Adevărul sau nimic

 

Unde mă situez în relația cu Dumnezeu? Nu e vorba că nu mă mai pot ruga. Nu. Și nici dacă Dumnezeu mă primește sau nu.

Este vorba de ceva mult mai profund. Este o întrebare care nu-mi dă pace de ceva vreme și asupra căreia mă aplec mereu și mereu: nu cumva Dumnezeu nu există și totul e doar în mintea noastră? Nu cumva fiecare își construiește propria poveste, propriul scenariu și totul este doar o himeră? Dacă totul nu e decât proiecția minții noastre? Dacă totul nu e decât un balon de săpun care se sparge mai devreme sau mai târziu, odată cu dispariția noastră?

Unde ne ducem când ne ducem? Mai mergem undeva după ce trecem sau ne oprim și asta a fost tot? Nu cumva există un început și un sfârșit aici și doar aici și nicăieri în altă parte? Nu cumva mintea noastră încearcă, din disperarea pe care ne-o dă inexistența, să scornească un film imaginar despre viața de după moarte, despre Dumnezeu, despre oamenii dragi decedați înainte, tocmai pentru a atenua șocul dispariției, pentru a îndulci teama morbidă de a părăsi această lume de tot, definitiv?

Dacă tot ce se întâmplă în momentul morții nu e decât rodul minții noastre? Al cunoștințelor acumulate de-a lungul vieții, a tot ce am citit sau poate am auzit sau am văzut? Dacă, de fapt, noi l-am creat pe Dumnezeu și am perpetuat asta de-a lungul generațiilor, din frica morbidă de necunoscut?

Ce garanții avem că mai există ceva după ce facem Marele Pas spre Necunoaștere?

Lăsând la o parte religiile, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv vorbind, ”argumentează” preoții, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv, ”argumentează” cei care trec prin anumite episoade la limita dintre viață și moarte, poate cineva din lumea asta mare să dovedească, cu subiect și predicat, că Dumnezeu există? Eu nu cunosc pe nimeni care să fi putut demonstra asta în mod incontestabil. Și atunci?

 M-a frământat și mă frământă întrebarea asta suficient de mult cât să-i spun duhovnicului meu că încep să am mari îndoieli că Dumnezeu există și că ajung ușor-ușor că nu mai cred în El deloc, spre deziluzia ori poate nefericirea mea ori poate spre marea mea pedeapsă terestră.

Duhovnicul meu, un preot care nu se teme de întrebările incomode, mi-a răspuns zâmbind: Aurora, Dumnezeu există, indiferent dacă noi credem în el sau nu. Frumos răspuns, dar total incomplet. Pare un șablon decupat din experiența cu mărturisirile oamenilor, nicidecum ceea ce caut eu cu adevărat.

De fapt, întrebarea mea e mult mai profundă și cred că are o dimensiune personală construită pe o oarecare durere, fiindcă ceea ce doresc eu să scot în evidență este altceva: 𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭ă 𝐯𝐢𝐚ț𝐚 𝐚𝐦 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐭 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐩𝐞 𝐂𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐫𝐚 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨? 

Pentru mine Dumnezeu nu este un obiect de studiu. El reprezintă centrul în jurul căruia am încercat să înțeleg lumea, să înțeleg frumosul, suferința, chiar și scrierile mele. Dacă acest centru s-ar prăbuși, aș simți că se clatină mai mult decât o idee.

Problema nu e asta, că Dumnezeu există indiferent dacă noi credem în el sau nu, cum mi-a spus duhovnicul. Cred că marea problemă este alta: aș vrea să cred că el există indiferent de credința mea, dar eu nu am nicio certitudine. Ca să cred că el există indiferent dacă am credința asta sau nu, asta ar însemna din start să recunosc totuși existența lui. Și atunci îndoiala nu și-ar mai avea rostul, fiindcă aș nega o certitudine care deja există și deci ar fi un nonsens. Îndoiala apare înainte de certitudine, nu după ea.

