Sub cerul meu de amintire

 

autor Roryta

Sub cerul clar, cu stele fremătând,
Ți-am pus iubirea toată pe pământ.
Te-am desenat din flăcări și din vânt,
Cu ochii plini de spațiu și de cânt. 
 
Aveai în tine liniștea din zori,
Și chipul tău purta miros de flori,
Iar vocea ta, cu timbru de fiori,
În suflet mi-a aprins poeme fără sori.
 
Când te priveam, simțeam cum cad ușor,
Ca frunza ce se rupe de un dor,
Și tu treceai prin mine, ca un nor,
Un vis frumos în dulcele său zbor.
 
Ai fost al meu o clipă-n infinit,
Într-un sărut tăcut și răvășit,
Iubire caldă fără de sfârșit
Un veșnic dor ce-n taină ne-a unit.
 
Te port în gând ca-ntr-un altar de foc,
Cu stele-n păr și sufletul în joc,
Ești cântecul ce-n noapte mi-a rămas,
Lumina care nu se stinge-n glas.
 
Sub bolți de cer, mai caut uneori
Acea privire plină de fiori,
Dar știu că n-o să vină înapoi
Iubirea mea de-acum, e doar cu ploi.

 

                                         iunie 2025  

                             Youtube

                             Facebook

Dor de tine

autor Roryta

 

În taina lumii nevăzute, îngerii coboară

Cu aripi moi din cerul blând, sub raza lor de seară.

Ei poartă-n ochi lumină vie, har dumnezeiesc,

Și-n șoapte calde îmi aduc un vis nepământesc.

În palma lor stă scris destin, cu slove de iubire,

Cuvinte clare de cristal, din cer și din simțire.

Ei știu că-n mine e un foc ce nu se poate stinge,

Și că un suflet, undeva, de dorul meu se frânge.

Pe drumul plin de flori și spini, mă țin în miez de rugă,

Ca inima să-mi fie scut și gândul să nu fugă.

Știu că din mine se desprind adesea rugi albastre,

Iar El, ce le aude lin, trimite semne-n astre.

Pe fruntea lui s-a așezat o rază nesfârșită,

Un timp divin, o amintire tainic înflorită.

Nu-i spun pe nume, dar ți-l port, Stăpâne, drept ofrandă,

Că-n fața ta doar Adevărul veșnic mă comandă.

În brațul lui, de-aș fi pământ, și el ar fi o ploaie,

Aș încolți din nou iubind, cu pace și candoare.

Și-n clipele ce stau în loc, când cerul se deschide,

Aud cum îngerii îmi spun că el de mine râde.

Dar râsul lui nu-i râs de joc, e murmur de tăcere,

E semn că a simțit în el aceeași mângâiere.

Că ne-am născut din adevăr și-același drag cuvânt,

Și ne-a unit un singur dor, venind de sub pământ.

Și dacă Tu, din cer, mă vezi cum strâng în piept durerea,

Te rog, păstrează-l liniștit, chiar dacă-mi plânge vrerea.

Să nu-l atingă niciun vânt, nici timpul, nici uitarea,

Că-l port în mine ca pe-un dar ce-mi bate-n piept chemarea.

                              iunie 2025 

Iubire care nu se mai termină

autor Roryta

Te port în cerurile mele coapte,

În norii care plâng a nerostire,

În stelele ce ard în miez de noapte

Și-n umbrele ce cresc din amintire.

 

Ești lacrima ce nu mai cade-n lume,

Ci-n mine, tainic, lunecă mereu,

O liniște ce urlă printre rânduri,

Un nume nerostit, iubitul meu.

 

Te caut în fuioarele de vânt,

În galbenele frunze rătăcite,

În fiecare vers și-ntr-un cuvânt

Și-n mângâieri atât de fericite.

 

Și mă trezesc cu ochii către cer,

Să-ți prind privirea, stea de altădată,

Iar noaptea care tace aș vrea să ți-o ofer

Să fii din nou lumină vinovată.

 

Mi-e dor de tine ca de-o primăvară

Ce n-a ajuns nicicând la margini sfinte,

Și totuși, te simt viu, de parcă ieri

Mi-ai spus iubirea-n mii de jurăminte.

 

Himera noastră blândă ce visează

Ce stă ascunsă-n piele, ca o rană

Ea nu mai sângerează, dar pulsează

În fiecare clipă diafană.

