne construim case și palate pe osemintele lor făcând un
sacrilegiu perpetuu fără regrete, fără recunoștință și venerație față de cei
cărora le datorăm însăși viața noastră, nimicind în picioare nu doar materia
umană volens-nolens, dar mai ales suavitatea și delicatețea unei suflări
de viață atât de gingașe și delicate că aproape nu ar fi trebuit nici măcar
atinsă, cu atât mai puțin lovită.
Cu
domnul Gheorghe din film am plâns odată cu el, fiindcă am înțeles că iubirea e
mai presus de moarte, iubirea copiilor, iubirea pentru copii, tot sentimentul
acesta de dragoste sădit de Însuși Dumnezeu în inimile noastre, este cel care
ne mai ostoiește dorul de divinitate, este cel care ne mai apropie de Hristos,
de fundamentul nostru spiritual, care ne aduce aminte că, în cele din urmă sau
mai corect spus, înainte de toate, suntem suflete în trupuri, nu trupuri cu
suflete. Aici e chintesența întregii vieți. Asta este ceea ce nu vrem cu niciun
chip să înțelegem.
Și
ar mai fi ceva: mă întreb adesea de ce Dumnezeu a pus aceste bariere între noi,
cei vii și ceilalți, cei care au murit. De ce nu-i putem vedea? De ce nu există
consolare, de ce avem înscris în ADN-ul nostru dorul după cei dragi, de ce îi
iubim și-i vom iubi etern, dar totuși nu-i putem îmbrățișa, de ce nu putem pur
și simplu să vorbim cu ei după moarte, așa cum am vorbit cât au fost în viață?
Ce ziduri de frecvență ne despart? Sunt ferm convinsă că dacă aceste bariere nu
ar exista, dacă noi - cei VII, i-am putea vedea pe ei, cei MORȚI, sau poate
invers - dacă noi, cei MORȚI, i-am putea vedea pe ei, cei VII, dacă am putea
comunica cumva unii cu alții, toate fricile, toate temerile, toate angoasele,
orgoliile, războaiele și limitările ar dispărea. Ori poate că tocmai aici e
misterul, poate tocmai în asta constă LECȚIA pe care trebuie s-o învățăm și
pentru care am venit. Neputința, răutatea, neînțelegerea s-ar dizolva precum un
fum, dacă mi se permite alintul iluzoriu al propriei imaginații și nu m-aș
suspecta eu însămi de halucinații reconfortante.
Ei
bine, n-ar rămâne altceva decât IUBIREA, superbă în idealitatea ei.
Sentimentul
acesta atât de covârșitor și de neînțeles care aparține strict lui Dumnezeu și
cu care ne-a plămădit din aluatul primordial, este unic și dacă în hăul din noi
mai avem vagi siaje din această iubire, înseamnă că trebuie să-i fim
recunoscători Creatorului, fiindcă e ceva ce doar Lui îi aparține și asta în
totalitate. Doar El ne-a învățat ușor-ușor cum să facem să iubim cu adevărat.
Ei bine, tot din această iubire s-a născut acest film pe care, pe bună
dreptate, îl consider O CAPODOPERĂ. Este fantastic să ai un curaj atât de viu
și de etanș, încât să poți realiza un documentar de o asemenea amploare și să-i
dai drumul pe piață într-o societate în care viziunile sunt atât de
restrictive. Anii de îndoctrinare și-au pus amprenta pe noi mai adânc decât
ne-am imaginat și prin hățișul acesta retractil e foarte greu să-ți destinzi
mintea, e o muncă de Sisif să încerci să schimbi un concept, o idee, o dogmă,
dar cineva trebuia să înceapă mai devreme sau mai târziu. Când am auzit că în
România s-a realizat un astfel de documentar, am răscolit tot Internetul,
fiindcă mi-am dorit mult de tot să-l văd.
