Adevărul sau nimic

 

Unde mă situez în relația cu Dumnezeu? Nu e vorba că nu mă mai pot ruga. Nu. Și nici dacă Dumnezeu mă primește sau nu.

Este vorba de ceva mult mai profund. Este o întrebare care nu-mi dă pace de ceva vreme și asupra căreia mă aplec mereu și mereu: nu cumva Dumnezeu nu există și totul e doar în mintea noastră? Nu cumva fiecare își construiește propria poveste, propriul scenariu și totul este doar o himeră? Dacă totul nu e decât proiecția minții noastre? Dacă totul nu e decât un balon de săpun care se sparge mai devreme sau mai târziu, odată cu dispariția noastră?

Unde ne ducem când ne ducem? Mai mergem undeva după ce trecem sau ne oprim și asta a fost tot? Nu cumva există un început și un sfârșit aici și doar aici și nicăieri în altă parte? Nu cumva mintea noastră încearcă, din disperarea pe care ne-o dă inexistența, să scornească un film imaginar despre viața de după moarte, despre Dumnezeu, despre oamenii dragi decedați înainte, tocmai pentru a atenua șocul dispariției, pentru a îndulci teama morbidă de a părăsi această lume de tot, definitiv?

Dacă tot ce se întâmplă în momentul morții nu e decât rodul minții noastre? Al cunoștințelor acumulate de-a lungul vieții, a tot ce am citit sau poate am auzit sau am văzut? Dacă, de fapt, noi l-am creat pe Dumnezeu și am perpetuat asta de-a lungul generațiilor, din frica morbidă de necunoscut?

Ce garanții avem că mai există ceva după ce facem Marele Pas spre Necunoaștere?

Lăsând la o parte religiile, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv vorbind, ”argumentează” preoții, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv, ”argumentează” cei care trec prin anumite episoade la limita dintre viață și moarte, poate cineva din lumea asta mare să dovedească, cu subiect și predicat, că Dumnezeu există? Eu nu cunosc pe nimeni care să fi putut demonstra asta în mod incontestabil. Și atunci?

 M-a frământat și mă frământă întrebarea asta suficient de mult cât să-i spun duhovnicului meu că încep să am mari îndoieli că Dumnezeu există și că ajung ușor-ușor că nu mai cred în El deloc, spre deziluzia ori poate nefericirea mea ori poate spre marea mea pedeapsă terestră.

Duhovnicul meu, un preot care nu se teme de întrebările incomode, mi-a răspuns zâmbind: Aurora, Dumnezeu există, indiferent dacă noi credem în el sau nu. Frumos răspuns, dar total incomplet. Pare un șablon decupat din experiența cu mărturisirile oamenilor, nicidecum ceea ce caut eu cu adevărat.

De fapt, întrebarea mea e mult mai profundă și cred că are o dimensiune personală construită pe o oarecare durere, fiindcă ceea ce doresc eu să scot în evidență este altceva: 𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭ă 𝐯𝐢𝐚ț𝐚 𝐚𝐦 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐭 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐩𝐞 𝐂𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐫𝐚 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨? 

Pentru mine Dumnezeu nu este un obiect de studiu. El reprezintă centrul în jurul căruia am încercat să înțeleg lumea, să înțeleg frumosul, suferința, chiar și scrierile mele. Dacă acest centru s-ar prăbuși, aș simți că se clatină mai mult decât o idee.

Problema nu e asta, că Dumnezeu există indiferent dacă noi credem în el sau nu, cum mi-a spus duhovnicul. Cred că marea problemă este alta: aș vrea să cred că el există indiferent de credința mea, dar eu nu am nicio certitudine. Ca să cred că el există indiferent dacă am credința asta sau nu, asta ar însemna din start să recunosc totuși existența lui. Și atunci îndoiala nu și-ar mai avea rostul, fiindcă aș nega o certitudine care deja există și deci ar fi un nonsens. Îndoiala apare înainte de certitudine, nu după ea.

 Ce înseamnă să am dreptul să spun ”știu”?

 Dumnezeu este cazul concret despre care îmi tot pun întrebările, iar cea mai mare întrebare de fond este despre cunoaștere, adevăr și despre criteriul după care un om poate spune fără să se amăgească ”Acesta este adevărul.”

Îndoiala poate fi o încercare dureroasă, dar nu este lipsă de onestitate. Dimpotrivă, uneori apare pentru că omul refuză să se mulțumească cu răspunsurile facile.

Dacă Dumnezeu nu există, atunci universul există fără un Creator personal. Atunci religiile ar fi creații omenești, iar rugăciunea nu ar avea un interlocutor. Dacă Dumnezeu există, atunci exact opusul este adevărat. Cred că din păcate pentru mine, îmi pasă mai mult de adevăr decât de confort. Dacă Dumnezeu există, nu cred că adevărul îl poate amenința. Dacă nu există, atunci tot adevărul este cel pe care merită să-l căutăm.

Am căutat, în toți acești ani, să-l aflu cumva pe Dumnezeu. Desigur că asta nu dovedește existența lui, dar mi-a oferit șansa de a nu avea o credință de împrumut. Între cele două fraze: ”Dumnezeu există.” și ”Dumnezeu nu există.”, aș alege prima frază, indiferent de consecințe, dacă ar fi să fie un răspuns absolut sigur și asta pentru că îmi doresc ca el să existe. Nu doar ca idee, ci pentru că ar însemna că iubirea, dreptatea, speranța și căutarea au un fundament real.

Faptul că îmi doresc ca Dumnezeu să existe, nu înseamnă că el există. Dar nici că nu există. Tocmai aici este incertitudinea, pentru că nu spun ”Cred fiindcă îmi convine.”, ci ”Vreau să fie adevărat, dar mi-e teamă că nu este.”

Dacă, prin absurd, aș avea în față toate argumentele filosofice pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu și ele ar rămâne, în final, echilibrate, nu cred că aș spune că voi trăi după ceea ce consider în mod sincer, că este cea mai bună explicație, chiar dacă nu am certitudine absolută. În niciun caz. Aș spune mai degrabă că nu pot crede fără certitudine, pentru că eu nu cer o mărturisire, ci o convingere. Când spui CRED deja te situezi în incertitudine. Pentru mine verbul ”a crede” a ajuns să însemne ”nu știu, dar sper”. Dar eu nu vreau Iluzia, nu vreau Jocul, nu vreau Himera ori Visul. Eu vreau Adevărul, vreau Convingerea, Garanția.