 Ce înseamnă să am dreptul să spun ”știu”?

 Dumnezeu este cazul concret despre care îmi tot pun întrebările, iar cea mai mare întrebare de fond este despre cunoaștere, adevăr și despre criteriul după care un om poate spune fără să se amăgească ”Acesta este adevărul.”

Îndoiala poate fi o încercare dureroasă, dar nu este lipsă de onestitate. Dimpotrivă, uneori apare pentru că omul refuză să se mulțumească cu răspunsurile facile.

Dacă Dumnezeu nu există, atunci universul există fără un Creator personal. Atunci religiile ar fi creații omenești, iar rugăciunea nu ar avea un interlocutor. Dacă Dumnezeu există, atunci exact opusul este adevărat. Cred că din păcate pentru mine, îmi pasă mai mult de adevăr decât de confort. Dacă Dumnezeu există, nu cred că adevărul îl poate amenința. Dacă nu există, atunci tot adevărul este cel pe care merită să-l căutăm.

Am căutat, în toți acești ani, să-l aflu cumva pe Dumnezeu. Desigur că asta nu dovedește existența lui, dar mi-a oferit șansa de a nu avea o credință de împrumut. Între cele două fraze: ”Dumnezeu există.” și ”Dumnezeu nu există.”, aș alege prima frază, indiferent de consecințe, dacă ar fi să fie un răspuns absolut sigur și asta pentru că îmi doresc ca el să existe. Nu doar ca idee, ci pentru că ar însemna că iubirea, dreptatea, speranța și căutarea au un fundament real.

Faptul că îmi doresc ca Dumnezeu să existe, nu înseamnă că el există. Dar nici că nu există. Tocmai aici este incertitudinea, pentru că nu spun ”Cred fiindcă îmi convine.”, ci ”Vreau să fie adevărat, dar mi-e teamă că nu este.”

Dacă, prin absurd, aș avea în față toate argumentele filosofice pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu și ele ar rămâne, în final, echilibrate, nu cred că aș spune că voi trăi după ceea ce consider în mod sincer, că este cea mai bună explicație, chiar dacă nu am certitudine absolută. În niciun caz. Aș spune mai degrabă că nu pot crede fără certitudine, pentru că eu nu cer o mărturisire, ci o convingere. Când spui CRED deja te situezi în incertitudine. Pentru mine verbul ”a crede” a ajuns să însemne ”nu știu, dar sper”. Dar eu nu vreau Iluzia, nu vreau Jocul, nu vreau Himera ori Visul. Eu vreau Adevărul, vreau Convingerea, Garanția.

Știu că unii se întreabă dacă nu cumva totul e un vis. Și eu m-am întrebat adesea. Nu cumva suntem într-o simulare? Nu cumva percepțiile sunt înșelătoare? Da. Chiar așa fiind. Să zicem că totul e himeră, că trăim într-un Matrix. Puțin îmi pasă. Eu vreau ca în Matrixul meu să fie adevăr. Atât timp cât nu cunosc o altă realitate, atât timp cât eu personal, trăiesc într-o realitate limitată tridimensională, ”în cercul nostru strâmt”, eu aici doresc adevărul, aici doresc certitudinea, siguranța, confirmarea, dovada. Nu în alte dimensiuni despre care nu doar că nu știu, dar nici măcar nu mi le pot imagina din moment ce nu am auzit vreodată.

Aș spune mai degrabă că e o problemă de epistemologie: cum știm că știm? Și mă întreb: care este criteriul prin care disting adevărul de iluzie? Caut același tip de certitudine pe care îl am atunci când spun: ”Eu exist.”

Mi-e teamă de autoamăgire.

Nu-l refuz pe Dumnezeu. Refuz să mă mint.