Îl
felicităm pe domnul Călin Terțan pentru inițiativă, idee și pionierat, pentru curajul
și pentru curiozitatea de a explora tărâmuri necunoscute, pentru a spune lumii
tare și răspicat ceea ce a realizat, ceea ce a trăit domnia sa și nu numai. O
tărie de caracter efervescentă pentru care felicitările și aprecierile noastre
nu sunt îndeajuns. Acesta este un nou început de drum care trebuie musai
continuat, acesta este un PUNCT după care nu poate urma doar VIRGULA, ci mai
degrabă un nou PARAGRAF, semn că astfel de filme documentare nu trebuie să se
termine aici.
Pentru
că după MOARTE, este imposibil să urmeze un punct și atât. Cu siguranță este o
virgulă, urmată de un to be continued fiindcă iubirea aduce cu ea
iertarea, îngăduința, gingășia, puritatea și eternitatea - atribute eminamente
dumnezeiești. Iar Dumnezeu transcende moartea. La fel și IUBIREA. Din ea și
pentru ea suntem aici, iar povestea acestui film documentar absolut uluitor trebuie
s-o facem cât mai cunoscută, s-o dospim poate cu timiditate și delicatețe, dar în
același timp cu o tenacitate asumată plenar și zămislită dintr-o idee
inspiratoare, în mintea și sufletul nostru românesc și nu numai.
septembrie 2024
Start întrebări
AURORA
CRISTEA - INTERVIUL NR. 1
AURORA
CRISTEA: - Cu siguranță NU sunt scriitor. Meseria mea de bază fiind alta, nu am
cochetat foarte mult cu penelul. Este adevărat că am scris câte ”ceva”, dar
eticheta de… SCRIITOR este mult peste capacitatea mea. Admir oamenii care fac
un singur lucru, dar îl fac perfect. Restul, cei care practicăm un hobby - ca
să spun așa, suntem doar un pic semidocți. Povestea mea a început de la câteva
concursuri naționale de proză la care am luat locul I. Și de aici nebunia,
iureșul, care însă, nu a durat decât câțiva ani.
2-LIGYA
DIACONESCU: - În ce an ați debutat şi cu ce?
AURORA
CRISTEA: - Impropriu spus ”debut”, pentru că nu cred că sunt prea departe de
început nici acum. Am cam rămas la același stadiu. Am scris o… hai să-i spunem…
nuvelă? O povestioară nu foarte lungă despre un subiect care pe mine m-a
fascinat la vremea aceea. Cărticica a avut succes mult mai mult decât m-aș fi
gândit și, în tăvălugul de atunci, m-am trezit în doar câteva luni, că sunt
deja înscrisă în Liga Scriitorilor Români. Titlul cărții este ”Povestea Danei”
și am scris-o prin 2012 sau 2013.
3-LIGYA
DIACONESCU: - Ce contează mai mult pentru Cristea Aurora?: o realizare
profesională sau una personală?
AURORA
CRISTEA: - Cu siguranță una personală. Pentru asta trăim pe acest pământ și
pentru ASTA trecem prin această viață. Ca să îi iubim pe cei de lângă noi, să
experimentăm adevărata IUBIRE și astfel, să ne realizăm ținta vieții.
Profesiunea, dacă practicăm ceea ce ne place, atunci putem spune că suntem pe
jumătate fericiți.
4-LIGYA
DIACONESCU: - Aveţi o activitate literară intensă.
Sunteți Membru al Revistei internaţionale de creaţie culturală şi
literar-artistică „Confluenţe literare” și Membru colaborator al Revistei de
creaţie şi atitudine culturală „Armonii Culturale”, Adjud, România. Spuneți-ne
câte ceva despre această activitate.
AURORA
CRISTEA: - Din păcate, de ceva vreme am dispărut cam de peste tot. Și, dacă nu
primeam mesajul dv., cu siguranță nu aș fi dat semne nici acum că mai exist în
lumea literaților. Uneori, foarte rar, mai apar în revista Dobrogea Culturală,
tipărită sub egida Ligii Scriitorilor din România. Dar doar atât… Din
nefericire pentru mine, am avut multe probleme în familie, cu sănătatea. Așa că
m-am retras pentru o perioadă. Nedefinită, cel mai probabil, pentru că nu am
idee când și DACĂ voi reveni cu adevărat.