Știu că unii se întreabă dacă nu cumva totul e un vis. Și eu m-am întrebat adesea. Nu cumva suntem într-o simulare? Nu cumva percepțiile sunt înșelătoare? Da. Chiar așa fiind. Să zicem că totul e himeră, că trăim într-un Matrix. Puțin îmi pasă. Eu vreau ca în Matrixul meu să fie adevăr. Atât timp cât nu cunosc o altă realitate, atât timp cât eu personal, trăiesc într-o realitate limitată tridimensională, ”în cercul nostru strâmt”, eu aici doresc adevărul, aici doresc certitudinea, siguranța, confirmarea, dovada. Nu în alte dimensiuni despre care nu doar că nu știu, dar nici măcar nu mi le pot imagina din moment ce nu am auzit vreodată.

Aș spune mai degrabă că e o problemă de epistemologie: cum știm că știm? Și mă întreb: care este criteriul prin care disting adevărul de iluzie? Caut același tip de certitudine pe care îl am atunci când spun: ”Eu exist.”

Mi-e teamă de autoamăgire.

Nu-l refuz pe Dumnezeu. Refuz să mă mint.

Aurora Cristea - scriitor și poet

Mărturisirea

 

      Emoția o cuprinsese și lacrimile o înecau. Încerca din răsputeri să fie suficient de puternică încât interviul să fie impecabil. Se pregătise intens pentru asta. Nu neapărat cu discursul în sine, cât mai ales cu interiorul ei, cu bătălia și pacea, cu zbuciumul sufletesc pe care-l avea de ceva timp. Nu că nu credea. Nici vorbă! Era prea sigură că ceea ce trăise era mai viu decât viața însăși și tocmai de aceea voia să fie crezută de oricine s-ar fi uitat la emisiune. Își dorea asta cu tărie, cu convingere, aproape cu disperare.
          - Nu am doar credință, spuse cu lacrimile în ochi. Nu am doar încredere. Știu. Știu că
moartea nu este sfârșitul. Și mai știu că Iubirea este motivul pentru care suntem aici.
        În fața lui Wesly - gazda emisiunii, deși se simțea mai degajată, aducerile aminte o răscoleau și-o întorceau mereu în trecut.
          - Ce frumos cânți, Clara!
         Cu un zâmbet timid, ea își aranjă buclele roșcate și ondulate de pe umeri și-și trase și mai tare puloverul peste încheieturile mâinilor, semn de modestie și sfială deopotrivă,
          - Îți mulțumesc, Wesly! Ești prea drăguț. Și-ți mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși în acest context mulțimea de experiențe pe care am avut-o de-a lungul vieții și care mi-au arătat explicit că Dumnezeu există, că El a fost mereu acolo și m-a călăuzit pe tot parcursul acestei existențe.
          Clara privi în jos și-și frânse mâinile. Nu știa cu ce să înceapă și unde să termine.
         - M-am născut dintr-o mamă columbiano-venezueleană și un tată ruso-german. Amândoi erau emigranți în America și amândoi erau muzicieni atei. Căsnicia lor a fost tumultoasă, violentă, cu abuzuri sexuale și infidelități, astfel încât simțeam că locul meu nu era acolo. Nu asta aș fi vrut, desigur și mi-am propus atunci să nu mă căsătoresc niciodată, lucru pe care nu l-am făcut, desigur. Simțeam în adâncul sufletului că eram mai mult decât atât, că totul nu se rezuma doar la asta. Mi-am spus mereu că trebuie să existe ceva mai mult de atât. Nu se poate ca totul să fie atât de banal, atât de crud, atât de efemer și de neînțeles. Nu avea logică, nu avea sens. Știam că ceva lipsea din viața mea, dar nu știam ce.
        Doamne, Clara! Câtă intuiție, ce grăunte de divinitate sălășluia în tine, încă de pe atunci!, își spunea acum, cu atâta dragoste încât o podidea plânsul.
         Continuă privind inert tavanul, plimbându-și amintirile prin circumvoluțiunile creierului.
        - Bunicile mele frecventau bisericile și erau cumva credincioase. Într-o zi tatălui meu i s-a făcut rău și a sunat-o pe mama, care era asistentă la spital. I-a spus că nu se simte prea bine, iar mama l-a dus la spital. Era bolnav, avea tensiune arterială mare și colesterol ridicat și în timp ce era transportat pe targă, a simțit cum se ridică în tavan, a ieșit prin tavan și a văzut spitalul de sus, apoi New York, apoi America, apoi tot Pământul care s-a micșorat din ce în ce mai mult și în timp ce călătorea și-a văzut întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. A spus că putea vedea în toate părțile și atunci când se uita la o stea deja era acolo, apoi se uita la o altă stea și era lângă cealaltă stea instantaneu. Toate cu viteza gândului. În acele clipe cineva i-a vorbit minții lui, dar fără ca el să vadă o persoană anume: ”Poți să te întorci sau poți să mergi mai departe.” Nu-i plăcea să se gândească la asta, dar a vrut să se întoarcă. Când se întorcea, a văzut de sus niște mașini staționate într-o parcare lângă un trotuar, a urcat într-una din ele, a încercat să apuce volanul, dar nu a reușit. Mâna îi trecea prin volan. Și atunci a realizat că are nevoie de un corp, s-a întors în spital și a intrat înapoi în corpul lui. Trupul său era atât de greu, dureros și îngrozitor după ce plutise prin spațiu, iar când a deschis ochii l-a apucat pe doctor de mânecă, a tras puternic de mâna lui și i-a spus ”Trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat.” Însă doctorul a fost foarte reticent, a spus rece ”Nu vreau să știu” și a ieșit din cameră.  Din acel moment și-a dorit să știe cine este Dumnezeu. Nimeni nu-i spusese nimic. El nu avusese decât acea experiență. Și atunci trebuia să știe. După cele întâmplate căsnicia părinților mei tot nu a mers bine. Anii au trecut și mai târziu m-am înscris la o școală de muzică.