 

Eu te iubesc în felul meu tăcut,

Cu rădăcini de foc sub scoarța rece,

Cu brațele deschise către vise

Și pașii mei, spre tine, dau să plece.

 

Tu ești poemul meu nedeslușit,

O șoaptă caldă-n zorii de lumină,

Emoție-n eter fără sfârșit

Iubire care nu se mai termină.

                             

                              iunie 2025 

                            Youtube

                              Facebook

 

 

Fără hotar

 

autor Roryta

În liniștea serii, cu sufletul plin,

Te port între gânduri, te port pe deplin.

Ești raza din zori și tăcerea din noapte,

Un dor fără margini pe aripi de șoapte.

 

Cu ochii-nchiși simt cum te-apropii ușor,

Ca vântul ce-alină o inimă-n dor.

Nu știu de e vis, ori e har ce m-a prins,

Dar știu că iubirea din mine s-a-ncins.

 

Ți-am scris cu lumină pe file de cer,

Te-aștept fără grabă, și rug, și mister.

Că-n tine găsesc un răspuns nerostit,

Un jar al iubirii de suflet smintit.

 

Ești taină, ești vers, ești chemare divină,

O stea ce din haos mi-a dat rădăcină.

Iubire, ești ecoul din viața-mi matură,

Suspinul din suflet. Oh, creatură!

 

Nu cer să răspunzi, nici să fii doar al meu,

Doar lasă-mi privirea să-ți fie trofeu.

Etern și viu în acest Univers

În inima mea ce bate prin vers.

 

Și dacă vreodată vei simți ce-am trăit,
Întoarce-te-n gând, căci n-am mai fugit.
Sunt lutul ce-așteaptă un pas pe pământ,
Mărturie în suflet și-al dragostei cânt.

                               iunie 2025 

Dragă străine

     

autor Roryta

                Să-mi spui, dragă străine, acum ori niciodată
                Cu câtă îndrăzneală spre mine vii pe dată
                Să pârjolești un suflet, o inimă ce bate
                Ruină ca să-mi faci din vechea mea cetate
 
                În tainicul meu dor ascuns atât de-adânc
                În vise care mor și aripi ce se frâng
                E chipul tău frumos cu ochii maronii
                Care trezesc în mine măiastre simfonii
 
                Sunt lut ce se aprinde de dor și de iubire
                Când te privesc adânc mereu dintr-o sorbire
                De ce tot stai acuma în ale mele visuri?
                Urcând în mine-ncet din negrele abisuri?
 
                Mă faci ca rațiunea-mi să fie inamică
                Să nu mai știu de mine, să nu mai știu de frică
                S-ajung la tine-n zbor cu brațele întinse

                Ca inima și gândul pe veci să-mi fie-nvinse.

            

                  iunie 2025

Te port în mine

autor Roryta

Te port în mine fără rest,

De parcă-n tine m-am născut,

Un nor purtat, un nor celest,

În viața ce n-a început.

 

Nu te-am ales, nu m-ai chemat,

Dar ne-am găsit în plin tăcând,

Ca două stele pe înalt,

Ce se atrag fără cuvânt.

 

Tu ești o linie în piept,

O rană caldă ce mă ține,

Un vis pe care-l port discret,

Un Dumnezeu dintr-o privire.

 

Și nici nu știu ce-a fost mai mult:

A fost iubire? Fost-a dor?

Sau doar un timp ce n-am știut

Să-l ținem viu, arzând ușor?

 

Dar știu că-n clipa cea mai grea,

Te simt tăcând în sânul meu...

Și mă ridici din umbra mea

Știu, ești trimis de Dumnezeu.

                                      iunie 2025

Nu vrei

 

autor Roryta

Nu vrei acum să fim numai noi
Nu vrei să ne-nevelim amândoi
De atâtea frig și atâtea nevoi
În timpul știut doar de noi? 

Să culegem pe buze un fruct al iubirii
Să ne ardem în cer acel foc al privirii
Încet și sigur să nu mai fim ai firii
Și să nu punem stop în timpul unirii 

Îmi extragi acum din cutele minții
Măiastre cuvinte și gânduri cu dinții
Cu zâmbetul cald și frumos pe care-l ai
O oază în suflet, o oază de Rai.