5-LIGYA
DIACONESCU: - Sunteti un scriitor complet și complex. Scrieți cu
aceeași lejeritate poezie ca și proză. Ce subiecte abordați în
romanele domniei voastre? Ce gen de poezie scrieți? Unde vă găsiți sursele de
inspirație?
AURORA
CRISTEA: - Mi s-a mai spus asta, că scriu și poezie și proză. Dar să vă spun un
secret. Lumea a asociat cumva poezia cu proza, ceea ce nu este adevărat în
cazul meu, de pildă. De când mă știu am admirat oamenii talentați, am admirat
pictorii, am admirat acei oameni numiți POEȚI cu adevărat, cei care știu să te
poarte printre vise doar din versuri, am admirat scriitorii adevărați etc.
Adevărul este sunt un antitalent în materie de poezie. Nu am scris niciodată
vreo poezie, nici măcar la nivel de cl. a II-a, ceva de genul ”Cățeluș cu părul
creț…” Mi se pare o magie să găsești la cuvântul ”creț” o rimă genială, precum
”coteț”. 😂
6-LIGYA
DIACONESCU: - Ce părere aveți despre blogurile și revistele
literare on-line?
AURORA
CRISTEA: - E bine că vrem să dezvoltăm cultura românească chiar și așa. Numai
că, fiind atât de accesibil totul, tuturor, riscăm să ne perfecționăm și
kitsch-urile în egală măsură… Cam greu să mai discernem, la un moment dat,
originalul de fals. Și e păcat… Rămân la umila mea părere, că tot CARTEA,
eterna aglomerare de pagini tipărite, mirosul de lemn autentic, este cea mai
desăvârșită formă de a străbate, cum spunea un critic literar contemporan
”treptele inferioare ale actului de a citi”. Este acea chimie, dacă vreți să-i
spuneți așa, ce se leagă între scriitor și cititorul său.
7-LIGYA
DIACONESCU: - Se spune că doar prin artă, literatură
suntem liberi. Este cu adevărat creaţia o punte prin care îţi recapeţi
libertatea?
AURORA
CRISTEA: - Cu siguranță. Libertatea de a visa, libertatea pe care ți-o dă
imaginația, gândul, acea energie vie ce poate străbate întreg Universul într-o
singură clipă. Probabil că este singura libertate pe care o avem aici. Tocmai
de aceea – poate o fi o aroganță din partea noastră oare? – ne place să ne
autointitulăm COcreatori ai lumii.
8-LIGYA
DIACONESCU: - A existat o carte la care aţi lucrat şi
care v-a rămas mai dragă decât celelalte?
AURORA
CRISTEA: - Sigur. Maor Gruber. O carte emblematică despre Holocaust, o carte
care merită parcursă până la ultima filă și pe care, dacă veți avea
curiozitatea s-o citiți, vă va determina să n-o mai lăsați din mână. Mi-a
plăcut și, culmea!, încă mai îmi place, contrar firii mele perfecționiste.
9-LIGYA
DIACONESCU: - Câte ceva despre premiile
primite! -
AURORA
CRISTEA: - Da… Au fost câteva premii și atât. Nu am luat alte premii, dar nici
nu am mai participat la niciun fel de concurs. Nu știu cum se face, însă timpul
îmi râde în nas prin iuțeala cu care trece pe lângă și prin mine.
10-LIGYA
DIACONESCU: - Este mai importantă pentru domnia voastră
părerea criticilor sau contează mai mult ceea ce cred cititorii?
AURORA
CRISTEA: - Probabil că și una și alta. Deși, în fond, criticile pot fi
constructive uneori, dacă sunt bine întemeiate și făcute de cei avizați, nu de
amatori sau răutăcioși. Totuși, prefer cititorii. 😀
11- LIGYA
DIACONESCU: - Ce sfaturi aveți pentru scriitorii aspiranţi? Unde sau
cui ar trebui să încerce să îşi trimită textele pentru a fi luaţi în seamă?