         Clara Taylor se întrerupse la un moment dat, făcând eforturi uriașe ca să poată continua, timp în care Wesly abia de mai respira, temându-se ca respirația lui să nu întrerupă cumva povestirea.
         - În 2021 am mers la un patinoar pentru a-mi sărbători ziua de naștere, continuă plină de emoții. Am patinat și eram așa de fericită și plină de o bucurie inexplicabilă... Mi-aduc aminte că i-am spus prietenei mele că am o bucurie incredibilă, că sunt copleșită de acest sentiment de fericire. Nu era foarte populat patinoarul în ziua aceea. Era un tânăr care făcea sărituri triple în aer și la un moment dat a ajuns în spatele meu și a făcut o întoarcere degajată, iar piciorul lui a atins picioarele mele și m-a ridicat forțat în aer, apoi am aterizat în mâni și în fund, fracturându-mi în aceeași secundă ambele brațe și spatele. Durerea a fost instantanee, înfiorătoare și chinuitoare. Țin minte că au venit paramedicii într-un timp relativ scurt, m-au așezat pe o targă și m-au dus de urgență la spital. În spital medicii au căutat să-mi fixeze ambele brațe la loc, mi-au pus oxigen și m-au băgat la perfuzii, dar eu deja pluteam în cea mai liniștită, iubitoare, calmă și caldă atmosferă și am simțit cum sunt ridicată și toată panica, toată frica și anxietatea mea au dispărut. În dreapta mea știam că erau oameni care comunicau cu mine și-mi spuneau că totul este în regulă, totul este sub control, așa cum trebuie să fie, iar în fața mea era un ceas imens basculant, cu clapete care se întorceau ca niște plăcuțe și se basculau una câte una, începând de la secundar până la orar, așa cum se întorc zborurile pe o tabelă dintr-un aeroport. Și fiecare clapetă de aia se rotea, una după alta, la început mai repede, apoi din ce în ce mai încet, în așa fel încât la sfârșit, după ce s-au întors toate, în locul cifrelor, au apărut litere iar cuvântul final care stătea scris pe tabelă era IUBIRE. Lângă tabela inițială a început să apară o altă tabelă pe care stătea scris același cuvânt, apoi o altă tabelă cu același cuvânt, și iar o altă tabelă cu același cuvânt până când s-a umplut tot peretele doar cu un singur cuvânt repetitiv: IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE etc. Iar când acele ceasuri s-au oprit de tot, de undeva din stânga am auzit vocea soțului meu vorbind cu asistentele și mi-am zis în sinea mea: Dumnezeu este real! Dumnezeu este real! Și eram atât de fericită, atât de copleșită, că plângeam. Am deschis ochii și m-am confruntat cu durerile atroce, dar deja nu mai îmi păsa. Am petrecut apoi în spital 4 luni și am fost atât de furioasă și am simțit atâta durere, că analgezicele nu funcționau și mă întrebam întruna: Doamne, unde ești? Doamne, unde ai dispărut? De ce m-ai abandonat? Eram sigură că nu mai era cu mine.
     Clara plângea cu lacrimi mari și retrăia momentele de atunci, iar Wesly o privea înmărmurit.
          - Ai compus vreo melodie despre asta, Clara?
          - Oh, daa.. O voi cânta la sfârșitul emisiunii dacă se poate...
          - Sigur că da, abia aștept, zâmbi Wesly. Dar... continuă, te rog.
          Clara oftă:
           - Mai târziu, când am revenit acasă, după mult timp, mi-am dat seama că parcă mă pregătisem pentru un astfel de eveniment nefericit, parcă aș fi știut dinainte. Ceva din mine îmi spunea asta. Parcă avusese loc o pregătire. Când făceam recuperarea și terapia fizică, trebuia să merg și asta era foarte dureros. Aveam o orteză lombară și făceam atât de mult efort ca să merg în jurul blocului, că nu pot descrie. Voiam să cânt, dar nu puteam, mă durea tot corpul. Acum știu că Dumnezeu a fost cu mine, acum, după atâția ani, timp în care l-am chemat, l-am strigat, i-am cântat, m-am înfuriat pe el și apoi l-am îmbrățișat plângând, știu că, de fapt, El nu m-a părăsit nicio secundă, a fost mereu cu mine, m-a îmbrățișat cu acea IUBIRE pe care am văzut-o dincolo și mi-a șoptit rugător ca toată această experiență să nu o țin doar pentru mine, să nu îngrop în mine ceea ce am trăit. Să spun tuturor că noi toți suntem iubiți, că noi toți suntem una și că El ne iubește pe toți la fel, să avem încredere în El și să nu ne temem.
       Lacrimile Clarei, emoțiile ei copleșitoare s-au răspândit asupra tuturor celor care i-au ascultat vreodată povestea ori poate că i-au ascultat melodiile compuse, iar ceea ce a făcut ea în această seară a fost un act de iubire către divinitate în plus, o reciprocitate sfântă și un cuvânt pe care și l-a dat și l-a respectat în fața Celui despre care, indiferent dacă noi credem sau nu, El oricum există: Dumnezeu.

