Recenzie film
Pentru
a înțelege ființa umană în adâncurile ei trebuie să fii preocupat, trebuie să
vrei să iubești omul, să-l explorezi, să fii curios și să vezi ce înseamnă el
cu adevărat, în toată splendoarea lui, creat de Dumnezeu, dincolo de ce se vede
cu ochiul liber, dincolo de materie, dincolo de orizont. Orizontul poate fi
considerat linia care desparte pământul de cer, dar mai poate fi considerat și
linia care unește cerul cu pământul. De noi depinde ce alegem.
Există
ceva divin în noi. Există acel mic Dumnezeu pe care-l negăm de cele mai multe
ori, din teamă, din zădărnicie, dintr-o totală lipsă de înțelegere, dar poate
și din ignoranță. Dumnezeu este un subiect delicat, greu de digerat, credința
în El, în ceva subtil, intangibil, ceva nevăzut, ne face să fim sceptici, să
credem că doar atunci când vedem, doar atunci când auzim ori poate când sunt
toate simțurile la un loc puse în acțiune, să afirmăm cu tărie: DA, există cu
adevărat.
Avem
nevoie de dovezi palpabile, avem nevoie să știm cu certitudine, avem nevoie de
confirmări autentice. Ca să ne-o dovedim. Ca să dovedim... ce? Că Dumnezeu
există? Ca să dovedim ce? Că suntem cu mult mai mult decât ceea ce se vede?
Dumnezeu
oricum există, indiferent dacă noi credem sau nu în El, Dumnezeu oricum există
indiferent dacă noi avem sau nu aceste așa-zise dovezi concrete.
Ori
poate că nu Dumnezeu există, ci o forță supranaturală peste noi, mult peste
puterile noastre de înțelegere. Poate există un Allah, poate există un Yahweh,
un Adonai, un Buddha sau cine mai știe cu ce denumiri inventate mai putem
boteza acest Univers, acest mister care se găsește în tot ce înseamnă VIAȚĂ,
aceasta mișcare continuă a tot ce înseamnă praf, pulberi și stele, care există
și care nu poate fi tăgăduită. Altfel, ce rost ar mai avea toate astea, ce rost
ar mai avea toată dorința de cunoaștere și cum s-ar putea explica setea
neîntreruptă de a fi grăbiți în fața nemuririi și de a ne îmbrânci duhovnicește
pe treptele unei credințe native, dată enigmatic de fărâma de divinitate din
noi?
Filmul
documentar ”0,1 %?” începe astfel, sugerând mai mult decât evident, faptul că
indiferent de religie, credința este aceeași peste tot în lume, fie ea trăită
în Tibet, Arabia Saudită, Israel sau România.
Omul
este un conglomerat de trăiri, un conglomerat de puteri de care nici măcar el
nu este conștient. El nu știe câtă forță are în însăși ființa lui, nu este
conștient de propriile sale capacități. De ce? Simplu. Fiindcă nu am fost
învățați să credem în noi, fiindcă mereu ni s-a spus: tu nu poți, tu ai limite,
nu ești capabil. Unii oameni însă au refuzat să se conformeze acestui concept
și au găsit o capacitate uimitoare de a renaște, de a se înnoi până în cea mai
adâncă particulă a ființei lor, asemeni păsării mitice Phoenix, descoperind
singurul punct luminos al vieții lor întunecate. ”...până nu veți fi din nou
asemeni unor copii, cu niciun chip nu veți intra în
Împărăția cerurilor...” (Ev. Matei 18, 1-11).
Este
vorba despre puterea vindecării, este vorba despre transformare, despre
credință, iubire și iertare, legi nescrise într-o gândire matematică, dură,
ascuțită, demonstrată în termeni de performanță, dar mărturisite și simțite
irațional, aburos și sentimentaloid, îndeajuns cât să ne dea gustul și savoarea
divinului din noi. Când vom înțelege că singura legătură dintre noi și
dumnezeire, singura legătură dintre noi și Creator este doar iubirea, atunci
înseamnă că am înțeles esența vieții, am înțeles lecția pentru care am venit
aici și cu care vom pleca înapoi solari, lipsiți de momentele de penumbră.