AURORA
CRISTEA: - Întrebarea asta este întrebare capcană pentru mine. Nu sunt în
măsură să răspund la ea, fiindcă nu sunt un scriitor autentic, nu sunt un
literat – cum spuneam și mai sus - AVIZAT. Sunt pe jumătate scriitor
și, cel mai probabil, așa voi rămâne și mai departe, dacă nu se schimbă
ceva între timp.
Iunie 2020
AURORA CRISTEA - INTERVIUL NR. 2
1 – Elena
Parapiru: - Astăzi cu doamna Aurora Cristea din cadrul Primăriei Galați.
Da, este munca de la Primărie și mai sunt și alte lucruri care se întâmplă.
Doamna Cristea, dv. spuneți că au venit deodată aceste pasiuni. Mi-ați explicat
mai devreme, a fost foarte interesant, ați făcut o analogie cu un balon care se
umflă și după aceea scapă tot aerul.
AURORA CRISTEA: - Da... Pasiunea asta a
mea pentru scris, de fapt, nici nu știu dacă s-o numesc pasiune... Am
participat la un concurs în 2012, am câștigat locul I pe țară, după care am
fost încurajată să mai particip la concursuri de proză, am participat la
concursuri de proză, alte concursuri, am câștigat tot așa, locul I pe țară
și...
2 – Elena
Parapiru: - Deci, nu scrieți oricum, scrieți bine. Sunt patru volume, da,
care vorbesc despre lucrul acesta. Și sunt premiate.
AURORA
CRISTEA: - Sunt doar trei cărți, cea groasă este o antologie în care am apărut,
antologie și de poezie și de proză. Dar eu mai am antologii, nu am adus chiar
tot, că ar fi însemnat să fie cam multe. Și cei de la Editura Tribuna din Cluj
mi-au zis: lasă, că îți publicăm noi cartea, că ai luat locul I pe țară. A fost
prima loc ediție de concurs de proză națională și m-au invitat acolo, mi-au dat
premiul... A fost așa, o nebunie, nu știu cum să zic, dar timp de 3-4 ani, după
care...nu mai... eu n-am mai scris...
3 – Elena
Parapiru: - A dispărut?
AURORA
CRISTEA: - Nu știu dacă a dispărut. Uneori nici nu... Cred că trebuie să ai și
un pic de chef.
4 – Elena
Parapiru: - În mod sigur trebuie să ai chef.
AURORA
CRISTEA: - Da...
5 – Elena
Parapiru: - În momentul acesta nu aveți chef.
AURORA
CRISTEA: - Acuma nu mai am.
6 – Elena
Parapiru: - Bun. După ce a dispărut cheful de scris, a venit alt chef. Nu?
AURORA
CRISTEA: - Da... Cumva a fost și puțin paralel. Mai și scriam, mai și... Și a
veit cheful cu icoanele pe sticlă. Am pictat mult. Vreo 150 icoane, de diferite
mărimi, formate A2, A3 și A4. Și toate care le-am... adică le-am... n-am vândut
nimic, n-am făcut nicio expoziție, nici nimic, nimic, nimic. Doar le-am sfințit
și le-am dat: rudelor, prietenilor, cunoștințelor, vecinilor... cui am crezut
eu.
7 – Elena
Parapiru: - Cine v-a învățat să pictați?
AURORA
CRISTEA: - Nimeni.
8 – Elena
Parapiru: - Cine v-a învățat să scrieți?
AURORA
CRISTEA: - Dumnezeu, cred. Nu știu.
9 – Elena
Parapiru: - Să vină oare o a treia etapă sau credeți că se vor întoarce
pasiunile astea?
AURORA
CRISTEA: - Dar nu știu dacă pot să le numesc pasiuni... Nu știu.
10 – Elena
Parapiru: - Atunci ce-au fost?
AURORA
CRISTEA: - Valuri...
11 – Elena
Parapiru: - În momentul acesta se mai întâmplă ceva în timpul dv. liber în
viața personală?
AURORA
CRISTEA: - Nu.
12 – Elena
Parapiru: - Acuma e tăcere după ce s-au întâmplat și icoanele și cărțile...
AURORA
CRISTEA: - Da... Nu știu ce să zic. Eu nu știu nici ce va fi mâine, dar ce va
fi peste o lună, două... Nu știu.