         Aurora Cristea - scriitor și poet

Palmares

         Bilanț succint de realizări, perioada 2012 - 2025.

     Cristea Aurora (Galați): 170 icoane pictate pe sticlă (fiecare din ele sfințită și donată/dăruită, niciuna vândută) - icoanele mele stau în cel puțin 130-140 case, restul fiind donate la biserici/mânăstiri, 5 mozaicuri - toate date, 3 picturi pe sticlă (dintre care un portret, un cap de leu și un buchet de flori) - date și ele, 2 picturi pe pânză în acrilic (dintre care un peisaj și un tablou cu un cuplu) - date și acestea - deci, NIMIC VÂNDUT, 5 cărți publicate, dintre care o nuvelă, un roman despre Holocaust, 91 eseuri și proză scurtă, apariții în 54 de antologii și 61 de reviste literare și 68 diplome de merit, distincții și premii, 3 interviuri (dintre care unul televizat la TV Galați în noiembrie 2018) și două publicate, 2 site-uri și un blog.

Moartea, punct sau virgulă?

 

Ce te costă să închizi un pic ochii și să-ți imaginezi ce ar putea fi dincolo de această viață?
Ce te costă să-ți imaginezi să zbori pe nori, prin Cosmos, direct spre o lume neștiută, infinită?
Gândiți-vă un pic!
Mai țineți minte cum făceam în copilărie? Ne imaginam tot felul de minuni, cu prinți, cu prințese, visam, ne jucam, atingeam infinitul, nelimitatul, lumina. De ce oare? Simplu. Fiindcă eram mai aproape de ele.
Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și îmbătrânim, parcă ne distanțăm tot mai mult de tot ce e frumos, ne pervertim, căpătăm o frică viscerală de a mai admira, de a ne conecta cu Dumnezeu, de a ne ruga, de a medita și de a iubi.
Când vom înțelege toate astea?
De ce nu vrem să ne mai arătăm vulnerabilitățile, fricile, temerile, bunătatea, sensibilitatea, dar mai ales Iubirea?
Unde am greșit când am ales neiubirea? Unde greșim când îi judecăm pe alții, când ocolim lumina și alegem doar întunericul?
Dar mai ales, când vom realiza oare hăul din noi? Sau, mai exact, de ce ne îndreptăm fața către tot ce e frumos și bun doar în ultima clipă a vieții?
Trăim într-o junglă nu doar urbană, ci mai adânc, de sens, de creație, de miracol, negându-l sau ignorându-l până în măduvă, având iluzia absurdă și atât de penetrantă că suntem nemuritori pe acest pământ, că n-am făcut și nu facem altceva decât să ne credem fericiți pe infernul din suflet.
Câteodată însă, mai sar scântei din hău, asemeni unui vulcan care stă să erupă. Sunt clipe de lumină, fante pardosite cu iubire divină, fisuri în viața noastră hașurată de stres și plină de nimicnicii sfărâmate de incultură.
De ce nu le dăm atenție? De ce nu ne plecăm urechea, ochii, dar mai ales inima către ceva necunoscut, într-adevăr, dar pe care am avea capacitatea de a-l explora, măcar să fim curioși, să vedem ce e, nu să azvârlim cu moloz verbal în cineva care a avut puterea, forța, curajul delirant, dar și iubirea din claviatura sufletului de a arăta tuturor că visele noastre din copilărie pot fi asemuite cu somnul etern, cu regăsirea, după atâția ani, cu Începutul și Sfârșitul, cu Alfa și Omega existenței noastre.
Cu siguranță că știu acest film pe de rost, fiindcă am și acum senzația, la fel ca prima oară, că el m-a readus în punctul 0 al axei pe această viață, cu toate că mirosisem ceva de mulți ani, ceva din mine nu-mi dădea pace, ceva se întindea în nemurire și am avut curiozitatea să caut ce anume îmi face să-mi vibreze ființa, să-mi răstoarne sufletul și să crească spre nesfârșire.
După atâția ani și încă sunt uluită, după atâtea zeci de ori în care l-am văzut și revăzut și revăzut iar și iar, de știu din el fiecare privire, fiecare emoție, fiecare poveste așa cum îmi cunosc propria viață, și încă îmi restructurează ființa, în toată adâncimea ei, încă mă face să-mi dea lacrimile când îl privesc vrăjită, absolut fascinată înțelegând din nou și din nou că atunci când murim, nu murim oricum, și nu definitiv, ci murim spre a ne naște.
Filmul 𝙈𝙤𝙖𝙧𝙩𝙚𝙖, 𝙥𝙪𝙣𝙘𝙩 𝙨𝙖𝙪 𝙫𝙞𝙧𝙜𝙪𝙡𝙖̆? a fost și este, după, părerea mea, cel mai strălucit film documentar al tuturor timpurilor, fiindcă pentru prima oară în România, pentru prima oară în țara asta a noastră, măcinată de o sterilitate spirituală nativă și foarte bine înrădăcinată de sute de ani, Calin Tertan - un om oarecare din 20 milioane de români, a avut suficientă nebunie în ființa lui de a se metamorfoza în scânteia de lumină din vulcanul de care aminteam mai sus, asumându-și negațiile, injuriile, masochismul hohotitor și incult al tuturor nulităților 𝙛𝙚𝙞𝙨𝙗𝙪𝙘𝙞𝙨𝙩𝙚, necruțându-l chiar deloc de ieșirile psihopate ale acestora.
Dar poate că nu trebuie să fim de acord cu ideea din film, ideea de nemurire, de eternitate a sufletului, de veșnicie a spiritului nostru, poate nici nu trebuie să credem că dincolo de această viață perenă există un Dumnezeu sub formă de energie. Putem păși mai departe, fără a împroșca cu noroi un om nevinovat, curajos și plin de adevăr. E așa de greu? Nimeni nu este obligat să rămână, avem libertatea de a alege să vedem altceva, să plecăm fără să reținem nimic. Nu-i absolut nicio pierdere. Cel puțin, poate nu acum.
Totuși...
”Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, nu-i așa?
Dar...
Dar dacă e adevărat? Și dacă totul e real și Dumnezeu este sub formă de energie deasupra noastră, prin noi, cu noi și, mai ales, în noi, într-o altă formă decât cea cu care am fost îndoctrinați?
Și dacă totuși... acest om spune adevărul?
Să ne gândim puțin!
Opriți-vă!
Dacă totul este real?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega ADEVĂRUL?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega opera Creatorului?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega existența lui Dumnezeu?
Poate ar trebui să fim chibzuiți.
Poate ar trebui să înțelegem odată pentru totdeauna că noi toți suntem Lumină, că, așa cum spune adesea producătorul 𝐂ă𝐥i𝐧 𝐓e𝐫ț𝐚n în interviurile sale, măcar ”să ne punem un pic pe gânduri”, măcar ”să ne punem semne de întrebare”, asemeni celui din titlul filmului.

Așadar, haideți să ne punem pe gânduri, să cugetăm și să ne punem semne de întrebare!
Poate, astfel, vom reuși să schimbăm ceva!

Aurora Cristea - scriitor și poet

Un sfânt printre noi

 

            Am întâlnit un sfânt în viață.

          De vreo doi ani Dumnezeu l-a adus în viața mea. Un miracol. De care nici măcar nu mi-am dat seama. Nici nu am realizat grandoarea, nu am realizat ce minune mi se întâmplase și de cât timp această minune deja mă împresura, numai că eu mă învârteam în jurul ei și n-o vedeam. Sau nu realizam.

        Cum este să trăiești într-o pace și iubire perpetuă? Cum este să nu simți nici o încrâncenare, niciodată, să simți că ești mereu ca un fulg de nea, să zâmbești tot timpul la soare, la lună, la stele, la flori și oameni? Cum este să ai mereu odăile sufletului tencuite cu iubire, să ai tot timpul catedrale în inimă? Cum de el reușește și noi nu? Cum de el este un lider în acest sens, iar eu nu reușesc nici a zecea parte din el să fiu?

         Cum face să-L aibă mereu pe Dumnezeu în suflet, să nu se îndoiască niciodată, să nu se răzvrătească și tot timpul să mulțumească Celui de Sus pentru orice?

          Cum este oare să fii liber de ură, de invidie, de răutate, să nu rătăcești ca un bezmetic prin frunzișul riguros al cheltuirii de sine, să nu te afunzi prin hățișurile propriei nimicnicii dând din tine bucăți de viață și rămânând cu zile terfelite de elucubrații malițioase?  