Aurora Cristea - scriitor și poet

Mărturisirea

 

      Emoția o cuprinsese și lacrimile o înecau. Încerca din răsputeri să fie suficient de puternică încât interviul să fie impecabil. Se pregătise intens pentru asta. Nu neapărat cu discursul în sine, cât mai ales cu interiorul ei, cu bătălia și pacea, cu zbuciumul sufletesc pe care-l avea de ceva timp. Nu că nu credea. Nici vorbă! Era prea sigură că ceea ce trăise era mai viu decât viața însăși și tocmai de aceea voia să fie crezută de oricine s-ar fi uitat la emisiune. Își dorea asta cu tărie, cu convingere, aproape cu disperare.
          - Nu am doar credință, spuse cu lacrimile în ochi. Nu am doar încredere. Știu. Știu că
moartea nu este sfârșitul. Și mai știu că Iubirea este motivul pentru care suntem aici.
        În fața lui Wesly - gazda emisiunii, deși se simțea mai degajată, aducerile aminte o răscoleau și-o întorceau mereu în trecut.
          - Ce frumos cânți, Clara!
         Cu un zâmbet timid, ea își aranjă buclele roșcate și ondulate de pe umeri și-și trase și mai tare puloverul peste încheieturile mâinilor, semn de modestie și sfială deopotrivă,
          - Îți mulțumesc, Wesly! Ești prea drăguț. Și-ți mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși în acest context mulțimea de experiențe pe care am avut-o de-a lungul vieții și care mi-au arătat explicit că Dumnezeu există, că El a fost mereu acolo și m-a călăuzit pe tot parcursul acestei existențe.
          Clara privi în jos și-și frânse mâinile. Nu știa cu ce să înceapă și unde să termine.
         - M-am născut dintr-o mamă columbiano-venezueleană și un tată ruso-german. Amândoi erau emigranți în America și amândoi erau muzicieni atei. Căsnicia lor a fost tumultoasă, violentă, cu abuzuri sexuale și infidelități, astfel încât simțeam că locul meu nu era acolo. Nu asta aș fi vrut, desigur și mi-am propus atunci să nu mă căsătoresc niciodată, lucru pe care nu l-am făcut, desigur. Simțeam în adâncul sufletului că eram mai mult decât atât, că totul nu se rezuma doar la asta. Mi-am spus mereu că trebuie să existe ceva mai mult de atât. Nu se poate ca totul să fie atât de banal, atât de crud, atât de efemer și de neînțeles. Nu avea logică, nu avea sens. Știam că ceva lipsea din viața mea, dar nu știam ce.
        Doamne, Clara! Câtă intuiție, ce grăunte de divinitate sălășluia în tine, încă de pe atunci!, își spunea acum, cu atâta dragoste încât o podidea plânsul.
         Continuă privind inert tavanul, plimbându-și amintirile prin circumvoluțiunile creierului.
        - Bunicile mele frecventau bisericile și erau cumva credincioase. Într-o zi tatălui meu i s-a făcut rău și a sunat-o pe mama, care era asistentă la spital. I-a spus că nu se simte prea bine, iar mama l-a dus la spital. Era bolnav, avea tensiune arterială mare și colesterol ridicat și în timp ce era transportat pe targă, a simțit cum se ridică în tavan, a ieșit prin tavan și a văzut spitalul de sus, apoi New York, apoi America, apoi tot Pământul care s-a micșorat din ce în ce mai mult și în timp ce călătorea și-a văzut întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. A spus că putea vedea în toate părțile și atunci când se uita la o stea deja era acolo, apoi se uita la o altă stea și era lângă cealaltă stea instantaneu. Toate cu viteza gândului. În acele clipe cineva i-a vorbit minții lui, dar fără ca el să vadă o persoană anume: ”Poți să te întorci sau poți să mergi mai departe.” Nu-i plăcea să se gândească la asta, dar a vrut să se întoarcă. Când se întorcea, a văzut de sus niște mașini staționate într-o parcare lângă un trotuar, a urcat într-una din ele, a încercat să apuce volanul, dar nu a reușit. Mâna îi trecea prin volan. Și atunci a realizat că are nevoie de un corp, s-a întors în spital și a intrat înapoi în corpul lui. Trupul său era atât de greu, dureros și îngrozitor după ce plutise prin spațiu, iar când a deschis ochii l-a apucat pe doctor de mânecă, a tras puternic de mâna lui și i-a spus ”Trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat.” Însă doctorul a fost foarte reticent, a spus rece ”Nu vreau să știu” și a ieșit din cameră.  Din acel moment și-a dorit să știe cine este Dumnezeu. Nimeni nu-i spusese nimic. El nu avusese decât acea experiență. Și atunci trebuia să știe. După cele întâmplate căsnicia părinților mei tot nu a mers bine. Anii au trecut și mai târziu m-am înscris la o școală de muzică.