13 – Elena
Parapiru: - Este foarte interesant pentru că au mai fost cazuri și în
literatură și în pictură de oameni care au fost străfulgerați practic. Nu s-a
întâmplat ca toată viața lor să fie pasionați de lucrul acesta...
AURORA
CRISTEA: - Nu...Dar... Nici nu știu dacă am fost vreodată. Nu știu ce să zic.
Cert este că eu m-am învârtit puțin - cât a fost nebunia asta cu cărțile - m-am
învârtit puțin în lumea asta a literaților și toată lumea mă întreba: Ai studii
de specialitate, nu? Ai făcut filologie? N-am făcut filologie. Dar ești
profesoară de limba română? Nu sunt nici profesoară. Dar ce? Eu sunt cu
birocrația, cu cifrele, le bat cap în cap, trebuie să dea... Adică n-are
absolut nicio legătură ceea ce fac în timpul liber cu ceea ce fac la serviciu.
14 – Elena
Parapiru: - Bun. Dar este cartea aceea despre care mi-ați spus: Povestea
Danei. Că a început undeva.
AURORA
CRISTEA: - Da, aia. A început un pic, așa. De fapt, aia am scris-o mai mult
pentru mine. Nici nu aveam în plan s-o public. Adică n-am avut în plan
niciodată să public ceva. Dar, nu știu. M-am simțit încurajată, așa. Hai, hai!,
Hai, hai!, de alții. Hm, hai! Te ia valul, așa...
15 – Elena
Parapiru: - O icoană cu o poveste specială...
AURORA
CRISTEA: - Da, este Teodora de la Sihla. Am făcut-o cu gândul la copilul meu.
Pe fata mea o cheamă Teodora.
16 – Elena
Parapiru: - Haideți, s-o arătăm puțin, s-o vadă și camera. Au un anumit
stil, că m-am uitat acuma. E stilul dv., sunteți dv.
AURORA
CRISTEA: - Nu știu ce să spun. Probabil...
17 – Elena
Parapiru: - Vorbim despre Povestea Danei?
AURORA
CRISTEA: - Da.
18 – Elena
Parapiru: - Ce este acolo?
AURORA
CRISTEA: - Este o poveste de viață, este vorba despre o fată, o femeie care a
murit în urma unui avort. Și pe mine m-a răscolit așa, ideea, și m-am apucat să
scriu, dar am scris pentru mine, deci în niciun caz s-o public. Și cum am
primit încurajări, hai, public-o, public-o, am publicat-o și după ce am
publicat-o, m-am apucat să scriu eseuri scurte. Adică, de o pagină, două,
trei... și am trimis la diverse concursuri din țară. Și-am câștigat acum patru
ani 3 concursuri și toate trei aveau decernarea premiilor în aceeași zi. Și la
toate trei am câștigat. La una locul I, la una locul II și la una mențiune
parcă, nu mai rețin exact. Și mi s-a spus: Vino, că trebuie să fii prezentă la
decernarea premiilor. Și zic: Nu am cum să fiu și la Călărași, și la Urziceni,
și la Cluj. N-am cum. Și am ales Clujul. Și m-au întrebat cei de la Cluj: Dar
de ce ai ales Clujul? Pentru că este mai aproape... Și după aia ei mi-au
publicat cea de-a doua carte, Maor Gruber. În cartea a doua este vorba despre
Holocaust. Personajul principal este ficțiune, dar evenimentele istorice și tot
ce a avut loc, au fost reale. Și după aceea, cea de-a treia carte Alte
Povestiri pe care am publicat-o la Editura Națiunea și am avut lansarea acum
doi ani, în 2016, aia e... practic am luat toate eseurile și le-am publicat
într-un singur volum și le-am dat drumul pe piață.
19 – Elena
Parapiru: - Știți? Fostul meu diriginte din liceu și era și profesorul meu
de română, ne spunea că adevăratul geniu și adevăratul poet sau scriitorul care
suferă într-adevăr de vibrație este cel care lasă să curgă prin sine arta. El
este doar un vas prin care se manifestă ceea ce este etern. Și poate că o
pasiune nu este nevoie să continue o viață sau să se întâmple dintotdeauna ca
să fie reală. În cazul dv. este evident că sunt lucruri reale.