          Cum este să fii împăcat în permanență cu Dumnezeu, nu doar să-L primești în viața ta, ci să ți-l faci mai mult decât prieten, să-L faci parte din tine, din structura ta ca om, ca entitate, ca suflet, ca spirit, ca formă de viață efemeră, dar mai ales eternă? Cum este oare să-ți simți sufletul vibrând de un dor permanent de Dumnezeu, de Creator, de Cel care-ți călăuzește fiece gând, fiece vibrație a inimii, să știi că te contopești cu nemurirea, că poți zbura prin rugăciune, prin suflete, prin oameni și Univers ca o pasăre în zbor, ca un porumbel al păcii și al iubirii, ca o cometă atât de mare că poate lumina jumătate din univers?

         Da. E un sfânt în viață.

      De fiecare dată când îl întâlnesc, tot mai mult mi se timbrează în mine convingerea că acest om este dacă nu desăvârșit, cel mai aproape de desăvârșire din toți oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții. 

        Energia, vibrația, vocea, pacea, liniștea pe care o simt emanând din el mă face să mă simt mică, din ce în ce mai mică în nimicnicia mea. Atât de măruntă că uneori aș vrea să dispar. 

      Nu e bine să facem comparații, e adevărat. Dar numai așa pot recunoaște o valoare într-un om: făcând comparații.

        Tot timpul facem comparații. De multe ori fără voia noastră. Nu se poate altfel.

      Fiindcă n-ai cum să trăiești Raiul dacă n-ai trecut prin Iad. Și atunci compari.

        Am întâlnit un sfânt în viață.

        Părintele Viorel de la Topraisar (Constanța).

        Îi mulțumesc infinit lui Dumnezeu că omul Lui îmi netezește cărarea spre cer. 

    Îi mulțumesc infinit părintelui Viorel pentru toate cuvintele frumoase, încurajatoare și pline de un optimism izbăvitor pe care mi le-a adresat vreodată. Ele au reușit adesea să mă scoată din mocirla propriilor gânduri, m-au făcut să-mi vibreze sufletul și inima de emoție, mi-au străbătut și liniștit tăcerile care plângeau în mine uneori, aducându-mă pe făgașul netulburat al cărării drepte așa cum o mamă aduce copilul rătăcit pe drumul sigur și drept al iubirii ei nemărginite.

         Fiți binecuvântat, părinte Viorel!

         Sunteți o magie în această lume deșertificată de iubire și neputință.

         Mulțumesc.

         Aurora Cristea - scriitor și poet

Iubirea

                 Ah, VIAȚĂ!! 

                 Ce este ciudat oare în viața asta?

                 De fapt... cred că nu am pus bine întrebarea.

                 Care este cel mai ciudat lucru? Care este paradoxul vieții noastre, cum spunea Octavian Paler.

                 Nu faptul că ne culcăm prea târziu și ne sculăm obosiți, nu faptul că râdem prea puțin, că strângem averi ori că avem case din ce în ce mai mari și suflete din ce în ce mai mici. Personal, n-aș spune asta. Ori poate că și asta. Poate că Octavian Paler a avut dreptate într-o anumită direcție. Nu aș avea grotesca nebunie de a pune la îndoială cugetarea sa, nici pe departe.

                Pentru mine însă, paradoxul, nu al vremurilor noastre, ci al tuturor vremurilor, din existența noastră placentară, poate chiar din supa primordială a universului întreg, înainte de a ne naște, este faptul că fugim toată viața nu de moarte, cât mai degrabă de propria viață.

               Pentru mine, această existență în care mă mai învârt și în care încă respir, mi se pare un miracol prin ea însăși, fiindcă ea reprezintă unica șansă de a fi, din miliardele de șanse de a nu fi fost, cum spunea domnul profesor Dulcan.

              Ori poate că nici acesta nu ar fi un paradox catastrofal, cât mai ales faptul că fugim de... 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞. De acest uriaș sentiment pe care-l simt uneori inundându-mi ființa și în fața căruia nu pot și nici nu vreau să tac în această viață de multe ori prea searbădă și neordonată.

                 𝐈𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞𝐚, în esența ei, e ca o lumină care se strecoară în fântâna adâncă și întunecată a zilelor noastre prea grăbite pentru a mai respira dragoste.

             Ne privim în oglindă și ne speriem de intensitatea ei, de lumina, candoarea și ondulațiile ei ce se aștern pe drumul nimicniciei noastre, strălucind pe cărarea pe care mergem. Și în loc s-o îmbrățișăm, în loc să ne deschidem sufletul, brațele, sufletele și inimile și s-o primim cu bucurie, nu facem altceva decât să ne ascundem de ea, pitindu-ne în spatele orgoliilor de orice fel, în spatele unei sfieli nejustificate, umblând pe din dos în vârfurile picioarelor, ca nu cumva să ne simtă cineva.

            De ce-am fugit de iubire?

            De ce-am fugit de frumosul din noi?

            De ce nu privim cât de repede scârțâie timpul în clipele cerșetoare pe marginea vieții?

            De ce avem umbre închise în sufletele noastre și ne îmbrăcăm în gheață, ferecând în inimă acest giuvaier al propriei vieți, dăruit cu atâta generozitate de însuși Dumnezeu?

            Unde am greșit când am dănțuit prin praful cotidian și sordid al apusului din noi?

            De ce nu ne dăm voie să zburăm în spirit, de ce nu ne inundăm plămânii cu aerul dulce și suav al dragostei care ne poate învălui armura propriei tristeți și să nu mai permitem să ne ofilim acel EU sfânt din adâncul ființei noastre?

            Să ne dăm voie să fim perforați de lumină în inimi, în sufletele hașurate de stres, de dor, de neiubire!

            Boala secolului.

            Neiubirea.

            Teama de vulnerabilitate, teama că poți fi considerat slab dacă iubești.

             Așa. Și? Ce dacă ești considerat slab? Ești om, nu stâncă. E uman. Îmi dau voie să fiu vulnerabilă. Îmi dau voie să fiu slabă și chiar îmi doresc asta. Detest să afișez perfecțiunea, să vreau să fiu altfel decât sunt, să iau la braț neautenticitatea și să concubinez cu ea crezând că-i normalul.

            Nu. Ei bine, nu. Refuz acest alint fariseic. Nu ăsta e normalul și nu asta vreau să fiu.

            Vreau să fiu liberă, vreau să fiu imperfectă, vreau să fiu vulnerabilă, să am slăbiciuni pe care mi le asum, desigur. Nu sunt vreun zeu, nu sunt Dumnezeu.

            Sunt parte din stele, sunt parte dintr-un suflet, uriaș poate, sunt respirație între vieți, unele mai bune, altele mai puțin bune. Și-mi permit acest lux: de a fi nedesăvârșită. Pentru că tocmai în asta constă frumusețea, măreția, lumina și iubirea. În imperfecțiune poate. De ce?