         Clara Taylor se întrerupse la un moment dat, făcând eforturi uriașe ca să poată continua, timp în care Wesly abia de mai respira, temându-se ca respirația lui să nu întrerupă cumva povestirea.
         - În 2021 am mers la un patinoar pentru a-mi sărbători ziua de naștere, continuă plină de emoții. Am patinat și eram așa de fericită și plină de o bucurie inexplicabilă... Mi-aduc aminte că i-am spus prietenei mele că am o bucurie incredibilă, că sunt copleșită de acest sentiment de fericire. Nu era foarte populat patinoarul în ziua aceea. Era un tânăr care făcea sărituri triple în aer și la un moment dat a ajuns în spatele meu și a făcut o întoarcere degajată, iar piciorul lui a atins picioarele mele și m-a ridicat forțat în aer, apoi am aterizat în mâni și în fund, fracturându-mi în aceeași secundă ambele brațe și spatele. Durerea a fost instantanee, înfiorătoare și chinuitoare. Țin minte că au venit paramedicii într-un timp relativ scurt, m-au așezat pe o targă și m-au dus de urgență la spital. În spital medicii au căutat să-mi fixeze ambele brațe la loc, mi-au pus oxigen și m-au băgat la perfuzii, dar eu deja pluteam în cea mai liniștită, iubitoare, calmă și caldă atmosferă și am simțit cum sunt ridicată și toată panica, toată frica și anxietatea mea au dispărut. În dreapta mea știam că erau oameni care comunicau cu mine și-mi spuneau că totul este în regulă, totul este sub control, așa cum trebuie să fie, iar în fața mea era un ceas imens basculant, cu clapete care se întorceau ca niște plăcuțe și se basculau una câte una, începând de la secundar până la orar, așa cum se întorc zborurile pe o tabelă dintr-un aeroport. Și fiecare clapetă de aia se rotea, una după alta, la început mai repede, apoi din ce în ce mai încet, în așa fel încât la sfârșit, după ce s-au întors toate, în locul cifrelor, au apărut litere iar cuvântul final care stătea scris pe tabelă era IUBIRE. Lângă tabela inițială a început să apară o altă tabelă pe care stătea scris același cuvânt, apoi o altă tabelă cu același cuvânt, și iar o altă tabelă cu același cuvânt până când s-a umplut tot peretele doar cu un singur cuvânt repetitiv: IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE etc. Iar când acele ceasuri s-au oprit de tot, de undeva din stânga am auzit vocea soțului meu vorbind cu asistentele și mi-am zis în sinea mea: Dumnezeu este real! Dumnezeu este real! Și eram atât de fericită, atât de copleșită, că plângeam. Am deschis ochii și m-am confruntat cu durerile atroce, dar deja nu mai îmi păsa. Am petrecut apoi în spital 4 luni și am fost atât de furioasă și am simțit atâta durere, că analgezicele nu funcționau și mă întrebam întruna: Doamne, unde ești? Doamne, unde ai dispărut? De ce m-ai abandonat? Eram sigură că nu mai era cu mine.
     Clara plângea cu lacrimi mari și retrăia momentele de atunci, iar Wesly o privea înmărmurit.
          - Ai compus vreo melodie despre asta, Clara?
          - Oh, daa.. O voi cânta la sfârșitul emisiunii dacă se poate...
          - Sigur că da, abia aștept, zâmbi Wesly. Dar... continuă, te rog.
          Clara oftă:
           - Mai târziu, când am revenit acasă, după mult timp, mi-am dat seama că parcă mă pregătisem pentru un astfel de eveniment nefericit, parcă aș fi știut dinainte. Ceva din mine îmi spunea asta. Parcă avusese loc o pregătire. Când făceam recuperarea și terapia fizică, trebuia să merg și asta era foarte dureros. Aveam o orteză lombară și făceam atât de mult efort ca să merg în jurul blocului, că nu pot descrie. Voiam să cânt, dar nu puteam, mă durea tot corpul. Acum știu că Dumnezeu a fost cu mine, acum, după atâția ani, timp în care l-am chemat, l-am strigat, i-am cântat, m-am înfuriat pe el și apoi l-am îmbrățișat plângând, știu că, de fapt, El nu m-a părăsit nicio secundă, a fost mereu cu mine, m-a îmbrățișat cu acea IUBIRE pe care am văzut-o dincolo și mi-a șoptit rugător ca toată această experiență să nu o țin doar pentru mine, să nu îngrop în mine ceea ce am trăit. Să spun tuturor că noi toți suntem iubiți, că noi toți suntem una și că El ne iubește pe toți la fel, să avem încredere în El și să nu ne temem.
       Lacrimile Clarei, emoțiile ei copleșitoare s-au răspândit asupra tuturor celor care i-au ascultat vreodată povestea ori poate că i-au ascultat melodiile compuse, iar ceea ce a făcut ea în această seară a fost un act de iubire către divinitate în plus, o reciprocitate sfântă și un cuvânt pe care și l-a dat și l-a respectat în fața Celui despre care, indiferent dacă noi credem sau nu, El oricum există: Dumnezeu.