AURORA
CRISTEA: - Da. Adevărul e că mi-ar plăcea să am timp mai mult ca să scriu. Dar
ca să scrii, îți trebuie chef, îți trebuie inspirație, îți trebuie... să
pornească așa, dinlăuntrul tău. Că dacă te-apuci să scrii... am observat că
dacă te apuci să scrii o chestie pe care nu o simți, nu are priză la public.
Oamenii simt.
20 – Elena
Parapiru: - Așadar să avem și noi vibrație reală, ca să putem transmite mai
departe. Vă mulțumesc, doamna Cristea.
AURORA
CRISTEA: - Și eu vă mulțumesc.
21 – Elena
Parapiru: - Și mulțumesc pentru emoția din cadrul acestui interviu.
decembrie 2018
Motto-ul și Motorul vieții
M-am întrebat adesea dacă ceea ce fac eu, dacă ceea ce face un altul, dacă ceea ce facem noi toți, împreună, contează cu adevărat. Și dacă da, pentru cine?
M-am întrebat adesea dacă există o persoană, măcar o
singură persoană din această lume nebună care să se oprească pur și simplu în
loc și să privească de jur-împrejurul ei o singură clipă.
De exemplu, folosește cuiva faptul că astăzi toată
lumea scrie și nimeni nu mai citește?
Contează ceea ce încerci, într-o firavă strădanie de
elan sfătos, să transmiți lumii?
Cui îi pasă?
Ca o încununare a deziluziei care te cuprinde uneori,
în marasmul patologic și grețos de neîmblânzit al omenirii, se iscă
scepticismul acid, condamnat la o introspecție de-a dreptul turbulentă care se
vrea a te reduce literalmente, la o muțenie etanșă. Și totuși... De fiecare
dată când trăiesc dezamăgirea pe deplin, de fiecare dată există o voce care mi
se propagă în suflet repetând necontenit cuvintele: ”Dă-i lumii tot ce ai mai
bun, oricum... La urma urmei, este între tine și Dumnezeu. N-a fost niciodată
între tine și ei, oricum.” spuse de Maica Tereza.
Acesta este Motto-ul și Motorul vieții. Acest
lucru este cel care ne animă uneori, acesta este sensul existenței noastre.
Atât de simplu și frumos spus, atât de elegant și atât de creștinește!
Sunt OAMENI în această lume care-și ghidează pașii
după alintul duios al sufletului lor nemărginit pentru că au bucurii
scânteietoare care le satisfac dorul divin și iubirea dumnezeiesc-armonioasă.
Sunt OAMENI care dau lumii dragostea lor perpetuă, indiferent că primesc,
poate, palme în schimb ori că otrăvurile și mușcăturile veninoase le sfârtecă
terapia morală cu care își îmbălsămează arcadele sufletului.
Indiferent cum e lumea, indiferent de păcatele și
mocirla-i putredă, ei scotocesc mereu și mereu în adâncul lor inepuizabil,
oferind perpetuu lumina vindecătoare a unei nobleți înnăscute.
Și atunci, cum să nu fii în consonanță cu ei?
Îți azvârli la container decepțiile perforate și te
mobilizezi la fel de plenar, urlând din vârful propriei penițe în cele patru
zări ale confluențelor literare, că ceea ce vezi trebuie să constituie un
exemplu demn de urmat. Sufletul ți se lichefiază și rămâi uluit că ai dat peste
comori nebănuite, coacerea mentală ți-a scos scânteia divină la plimbare și te
lași târât cu o beatitudine consimțită în acțiunile lor generoase, fiind
fericit că poți grăi doar câteva cuvinte mărunte, dar pline de iubire hristoșească, dacă mi se permite termenul..