             Pentru a-i da Lui ceea ce trebuie dat: perfecțiunea, iubirea, iertarea și, mai ales, viața asta toată, nemuritoare, ori poate că muritoare.

                𝐃𝐞 𝐒𝐮𝐬 𝐢̂𝐧𝐭𝐨𝐭𝐝𝐞𝐚𝐮𝐧𝐚 𝐬𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞 𝐀𝐋𝐓𝐅𝐄𝐋.

             Vreau să fiu lut în mâna Lui, să mă modeleze, să mă dau cu capul de pereți ca să-mi pot flexa genunchii și să cad a rugă, a comuniune dintre creat și Creator. E uman, e benefic, e magic: să mă las modelată, să devin plastilina Lui preferată, să facă din mine ce dorește, ca astfel să pot fi atinsă uneori de iubire, în loc de neiubire, de iertare în loc de neiertare, de lumină în loc de nelumină.

            Să fiu pulberi și stele, să pot să ajung cât mai departe în visul meu, în zborul sufletului prin Cosmos, spre necuprins.

            Oameni buni, nu fugiți de iubire, nu fugiți de frumusețea din voi, nu fugiți de vulnerabilitate. Ea face parte din acest drum minunat pe care-l numim atât de frumos: VIAȚĂ!

              Aurora Cristea - scriitor și poet

Mi-e dor

 

 N-am înțeles niciodată de ce oamenii se ascund după paravane neînțelepte, după uși pe care și le închid singuri, după niște vorbe pe care le spun ori le scriu sub impulsul de moment, apoi se sperie de ieșirea lor și retractează sau se închid în carapace, mustrându-și conștiința că au fost ei înșiși, fie chiar și pentru o miime de secundă, când, de fapt, tocmai în asta constă autenticitatea, tocmai în asta constă frumusețea, adevărul lor, al sufletului lor, de care fug cu atâta tărie și cu atât de multă vinovăție, că se îngrozesc de ceea ce simt.
        Știți ce spunea mai de mult părintele Ignatie, episcopul Hușilor?
      El spunea într-una din conferințele sale că poate ar fi bine să facem un... ”exercițiu de admirație” pentru noi înșine, să ne liniștim gândurile și într-o noapte, când suntem singuri, departe de lumea asta mizeră și dezlănțuită, să închidem ochii, să închidem orice fel de produs electronic, orice gadget, să nu auzim nimic, să închidem lumina și să stăm la miezul nopții singuri într-o cameră unde să nu existe zgomot deloc, ci să ne auzim doar gândurile, să vedem ce anume iese din asta.
           Ce sentiment ne-ar învălui oare?
        M-am gândit la un moment dat că mi-ar fi poate frică. Frică? De ce anume? 

De cine anume? De mine? Oare... de... Dumnezeul din mine? Apoi, mi-am revenit.
           Nu. Nu cred că mi-ar fi teamă.
           Cred că m-ar copleși un sentiment de tristețe poate.
        Ori poate că de teamă, totuși? Dar nu teamă de mine, ci teamă de faptul că poate chiar atunci Dumnezeu nu ar fi lângă mine. Cine știe? Poate că m-ar părăsi brusc, fix în clipa aceea.
          Hm! Cine poate ști?
       Ori poate că ar fi teamă de prea multă liniște.
          Sau poate că nu aș simți teamă, ci mai degrabă liniște.
          Sau tristețe... Tristețe de ce anume?
          Ei bine, nu de mine.
     Ci tristețea lumii, tristețea oamenilor. A acelor oameni care nu pot să-și exteriorizeze sentimentele, nu pot iubi până la durere, nu pot urca iubirea pe cel mai înalt piedestal al sufletului lor. De ce? Pentru că e prea adâncă, pentru că prea se aseamănă cu dumnezeirea. Și asta sperie. Profunzimea iubirii rupe sufletul în două. Ori în mii de bucăți. Și atunci considerăm că ne pierdem întregirea. De parcă ar fi fost vreodată!
         Atât timp cât ești un olog al vieții, al acestei trăiri, atunci vei fi mereu un speriat al sorții, al propriei vieți, al propriilor sentimente.
     Ne sperie frumusețea tocmai pentru că ea e mult mai adâncă, mai profundă, mai absolută decât abisalitatea însăși.
       Când, de fapt, e atât de superbă, atât de luminoasă dincolo de hău, atât de caldă și senină dincolo de întuneric.
       Nu mi-a fost niciodată teamă nici de hău, nici de adânc, nici de întuneric, cu atât mai puțin de iubire, cu atât mai puțin de exprimarea liberă a unor sentimente atât de frumoase, atât de speciale, care face din om un mic dumnezeu: iubire, visare, empatie, emoție, dor, lacrimă și răbdare.
        Toate la un loc aduc un pic de Dumnezeu în suflet.
        De ce fugim oare de El?
     Când totul este atât de aproape, atât de perfect, atât de viu și atât de minunat!
     Cel mai probabil, Eminescu a știut asta exact, din moment ce poeziile sale abundă de iubire, așa cum bine spunea bunăoară:
         ”Două inimi când se-mbină
          Când cufund pe tu cu eu
          E lumină din lumină
          Dumnezeu din Dumnezeu.”

            Aurora Cristea - scriitor și poet

No comment

 

Te port în mine

Te port în mine fără rest,

De parcă-n tine m-am născut,

Un nor purtat, un nor celest,

În viața ce n-a început.

 

Nu te-am ales, nu m-ai chemat,

Dar ne-am găsit în plin tăcând,

Ca două stele pe înalt,

Ce se atrag fără cuvânt.

 

Tu ești o linie în piept,

O rană caldă ce mă ține,

Un vis pe care-l port discret,

Un Dumnezeu dintr-o privire.

 

Și nici nu știu ce-a fost mai mult:

A fost iubire? Fost-a dor?

Sau doar un timp ce n-am știut

Să-l ținem viu, arzând ușor?

 

Dar știu că-n clipa cea mai grea,

Te simt tăcând în sânul meu...

Și mă ridici din umbra mea

Știu, ești trimis de Dumnezeu.

                                      Aurora Cristea - scriitor și poet

Nu vrei

 

Nu vrei acum să fim numai noi
Nu vrei să ne-nevelim amândoi
De atâtea frig și atâtea nevoi
În timpul știut doar de noi? 

Să culegem pe buze un fruct al iubirii
Să ne ardem în cer acel foc al privirii
Încet și sigur să nu mai fim ai firii
Și să nu punem stop în timpul unirii 

Îmi extragi acum din cutele minții
Măiastre cuvinte și gânduri cu dinții
Cu zâmbetul cald și frumos pe care-l ai
O oază în suflet, o oază de Rai.