                                        iunie 2025 

No comment

No comment

 

Gândurile serii

autor Roryta

În liniștea serii m-am simțit deodată copleșit de un sentiment ciudat, nemaiîntâlnit... Ceva din inimă mi s-a ridicat în gât și emoțiile au început să mă copleșească atât de tare, că aproape îmi venea să plâng. Am ridicat o mână grea către ochelarii care abia mai stăteau pe nas și i-am dat jos moale, într-un gest plin de sfârșeală nedisimulată. Ce-o fi oare? Parcă am simțit o fisură acolo, în adânc, ceva s-a spart. Am auzit cioburi în suflet. Și m-am speriat.
        Am închis ușor ochii și prin minte mi-au trecut o mie de gânduri, toate odată, îngrămădite ca într-o centrifugă, învârtindu-se atât de puternic că am amețit cu totul.
      Balansoarul a început să se miște în față și în spate, arcuindu-și balansul și gemând dogit sub greutatea mea pe care o percepeam în clipele acelea ca fiind dublă.
          Am obosit...
          Doamne, cât o să mai rezist?
        Cum să mă înțeleg, cum să mă decojesc taman acum, când tocmai am făcut 68 ani și când tocmai am reușit să-mi finalizez de ceva timp propriul regat? Și pentru ce? Pentru niște vorbe în vânt? Poate că își bate joc de mine. Și chiar de n-ar fi așa, chiar de aș arunca cât colo scepticismul și aș accepta că tot ce spune și ce face, e adevărat... Cum să-mi permit să accept totul ca pe un adevăr sacru? Ce a reușit oare să facă fata asta? Prin ce căi, pe ce alei a ajuns la poarta sufletului meu, când eu n-am făcut toată viața decât să construiesc cetăți, să ridic ziduri, să săp apeducte bine ancorate în granitul dur din jurul inimii mele? Cum să-mi permit o astfel de ignoranță?
        În niciun caz!
        Sunt prea tulburat pentru un adevăr atât de mare, venit tocmai acum, în apusul vieții.
        De ce n-a venit acum 40 ani?
       Dar când să vină? Când era doar o copilă și când abia învăța că există un CNP în inedita carte de identitate pe care tocmai o ridica de la Miliție poate? Sau buletin de identitate, cum se numea pe atunci!
     Cine este fata asta și ce vrea ea de la mine? De ce-mi tulbură mie liniștea? Ce încearcă ea să facă și care e scopul? Vrea să mă distrugă oare?
       Încă reușesc să-mi țin ochelarii între degete, semn că n-am murit chiar de tot sub capriciul unor sentimente stranii ce-mi traversează inima de-a lungul și de-a latul, împletindu-se cumva cu geamătul lemnelor din șemineu și care-mi hipnotizează auzul.
       Visez frumos.
      Simt o căldură dulce ce mă învăluie. Mai că aș da frâu liber sentimentelor, mai că mi-aș desfereca inima asta încorsetată și aș lăsa-o să respire...
       Ah, Dumnezeule mare! Dacă ar fi să-mi urmez sufletul, dacă ar fi să pot zburda după bunul plac, să săr într-un picior ca un adolescent, fără griji, fără bariere, aș dansa în ploaie, aș traversa toată țara, aș lua-o de mână și aș pleca cu ea în triburile șamanice, să tragem din narghilea și să trăim cea mai frumoasă poveste de dragoste care ar putea exista vreodată pe acest pământ, să dau frâu liber inimii, să-mi umplu plămânii de bucurie, de iubire, de dragoste și dor, să mă bucur până la cer că am întâlnit-o, în sfârșit, pe nebuna sufletului meu, cea care-mi compune mie poezii pe care nimeni nu mi le-a compus vreodată, care-mi scrie zeci și sute de cuvinte cu care mă îmbăt seară de seară și care-mi tremură pe sub pleoapele închise.
        Așa adorm. Visând mereu și mereu la ceea ce ar fi putut fi.
   Și dimineața mă trezesc ca un plumb, cu glasul pardosit de nicotină, dogit de țigări fumate cam prea mult și cu pastilele mele de tensiune puse de Amalia cu grijă pe noptieră, cu cafeaua slabă pe care o mai beau pe stomacul gol, deși știu că nu-mi face bine. Ce viață plină de rutină copleșitoare, nu-i așa? Unde mi-e trupul și unde mi-e sufletul! Ce diferență! De sistem, de referință, de viață, de vise și de realitate.

Prea frumos. Prea ca într-un roman scris de Tolstoi poate sau de Gabriel Garcia Marquez. Ce aroganță, ce desfrâu dulce și vital în coacerea unei senectuți inerente care-și construiește deja inteligența, statura morală a unei vieți frumoase, pline de realizări spectaculoase, dar în spatele căreia simt uneori încercări de tandră presiune interogativă.