În orașul în care locuiesc, foarte aproape de
cartierul unde stau, există un edificiu de cult, vechi de când lumea, cu ecou
larg în istoria citadină, de peste două secole fiind adânc ancorat în pământul
Covurluiului de altă dată. Lăcașul reprezintă o punte de legătură între
subjuganta și mizerabila viață a căutătorilor de veșnicie și izbăvirea aproape
instantanee prin neprihănita fântână de haruri a celei dintâi femei din toate
veacurile: Fecioara Maria. Este prințesa tristeților albe, regina
absolută a binecuvântărilor lumești, șlefuitoare de diamante și scăparea
tuturor celor steril-evlavioși, este regeneratoarea sufletelor, o șansă în
plus, o scurtătură cu miros de dragoste către Liturghia eternă din cealaltă
lume. Dăruită lumii din iubire, ea însăși iubire fiind, are puterea de a
construi adevărate ermitaje între tine și tine, realizând veșnic un abur dens al
iertării, un intermediar nealterat, mereu frumos și curat către care îți poți
îndrepta sigur toate angoasele și fricile întru bineprimita și eliberatoarea
tămăduire.
Edificiul poartă numele de Vovidenia, mai exact Intrarea în biserică a
Maicii Domnului.
Cei care străpung pâinea de ani de zile în acest
lăcaș, au făcut din viața lor un triumf al bucuriei, al speranței vindecătoare,
o solie a reverendei străbune purtată prin viața enoriei cu cinste și dăruire,
ștergând atât cât se poate lacrima din colțul ochilor păcătoșilor cuminți. Și
asta fără a avea pretenția unui accent encomiastic pardosit cu ipocrizie ori
poate un stufăriș lăcrimos-duplicitar, ci dimpotrivă, un har firesc al
emulației empatice genetice poate, asortat cu un suflet pe măsură, din moment
ce distincția, ca mod de viață, a biruit până în zilele noastre. Mă refer, în
speță, la eleganța de a purta sutana neagră, la rafinamentul din tată în fiu al
unui sacerdot modern, capabil de a fi Motto-ul și Motorul vieții în
spațiul parohial amintit.
Ilustrul gânditor Goethe spunea: ”Să nu treacă o zi
fără să auzi, să vezi sau să citești ceva frumos”. Genială frază, dar ușor
incompletă, din moment ce nicăieri nu se spune ”fără să FACI ceva frumos și
bun”.
În mod cert însă, educația, vocația și dăruirea,
practicate cu sufletul deschis, adună în micul univers o mână de oameni
nemaipomeniți, despre care nici nu bănuiai că ar putea exista. Pentru că,
într-adevăr, nu poți face de unul singur ceea ce se face colectiv.
Individualitatea este similară cu o cușcă neînsuflețită, iar biciuirea
agonizantă a pustiului îți poate șchiopăta atitudinea cu care te așterni uneori
peste oameni și lucruri și trebuie să te gândești că doar solidaritatea
REîntregește sclipirile de viață generate spontan în ochii celor de lângă tine.
Poate tocmai de aceea, Părintele Porfirie spunea că nu te poţi mântui singur.
Principiul de bază în astfel de acțiuni, un exemplu
viu de urmat în acest sens, pot fi figurile cele mai marcante ale așezământului
creștin, înșiși slujitorii Sfântului Altar, în frunte cu cel care conduce mica
unitate administrativă bisericească. Toate actele de filantropie, nu doar cele
palpabile, concrete, ci și duhovnicești, reprezintă punctul și linia definitorii
în conturarea iubirii supreme, iubire hristoșească practicată la scară
largă aici, cu brațele pe deplin deschise către buruienosul păcătos aterizat cu
totul întâmplător, ce încearcă timid să pătrundă dincoace de hotarul parohiei.
Cum să nu rezonezi cu inițiativa lăudabilă a unor
astfel de pilde strălucitoare?
Pentru mine, ca om mărunt ce trăiește sentimentul
propriei inutilități mai mult decât își poate închipui cineva, aterizarea în
heliportul Vovidenia înseamnă un soi de subțiere a
sufletului aflat în derivă, înseamnă o spălare a colbului usturător pe care-l
simt uneori arzându-mi inima. Este răspunsul la eterna-mi întrebare a
introspecției făcute aproape zilnic, cu o precizie matematic-negativă ce-mi dă
o stare vecină cu deșertăciunea, fiindcă regretul existenței mele letargice,
mai ales din ultimii ani, îmi exploatează harnic neajunsurile și-mi
dezinfectează cugetul, conturându-mi un orizont plin de speranță.