                                        Aurora Cristea - scriitor și poet 

                                    Youtube                         

No comment

Gândurile serii

În liniștea serii m-am simțit deodată copleșit de un sentiment ciudat, nemaiîntâlnit... Ceva din inimă mi s-a ridicat în gât și emoțiile au început să mă copleșească atât de tare, că aproape îmi venea să plâng. Am ridicat o mână grea către ochelarii care abia mai stăteau pe nas și i-am dat jos moale, într-un gest plin de sfârșeală nedisimulată. Ce-o fi oare? Parcă am simțit o fisură acolo, în adânc, ceva s-a spart. Am auzit cioburi în suflet. Și m-am speriat.
        Am închis ușor ochii și prin minte mi-au trecut o mie de gânduri, toate odată, îngrămădite ca într-o centrifugă, învârtindu-se atât de puternic că am amețit cu totul.
      Balansoarul a început să se miște în față și în spate, arcuindu-și balansul și gemând dogit sub greutatea mea pe care o percepeam în clipele acelea ca fiind dublă.
          Am obosit...
          Doamne, cât o să mai rezist?
        Cum să mă înțeleg, cum să mă decojesc taman acum, când tocmai am făcut atâția ani și când tocmai am reușit să-mi finalizez de ceva timp propriul regat? Și pentru ce? Pentru niște vorbe în vânt? Poate că își bate joc de mine. Și chiar de n-ar fi așa, chiar de aș arunca cât colo scepticismul și aș accepta că tot ce spune și ce face, e adevărat... Cum să-mi permit să accept totul ca pe un adevăr sacru? Ce a reușit oare să facă fata asta? Prin ce căi, pe ce alei a ajuns la poarta sufletului meu, când eu n-am făcut toată viața decât să construiesc cetăți, să ridic ziduri, să săp apeducte bine ancorate în granitul dur din jurul inimii mele? Cum să-mi permit o astfel de ignoranță?
        În niciun caz!
        Sunt prea tulburat pentru un adevăr atât de mare, venit tocmai acum, în apusul vieții.
        De ce n-a venit acum 40 ani?
       Dar când să vină? Când era doar o copilă și când abia învăța că există un CNP în inedita carte de identitate pe care tocmai o ridica de la Miliție poate? Sau buletin de identitate, cum se numea pe atunci!
     Cine este fata asta și ce vrea ea de la mine? De ce-mi tulbură mie liniștea? Ce încearcă ea să facă și care e scopul? Vrea să mă distrugă oare?
       Încă reușesc să-mi țin ochelarii între degete, semn că n-am murit chiar de tot sub capriciul unor sentimente stranii ce-mi traversează inima de-a lungul și de-a latul, împletindu-se cumva cu geamătul lemnelor din șemineu și care-mi hipnotizează auzul.
       Visez frumos.
      Simt o căldură dulce ce mă învăluie. Mai că aș da frâu liber sentimentelor, mai că mi-aș desfereca inima asta încorsetată și aș lăsa-o să respire...
       Ah, Dumnezeule mare! Dacă ar fi să-mi urmez sufletul, dacă ar fi să pot zburda după bunul plac, să săr într-un picior ca un adolescent, fără griji, fără bariere, aș dansa în ploaie, aș traversa toată țara, aș lua-o de mână și aș pleca cu ea în triburile șamanice, să tragem din narghilea și să trăim cea mai frumoasă poveste de dragoste care ar putea exista vreodată pe acest pământ, să dau frâu liber inimii, să-mi umplu plămânii de bucurie, de iubire, de dragoste și dor, să mă bucur până la cer că am întâlnit-o, în sfârșit, pe nebuna sufletului meu, cea care-mi compune mie poezii pe care nimeni nu mi le-a compus vreodată, care-mi scrie zeci și sute de cuvinte cu care mă îmbăt seară de seară și care-mi tremură pe sub pleoapele închise.
        Așa adorm. Visând mereu și mereu la ceea ce ar fi putut fi.
   Și dimineața mă trezesc ca un plumb, cu glasul pardosit de nicotină, dogit de țigări fumate cam prea mult și cu pastilele mele de tensiune puse de Amalia cu grijă pe noptieră, cu cafeaua slabă pe care o mai beau pe stomacul gol, deși știu că nu-mi face bine. Ce viață plină de rutină copleșitoare, nu-i așa? Unde mi-e trupul și unde mi-e sufletul! Ce diferență! De sistem, de referință, de viață, de vise și de realitate.

Prea frumos. Prea ca într-un roman scris de Tolstoi poate sau de Gabriel Garcia Marquez. Ce aroganță, ce desfrâu dulce și vital în coacerea unei senectuți inerente care-și construiește deja inteligența, statura morală a unei vieți frumoase, pline de realizări spectaculoase, dar în spatele căreia simt uneori încercări de tandră presiune interogativă.