Mă gândesc la timpul care mi-a lăsat ființa zdrențuită de atâția ani, alterând toate încheieturile trupului meu care se slăbănogește cu fiecare zi, sumă de ani așezați cu duioșie poate pe arcadele corpului, dar care încep să se îngreuieze din ce în ce mai tare. Am încetat de mult să mă mai întreb ce-i cu mine. Nu mai vreau nimic, nu mai am pretenția de la Dumnezeu să-mi mai dea ceva. Am ajuns la o înălțime a vârstei la care pot dialoga cu zeii în catedralele propriei ființe, fără să mai am vreun vis, fără imaginație chiar, pierzându-mi nu doar entuziasmul, ci bucuria de a zburda chiar și în gânduri. Îmi vine să zâmbesc deconcertant, îngăduitor, cu o îngăduință pe care doar maturitatea căruntă mi-o mai poate da.
        Ce crede ea oare?
        Că alerg, că zbor spre ea?
        Nu știe oare că mai am doar o aripă? Ce-o fi așa de greu de înțeles?
      Aș putea s-o asemuiesc cu o porumbiță care nu-mi dă pace și care mi se așează mereu ba pe umăr, ba pe creștet, ba pe celălalt umăr, atât de des, că devine agasantă de-acuma. Începe să mă enerveze. Nu mai am răbdare și îmi vine s-o alung. Dar nu pentru că nu e frumos ce e în ea sau pentru că nu îmi place ce spune, ci pentru că mă face să-mi cobor mintea în inimă și să nu mai gândesc lucid, mă face să mă simt vulnerabil și nu-mi permit acest lux. Nu acum, nu la vârsta asta.
        Fătucă dragă, ai ajuns prea târziu, mult prea târziu!
        Poate că așa a fost să fie. Poate așa a trebuit să fie.
        Aș vrea să mă lase în pace.
      Sunt sigur că pentru ea sunt doar un capriciu. O fi bătut pariu cu vreo prietenă că mă poate cuceri. Mai știi? Deși, nu pare genul. Pare sinceră. Și... chiar de-ar fi așa? Ce contează cum mai e dacă nu e?
        Frumoasă!
        Și foc de deșteaptă!
        O femeie ca ea dărâmă munții. Cu ea poți lejer construi un imperiu.
       Auzi la ea: ”... dacă ar fi să merg cu tine până la capătul lumii și să știu că vom fi împreună pe veci, aș lăsa totul baltă și aș merge cu tine oriunde. Și dacă va fi să trecem în veșnicie împreună, împreună cu TINE aș trece oricare prag...” A înnebunit de tot. Oare ar fi în stare de așa ceva? Da, pare vulcanică așa.... dar chiar așa?
      Deschid ușor pleoapele și trag un ochi către fereastră. S-a lăsat frigul și începe să se întunece. Nu mai stau mult și o pornesc ușor-ușor către casă.
      Închid din nou ochii, ca s-o pot visa mai bine, să-mi închipui că e în fața mea, să-i simt vibrația, energia. Minunată ființă! I-am spus-o de atâtea ori...
     Trebuie totuși să fiu precaut, foarte precaut. Asta e nebună! Dacă zic ceva greșit, am feștelit-o. Îmi stric tot regatul.
     Căldura șemineului mă învăluie și parcă aici simt că sunt luat de valul aducerilor aminte, simt că sunt doar eu cu Dumnezeul din mine, cel de care nu mă pot ascunde așa cum fac în fața tuturor. Aici, în dulcele meu sanctuar, unde ascult cu nostalgie muzică jazz, în încăperea asta atât de intimă și cochetă pe care mi-am imaginat-o mereu și pe care am visat-o încă din copilărie, doar aici pot visa în voie, așa cum doresc.
     Doamne, spune-mi! Ce-i cu ea, ce-i cu mine? Cum să mă îndrăgostesc? Acuma? Drept cine mă ia? Vreun flușturatec care aleargă la bătrânețe după himere?
       Și, Dumnezeule, ce frumos scrie!
      Oare să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a scos-o în cale? Sau încă nu? Sau poate e doar o iluzie!
       Poate totul nu e decât o încercare.