Credința
în vindecare este cea care izvorăște din disperare, din durere, o panică
instaurată aproape instantaneu, atât de adâncă încât trebuie să închidem ușa în
nas banalului, sordidului care ne sâcâie și vieții total greșite pe care am
dus-o până la diagnosticare, zile de amăgiri prin colțurile neantului, să ne
azvârlim la gunoi obsesiile și să ne liniștim gândurile. Îl vrem atunci,
dintr-o dată, pe Dumnezeul din noi, vrem să ne ajute în clipa măsurătoare și
cerșetoare, să devenim eterni dacă se poate și să nu murim ca păsările, fără
suspine, ci să mai ființăm pe acest pământ chiar Iad considerat de unii,
devenind astfel nemuritori pe săturate, agățându-ne cu ghearele de viață, un
dulce supliciu așa de efemer, dar știut și bătătorit atât de bine.
Cred
că disperarea provine și din faptul că suntem atât de temători în fața
necunoscutului, suntem fricoși, ne place doar ceea ce deja știm, nu ne plac
tărâmurile necunoscute, cu toate că o curiozitate nativă ne mână totuși către
mister, către lucruri și fenomene oculte, cel mai probabil tot dintr-o
enigmatică latură neobișnuită, înrădăcinată în eu-ul nostru placentar.
Avem
speranța că ne așteptăm sus în cer, ne e dor de forma umbrelor noastre și a
celor dragi și despletim secundele în speranța că trăind un pic mai mult,
amânăm un final cumințit de prea multe înfrângeri, disperări și mistere,
iluzionându-ne și fericindu-ne că am sporit în confruntarea cu moartea, dulce
percepție prin excelență înșelătoare.
Protagoniștii
din acest film documentar au trecut de cele cinci etape ale psihicului uman în
relația cu moartea și durerea: negarea, furia, negocierea, depresia și resemnarea,
cum spunea celebrul medic psihiatru de origine elvețiană Elisabeth Kübler-Ross
în cartea sa On Death and Dying (Despre moarte și a
muri), au plâns pe ruinele din ei și s-au reinventat pe marginile
rugăciunii, fiecare în felul său, nepierzându-și capacitatea de a se
autoconsola, nădăjduind la rădăcina unei voințe care nu se poate traduce în
termeni de religie, ci în termeni de esență, scoțând suspinul din spaima asta
tocită de moarte și punând în surdină strigătul de disperare.
Cuvântul
”cancer” aduce cu el sfârșitul, el reprezintă lipsa viului, este o decorație
neagră conferită de destin, despărțindu-ne mintea în sinapse zgârcite, dând din
noi bucăți de viață și sporind vaietele surde care sună brusc a vid,
etanșeizând speranța ca într-o celulă, făcând-o prizonieră într-un amestec de
indispoziție și dezastru și având în față doar un hău de nepătruns.
A
căuta și a găsi resursele sihastre și suprarealiste din ființa-ți
contradictorie reprezintă o claviatură mută pe care ne putem exersa o fericire
viitoare, o eliberare din matca hulpavă a disperării, defilând generos spre
vindecări miraculoase, spre tainele dătătoare de fiori și camuflări ale
sacrului, spre minuni și bizarerii inexplicabile, dar pline de convingeri
sfinte că ziua de mâine va veni cu o lumină salvatoare.
Ziua
care astăzi va deveni un mâine va rămâne aceeași zi în fața aceluiași mâine,
după ce, în accepțiunea noastră, se va fi consumat timpul din clepsidra vieții,
neînțelegând și refuzând ideea că timpul este relativ, că el nu există de fapt.
Și totuși... Nu putem să ne aruncăm sistematic în fața propriului moloz și să
găsim brusc mângâiere doar în propria Apocalipsă. Trebuie cumva să încercăm
măcar să rămânem întregi în speranță, un privilegiu ce nu poate fi retras atât
de ermetic din propria viață.