Mă gândesc la timpul care mi-a lăsat ființa zdrențuită de atâția ani, alterând toate încheieturile trupului meu care se slăbănogește cu fiecare zi, sumă de ani așezați cu duioșie poate pe arcadele corpului, dar care încep să se îngreuieze din ce în ce mai tare. Am încetat de mult să mă mai întreb ce-i cu mine. Nu mai vreau nimic, nu mai am pretenția de la Dumnezeu să-mi mai dea ceva. Am ajuns la o înălțime a vârstei la care pot dialoga cu zeii în catedralele propriei ființe, fără să mai am vreun vis, fără imaginație chiar, pierzându-mi nu doar entuziasmul, ci bucuria de a zburda chiar și în gânduri. Îmi vine să zâmbesc deconcertant, îngăduitor, cu o îngăduință pe care doar maturitatea căruntă mi-o mai poate da.
        Ce crede ea oare?
        Că alerg, că zbor spre ea?
        Nu știe oare că mai am doar o aripă? Ce-o fi așa de greu de înțeles?
      Aș putea s-o asemuiesc cu o porumbiță care nu-mi dă pace și care mi se așează mereu ba pe umăr, ba pe creștet, ba pe celălalt umăr, atât de des, că devine agasantă de-acuma. Începe să mă enerveze. Nu mai am răbdare și îmi vine s-o alung. Dar nu pentru că nu e frumos ce e în ea sau pentru că nu îmi place ce spune, ci pentru că mă face să-mi cobor mintea în inimă și să nu mai gândesc lucid, mă face să mă simt vulnerabil și nu-mi permit acest lux. Nu acum, nu la vârsta asta.
        Fătucă dragă, ai ajuns prea târziu, mult prea târziu!
        Poate că așa a fost să fie. Poate așa a trebuit să fie.
        Aș vrea să mă lase în pace.
      Sunt sigur că pentru ea sunt doar un capriciu. O fi bătut pariu cu vreo prietenă că mă poate cuceri. Mai știi? Deși, nu pare genul. Pare sinceră. Și... chiar de-ar fi așa? Ce contează cum mai e dacă nu e?
        Frumoasă!
        Și foc de deșteaptă!
        O femeie ca ea dărâmă munții. Cu ea poți lejer construi un imperiu.
       Auzi la ea: ”... dacă ar fi să merg cu tine până la capătul lumii și să știu că vom fi împreună pe veci, aș lăsa totul baltă și aș merge cu tine oriunde. Și dacă va fi să trecem în veșnicie împreună, împreună cu TINE aș trece oricare prag...” A înnebunit de tot. Oare ar fi în stare de așa ceva? Da, pare vulcanică așa.... dar chiar așa?
      Deschid ușor pleoapele și trag un ochi către fereastră. S-a lăsat frigul și începe să se întunece. Nu mai stau mult și o pornesc ușor-ușor către casă.
      Închid din nou ochii, ca s-o pot visa mai bine, să-mi închipui că e în fața mea, să-i simt vibrația, energia. Minunată ființă! I-am spus-o de atâtea ori...
     Trebuie totuși să fiu precaut, foarte precaut. Asta e nebună! Dacă zic ceva greșit, am feștelit-o. Îmi stric tot regatul.
     Căldura șemineului mă învăluie și parcă aici simt că sunt luat de valul aducerilor aminte, simt că sunt doar eu cu Dumnezeul din mine, cel de care nu mă pot ascunde așa cum fac în fața tuturor. Aici, în dulcele meu sanctuar, unde ascult cu nostalgie muzică blues ori poate că jazz, în încăperea asta atât de intimă și cochetă pe care mi-am imaginat-o mereu și pe care am visat-o încă din copilărie, doar aici pot visa în voie, așa cum doresc.
     Doamne, spune-mi! Ce-i cu ea, ce-i cu mine? Cum să mă îndrăgostesc? Acuma? Drept cine mă ia? Vreun flușturatec care aleargă la bătrânețe după himere?
       Și, Dumnezeule, ce frumos scrie!
      Oare să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a scos-o în cale? Sau încă nu? Sau poate e doar o iluzie!
       Poate totul nu e decât o încercare.
       Sigur! Asta trebuie să fie!
       Nimic altceva.
     Ce iubire, care iubire? Nici vorbă. Nu am eu timp de prostii de genul ăsta. De visări, melancolii, romantisme și altele. Astea au fost bune la vremea lor, în adolescență, nu la vârsta mea.
      Doamne, câți ani au trecut peste mine. Sunt aproape de apus. Simt asta uneori. Mai acut decât aș vrea. Și ea vrea să mă tragă către viață, către tinerețe și exuberanță. E bine că e așa. Măcar încearcă. Numai că... gata! De-acuma trebuie să înceteze. Am crezut-o, apreciez, dar totuși, hai să dăm dovadă de maturitate, dragă! Ce-i asta? Ce-s cu frustrările astea și cu dulcegăriile astea ieftine? Ia! Hai, s-o las mai moale, că nu-și are rostul, nu-și are sensul!
     Cel mai probabil o s-o răresc, să devin rece, distant cu ea, ca să plece, să nu mă mai înnebunească de cap. În felul ăsta, mă simt și eu... eliberat! Să nu-i mai permit să-mi invadeze teritoriul. Destul am permis. Doar așa o pot determina să se retragă.
       Și totuși...
      Așa un suflet cald, așa priviri topite de dor și de iubire parcă nu-mi aduc aminte să fi văzut la cineva vreodată. Mi-e dor! Mi-e dor de apelativul ei unic ”Bebiță”, cum doar ea mi-l spunea atât de tandru, atât de dulce. Dumnezeule mare, ce a putut să-mi facă ființa asta! Să-mi zguduie din temelii tot regatul. Ea, cu siropelile ei libidinoase, cu alintăturile ei sclifosite, cu duioșia și gingășia ei desuete și cuvintele împletite ca o dantelărie absolut superbă.
      Sunt nervos pe ea. De fapt, sunt nervos pe mine. Pe mine, fiindcă m-am lăsat dus de val și i-am permis să-mi pătrundă în suflet, să devină slăbiciunea mea.
      Ce frumos îmi zicea: ”Feblețe!”
     De unde toate aceste cuvinte unice? Cum de doar ei îi veneau în minte, pe buze și în degete, de-mi scria mereu așa?
     Dacă m-aș lăsa purtat ce toată iubirea pe care aș putea să i-o dăruiesc, aș lua-o pe sus și aș purta-o mereu în brațe.
     Dar poate că mai bine ar fi s-o tratez cu indiferență. Nu pot s-o alung jignind-o. În fond, nu mi-a greșit cu nimic. Poate doar cu faptul că m-a iubit prea mult. Și mă iubește prea mult. Ar însemna să fiu mojic de-a dreptul. Destul că îi frâng inima și o simt cât suferă. Dar poate-i mai bine așa. Pentru amândoi. O să-i treacă. Trebuie să-i treacă. Las-o, că are forță, e o femeie adevărată în toată puterea cuvântului. Sigur va renaște mai colorată, mai vie ca oricând, nu-mi fac griji pentru ea. Sigur va învinge.
     Plus că parcă nu mă mai atrage așa, ca la început. La început era veselă, spontană. Cel puțin așa mi s-a părut. Acum parcă e fadă, nu mai are gust. Sau am îmbătrânit eu oare și mai mult?
      Deschid ochii larg și privesc în jur.
      Gata pe ziua de azi. Am visat destul.
     Mă ridic greoi și-mi dau seama că toate gândurile mele au fost răsfoite vale cu vale în seara aceasta care cade rece și udă.
     Și totuși... ce-a fost cu acea tresărire în inima mea? Ce-a fost cu acea undă care mi-a străfulgerat tot trupul, toată ființa, ca un cutremur? Să fi fost gândul ei atât de puternic simțit și trimis către mine? Mă simt ca în romanul Jane Eyre, o versiune sonoră a sufletului zdruncinat de decibelii din el.
   ”Iubita mea cea dulce, unde ești?”, oftez adânc în gând, până la Dumnezeu și înapoi. ”Ești și vei rămâne în inima mea, iubita mea secretă și dragă!”, îmi zic cu o lacrimă uriașă pe care o las să se prelingă din sufletul meu trist, direct în eternitate.

Aurora Cristea - scriitor și poet