       Sigur! Asta trebuie să fie!
       Nimic altceva.
     Ce iubire, care iubire? Nici vorbă. Nu am eu timp de prostii de genul ăsta. De visări, melancolii, romantisme și altele. Astea au fost bune la vremea lor, la 17 ani, nu la 68.
      Doamne, câți ani au trecut peste mine. Sunt aproape de apus. Simt asta uneori. Mai acut decât aș vrea. Și ea vrea să mă tragă către viață, către tinerețe și exuberanță. E bine că e așa. Măcar încearcă. Numai că... gata! De-acuma trebuie să înceteze. Am crezut-o, apreciez, dar totuși, hai să dăm dovadă de maturitate, dragă! Ce-i asta? Ce-s cu frustrările astea și cu dulcegăriile astea ieftine? Ia! Hai, s-o las mai moale, că nu-și are rostul, nu-și are sensul!
     Cel mai probabil o s-o răresc, să devin rece, distant cu ea, ca să plece, să nu mă mai înnebunească de cap. În felul ăsta, mă simt și eu... eliberat! Să nu-i mai permit să-mi invadeze teritoriul. Destul am permis. Doar așa o pot determina să se retragă.
       Și totuși...
      Așa un suflet cald, așa priviri topite de dor și de iubire parcă nu-mi aduc aminte să fi văzut la cineva vreodată. Mi-e dor! Mi-e dor de apelativul ei unic ”Bebiță”, cum doar ea mi-l spunea atât de tandru, atât de dulce. Dumnezule mare, ce a putut să-mi facă ființa asta! Să-mi zguduie din temelii tot regatul. Ea, cu siropelile ei libidinoase, cu alintăturile ei sclifosite, cu duioșia și gingășia ei desuete și cuvintele împletite ca o dantelărie absolut superbă.
      Sunt nervos pe ea. De fapt, sunt nervos pe mine. Pe mine, fiindcă m-am lăsat dus de val și i-am permis să-mi pătrundă în suflet, să devină slăbiciunea mea.
      Ce frumos îmi zicea: ”Feblețe!”
     De unde toate aceste cuvinte unice? Cum de doar ei îi veneau în minte, pe buze și în degete, de-mi scria mereu așa?
     Dacă m-aș lăsa purtat ce toată iubirea pe care aș putea să i-o dăruiesc, aș lua-o pe sus și aș purta-o mereu în brațe.
     Dar poate că mai bine ar fi s-o tratez cu indiferență. Nu pot s-o alung jignind-o. În fond, nu mi-a greșit cu nimic. Poate doar cu faptul că m-a iubit prea mult. Și mă iubește prea mult. Ar însemna să fiu mojic de-a dreptul. Destul că îi frâng inima și o simt cât suferă. Dar poate-i mai bine așa. Pentru amândoi. O să-i treacă. Trebuie să-i treacă. Las-o, că are forță, e o femeie adevărată în toată puterea cuvântului. Sigur va renaște mai colorată, mai vie ca oricând, nu-mi fac griji pentru ea. Sigur va învinge.
     Plus că parcă nu mă mai atrage așa, ca la început. La început era veselă, spontană. Cel puțin așa mi s-a părut. Acum parcă e fadă, nu mai are gust. Sau am îmbătrânit eu oare și mai mult?
      Deschid ochii larg și privesc în jur.
      Gata pe ziua de azi. Am visat destul.
     Mă ridic greoi și-mi dau seama că toate gândurile mele au fost răsfoite vale cu vale în seara aceasta care cade rece și udă.
     Și totuși... ce-a fost cu acea tresărire în inima mea? Ce-a fost cu acea undă care mi-a străfulgerat tot trupul, toată ființa, ca un cutremur? Să fi fost gândul ei atât de puternic simțit și trimis către mine? Mă simt ca în romanul Jane Eyre, o versiune sonoră a sufletului zdruncinat de decibelii din el.
   ”Boreala mea cea dulce, unde ești?”, oftez adânc în gând, până la Dumnezeu și înapoi. ”Ești și vei rămâne în inima mea, iubita mea secretă și dragă!”, îmi zic cu o lacrimă uriașă pe care o las să se prelingă din sufletul meu trist, direct în eternitate.