Iertarea salvează oameni.
Iubirea însă, salvează suflete.
În repetate rânduri mi s-a întâmplat să mă gândesc că zilele se îngrămădesc parcă unele în altele precum sardelele într-o conservă, să trăiesc aproape apocaliptic sentimentul că mormanele de timp s-au năruit dintr-o dată și că, pur și simplu nu mai am timp ”să FAC ceva frumos și bun”, nu mai am timp să merg pe singura cărare dreaptă a vieții, cea hristică. Fiindcă un copil, cu doar nouă zile înainte de părăsi scena vieții, grăia plângând: îmi pare rău că nu am ajutat destul, că nu mai pot să fac bine pentru cei din jurul meu. Dacă ea, la vârsta ei angelică, de doar 15 ani, suspina așa, noi ce să mai spunem? Nu vreau să am acest regret și îmi doresc ca nimeni să nu-l aibă, poate tocmai de aceea ar trebui să fructificăm clepsidra timpului, s-o exploatăm la maxima capacitate și să încetinim, atât cât se poate, scurgerea inerentă a clipelor serbede prin orificiul sugrumant.
În lumea aceasta nebună, sunt OAMENI care dăruiesc și
se dăruiesc celor de lângă ei, la modul plenar, fără fisuri și fără multe
cuvinte. Faptele vorbesc. Personal nu pot trece cu vederea peste ei, nu vreau
să pășesc cu indiferență peste ceea ce fac ei, fără ca eu să nu-mi înșusesc
măcar a suta-mia parte și să nu mă implic cumva, fie cât de puțin. Nu pot și
nici nu vreau. Mă simt într-un fel datoare nu doar să recunosc deschis meritele
absolute ale lor, care sunt mai mult decât evidente, ci și să fac cunoscut
lumii întregi ceea ce se petrece în micul univers parohial al orașului port de
la Dunăre.
Astfel, slujitorul Unicului Laureat al Eternității, al
Celui înviat în veșnicie dă clasă chiar și celor mai superficiali din fire,
surâzând lui Dumnezeu printr-o evadare pe verticală, antrenând în urcarea sa pe
toți cei pomeniți la Sfânta Proscomidie.
Poate că în iureșul acesta tenebros al unei vieți
urbane năbădăioase și pline de maliție colectivă, ar trebui să ne oprim în loc
și să privim doar o singură clipă de jur-împrejur. Probabil că ar fi suficient.
Suficient cât să ne dăm seama că Dumnezeu ne-a dat un tezaur binecuvântat,
genetic-liturghisier, OM al celei mai citite cărți din istoria omenirii: Sfânta
Scriptură, care adună mereu și mereu comori în cer.
Asumându-mi riscul criticilor abrupte, al posibilelor
lapidări veninoase ale congenerilor mei atei, m-aș suspecta de falsă prețuire
dacă n-aș elogia astăzi uimitoarea dăruire a celor care fac din agneț un mijloc
al iertării, un altar al adevăratei credințe. Binecuvântare și bucurie pentru
noi toți, recunoștință pentru dăruirea cu care nouă, celor din lume, ni se
întinde o mână de ajutor, pentru infinitele acte caritabile săvârșite de-a
lungul anilor, în care sunt angrenați absolut toți cei care doresc să
participe, și aleasă considerație pentru înțelegerea și atenția față de fiecare
în parte, dar mai ales pentru rugile fierbinți înălțate către Cer.
Aduc iertare dacă am lovit ceea ce nici măcar nu
trebuia atins: cheia de boltă a tot ce reprezintă Biserica Vovidenia din Galați ca un întreg obștesc, în
frunte cu slujitorii săi inițiatori.
Mulțumesc.
Top 10 oameni model din Municipiul Galati
DREPTUL DE AUTOR
Muzica
Genialul compozitor al secolului XX Ernesto Cortazar Franz Schubert