”Credința
ta te-a vindecat!”, a spus Iisus Hristos orbului vindecat, precum și
slăbănogului din Capernaum. ”Credința ta te-a vindecat!” este motto-ul pe
care-l promovează regizorul român Călin Terțan în filmul său ”0,1%?”, un nume
cu rezonanță de-acum în sfera deloc explorată a sufletului uman românesc,
continuator al unui alt documentar de răsunet în producția cinematografică fără
actori, dar devenit celebru și premiat internațional, binecunoscutul film
”Moartea... punct sau virgulă?”, realizat tot de domnia sa, în anul 2021.
În
filmul ”0,1 %?”, Prof. Univ. Traian Stănciulescu, ca de altfel și Prof. Univ.
Ovidiu Victor Coșbuc afirmă la unison că aceste vindecări pe care noi le numim
”miraculoase” sunt, de fapt, neputințe ale noastre de a ni le explica logic,
rațional sau științific, dar care au în spate un fundament nu neapărat
credincios în sensul pur religios al cuvântului, ci mai degrabă o credință
neștirbită în tămăduirea atât a sufletului, cât și a trupului în egală măsură, fără
a apela la tratamentele convenționale ale medicinei clasice.
Doamna
Prof. Univ. Dr. Psiholog Anca Munteanu afirmă, de asemenea, la un moment dat:
”... nu mă duc la biserică că așa dă bine sau că pot să socializez, ci mă duc
la biserică pentru că este modul meu de a accesa energiile înalte.”
Ori
poate că nu neapărat.
Poate
nu neapărat trebuie să frecventăm o biserică anume. Poate e suficient să ne
schimbăm ideile, concepțiile, vechile credințe în pesimism, vechile convingeri
în tot ce este negativ, în tot ce reprezintă incapacitate, o infirmitate
psihică cu care nu ne naștem, desigur, dar care ne este inoculată involuntar de
cei din jur, de părinții noștri, de prietenii noștri, de profesorii noștri, ba
chiar de medicii care ne tratează, din teama de a nu fi mai strălucitori ca
spiritele, mânați de vrerea de umblet după multe iubiri verticale conectate
direct cu Sursa Divină.
Să
fie oare vorba de ceva premeditat? Să fie vorba oare de faptul că aceste
vindecări miraculoase fac parte din destinul acestor oameni? Că oricum s-ar fi
vindecat, spre uimirea atât a lor, cât și a celorlalți? Cine poate ști?
Ori
poate ne-ar trebui o deslușire a unor taine care nu ne sunt îngăduite, poate ne-ar
trebui oameni empatici care să nu ne condamne dezlănțuit la sentințe scoase din
afara timpului, examinându-ne ca într-un vid între viață și moarte și
osândindu-ne sălbatic, rece și deloc îngăduitor la un final otrăvitor care ne
îngenunchează sfânta claviatură a naturii noastre triontice.
Să
lăsăm o marjă, să lăsăm loc unei speranțe condamnatului, ceva de care să se
poată agăța, chiar de-ar fi un neadevăr îmbrăcat în formă amăgitoare, dar
eliberatoare totodată, alinătoare prin gustul pentru surpriză, optimist și
tămăduitor deopotrivă. “Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu
poate fi văzut cu ochii.” spunea Antoine de Saint-Exupery.
Miracole
există! La fiecare pas, la fiecare cotitură și cu siguranță în fiecare zi,
fiecăruia din noi. Ceea ce ne lipsește însă este o educație spirituală, o
igienă mentală personală, operație de surfilat iraționalul, intelectul acesta
uneori atât de subiectiv și deloc autentic, arhitectura unui paradox admirabil
dat de Dumnezeu în plămădeala originară a omului.