          aprilie 2025

 

Impresii despre lansare film documentar ”0,1 %”

 

autor Roryta

           Ora 15:40.
          În curte deja se adunaseră câteva persoane care s-au apropiat de noi și ne-au întrebat cu o curiozitate nedisimulată: ”Putem intra?”

          Am închis ochii imaginari și m-am gândit: ”Va fi multă lume.”
        Aula Centrului Universitar din Str. Victor Babeș, nr. 62 A din Baia Mare începea ușor-ușor să devină din ce în ce mai mică, iar atmosfera devenise forfotitoare, vibrând în eter ca o presupusă dârdâială ce ne dădea vinovate solfegii ale cultului pentru Marele Necunoscut, pentru Adevărul și Credința propagate direct în inimile celor care au umplut sala atât de complet, că s-au așezat pe trepte, direct pe jos, de-o parte și de alta a scaunelor, mărind Vibrația întregii încăperi.

        Ora 17:00.

      Liniștea s-a instaurat brusc atunci când producătorul Călin Terțan a urcat pe trepte și a ajuns la microfon. 
     A urmat un moment magic: prezentarea filmului ”0,1%”, o încercare de dezlegare a unui mister divin: vindecarea spontană, vindecarea prin credință.
       Cei prezenți s-au lichefiat de interes și am văzut multă emoție în privirile lor, fascinație și exuberanță deopotrivă, schițându-și fiecare, în memoria lui, orizontul în care urma să-și așeze visele și speranțele.
      Ni s-a vorbit mult în film, și nu numai, despre adevăr, despre credință și vindecare, dar și despre lumină. S-a visat speculativ și, așa cum ne-am perceput în atmosferă fiecare din noi, am fost ținta mesajului iubitor care a reprezentat mai mult decât o pădure de cadouri, a fost un labirint plin de luminițe în sufletul omului modern, în adâncul propriei ființe, acolo unde se rescrie istoria ADN-ului placentar, trezind în noi focul unei lumânări care -  culmea! – ne-a întipărit pe viață miracolul tămăduirilor inexplicabile.
       De fapt, cel mai probabil a fost și este vorba de ”dumnezeire” - acest cuvânt care dă fior tuturor, unora de bucurie, altora de revoltă, trezind în măduva sufletului, îndoieli ce se înșurubează din ce în ce mai adânc, cu reverberații peste ani, punând măcar din când în când cugetele noastre sub același semn de întrebare scris de producătorii acestui film fascinant la sfârșitul titlului.
         Suntem mici dumnezei sau nu suntem?
       Cu siguranță fiecare din noi știe răspunsul, cu siguranță fiecare din noi, dacă suntem sinceri cu acea scânteie divină din noi, știm deja.
       Totuși, pentru cei care mai au încă îndoieli, dacă în urma unui astfel de demers cinematografic, ei rămân pe gânduri și își pot vindeca măcar o parte de suflet, asta înseamnă că s-au salvat. Și dacă în urma unei astfel de salvări, un singur OM, doar un singur om s-ar vindeca pe deplin, asta înseamnă că am vindecat o omenire întreagă și, deci, scopul a fost atins.
       Dar poate că acest demers și aceste enigme ale sufletului uman au fost explicate cel mai bine de invitații de onoare din cadrul prezentării filmului: d-na Prof. Universitar Emerit, Dr. în Psihologie - Anca Munteanu, maestrul și actorul Dorel Vișan, Prof. Universitar Emerit, Dr. în Studii Semiotice - Traian-Dinorel Stănciulescu și Prof. Universitar, Dr. în Psihologie și Psihanaliză - Matei Georgescu, personalități care au luat cuvântul după derularea documentarului.
        Un regal de o încărcătură spirituală și emoțională cu totul specială, unic prin excelență care, cel mai probabil, ne-a scos sufletele din adâncime și ne-a adus mai aproape de esența divină din noi.
      Suntem recunoscători pentru această inspirată invitație de reflecție asupra propriului spirit, pentru că, așa cum cita încântător d-na Prof. Univ. Anca Munteanu ”Prima gură din paharul științei te va transforma într-un ateu, dar la fundul paharului te așteaptă Dumnezeu” – Werner Heisenberg.
        Recunoștință și plecăciune adâncă a frunții pentru darurile de cuvânt din aceste două seri binecuvântate!
   Mulțumim din suflet: Anca Munteanu, Dorel Vișan, Traian-Dinorel Stănciulescu, Matei Georgescu și, desigur, neobosiților inițiatori care ne-au tot răsfățat sufletele în ultimii ani cu minunatele lor daruri de suflet: trei creații cinematografice documentare spectaculoase, marca soților Terțan!

         5 aprilie 2025