Părintele
Irineu, un preot desăvârșit, pentru care credința este vie, autentică și pe
care o subliniază atât de frumos în cuvintele pline de înțelepciune, este un
exemplu pentru cei care îl caută pe Dumnezeu și care nu l-au găsit poate. El
reprezintă un far, o lumină, o liniștită fragilitate ascunsă în spatele unei
voci și a unui fel de a fi copleșitor de pilduitor, un nobil echilibru
surprinzător de fragil care poate albi ignoranța maniacală și întunecată a
oricărui sceptic eminamente îndârjit-păgubitor.
Și
ce-ar fi să nu ne mai facem atât ierarhizarea vinovățiilor trecute, să facem
totul metodic, tacticos, căutând perfecțiunea - cea care nu există, ce-ar fi să
ridicăm încrezători ochii spre liniștea pufoasă din dumnezeire, spre pacea
strecurată sfios printre tristețile nevropate într-o suav destinsă exuberanță
lăuntrică, fascinație și basm deopotrivă? Ei bine, poate asta ar duce la
vindecarea nu doar a trupului, cât mai ales a sufletului mutilat de frustrări
și cu care străbatem ologiți atâtea mormane de timp.
Ei
bine, dacă pentru un om, vindecarea miraculoasă, vindecarea spontană, a fost
posibilă, atunci este posibilă pentru oricine. Dacă un om a putut să-și
depășească condiția, să refuze drumul spre un orizont cenușiu alegând lumina,
atunci poate oricine. Fiindcă poate că nu există cuvintele ”nu pot” decât
atunci când le dai valoare, când le dai energie, când le îmbrățișezi morbid într-o
convingere total eronată ce poate duce la fatalitate. Și asta doar din vina
noastră, așa cum spunea atât de frumos actorul Dorel Vișan: ”Facem totul
greșit. Mâncăm greșit, bem greșit, gândim greșit, avem relații greșite și
credem greșit.”
Filmul
acesta răscolitor reprezintă o speranță, reprezintă axul vital în disciplinarea
minții și a priorităților, o deschidere frumos-strategică a spiritului divin
din noi, o încurajare, dacă vreți, a accederii obsesive, anesteziante și
paradisiace a bucuriei dumnezeiești ascunse în ființa noastră. Reinventarea,
reînnoirea, dorința acerbă de a trăi în continuare, de a se însănătoși este cea
care i-a adus pe protagoniștii documentarului la ceea ce sunt astăzi, oameni
minunați, oameni noi, povestindu-și cu lacrimi în ochi miracolul din viața lor.
Domnul
Călin Terțan, un suflet de elită și un spirit deja evoluat, dar care dorește să
evolueze mai mult de atât și pe mai departe, a înțeles acest lucru, a înțeles
că numai prin credință, prin puterea supremă a rugăciunii și netezimea fără
frâu a sensului spiritualizat, poate avea loc un fenomen ieșit din comun, o
întâmplare contrară legilor naturii - dacă se poate spune astfel, tocmai de
aceea ideea de a realiza încă un film spectaculos face din persoana domniei
sale, pentru a câta oară? - un inițiator în tainele științelor oculte pe tărâm
românesc.
Îi
mulțumim pentru consecvența cu care își continuă demersul său în încercarea de
a dezvălui tuturor celor interesați, dar și celor mai puțin interesați, lumina
ascunsă din noi, păstrând nealterat ștaiful realului, dar și a irealului,
transformându-ne involuntar poate, în niște elevi fără sfârșit, deschizându-ne
noi orizonturi cu o eleganță aparte, providențială și distinsă,
autodefinindu-se ca un simplu ”instrument”, o ”unealtă” a lui Dumnezeu, așa cum
suntem noi toți de altfel, urmând atât de înțelept aforismul lui Albert Camus
”Adevărata generozitate față de viitor este să dai în prezent.”
Poate am face bine ca micul procent de 0,1 %
din vindecați să-l transformăm în 1%, 10% ori poate - cine știe? - chiar mai
mult. Nu depinde decât de noi. Fiindcă dacă un singur om a putut să se vindece
prin credință, atunci orice om poate. Să nu uităm asta!
Cristea
Aurora - scriitor, membru L.S.R,
aprilie 2025, Galati
Ziarul Națiunea
.jpg)