         Aurora Cristea - scriitor și poet

Amintiri ruginite

Pe drumuri uitate, în lungă căutare, 

Mă pierd printre umbre, visând un alt sens, 

Din clipe trecute rămâne-o chemare, 

Un cântec ce-n suflet răsună intens.

Chitara suspină sub strunele grele,

Se-aprinde un foc ce nu vrea să mai moară,

Din noapte se nasc poeziile mele, 

Și-aș vrea ca în suflet să nu mă mai doară.

Sub stele se pierd ecouri de dor, 

Și vântul adie cu șoapte de foc, 

Pe drumuri de taină simt un freamăt ușor, 

E însăși Iubirea ce-aduce noroc.

Aurora Cristea - scriitor și poet

 

La mulți ani, Călin!

Îți spun astăzi La mulți ani

Și-ți doresc să ai mulți bani

Să ai un destin frumos

Cu ce-ți este de folos.

Să fii floare, să fii dor

Să rămâi nemuritor

Ca o stea în devenire

Ce se naște din iubire.

Ești un suflet călător

Pe pământ rătăcitor

Care caută mereu

Sensul către Dumnezeu.

Tu, Călin, cel din poveste

Ce răsai fără de veste

Ești un foc ce nu se stinge

Și în inimi iar ajunge.

Fii o Cale tot mereu

Asta îți doresc și eu

Sufletul să-l ai senin

Binecuvântat să fii, Călin!

14 aprilie 2026

                         Aurora Cristea - scriitor și poet 

                                 Youtube

Etern în inima mea

Am ars ca o candelă-n temple de ceară,

Mi-am pus toată viața pe un singur altar,

Crezând că iubirea-i arcuș de vioară

Ce cântă balade-ntr-un vechi sanctuar. 

Te-am scris printre stele cu dor și tăcere,

Te-am dus ca pe-un nume sfințit în apus,

Ți-am dat din ființă, din tot ce se cere,

Lumină să-mi fii într-un dor presupus

Dar n-ai înțeles că sunt jarul din stea

Și citesc prin timp scripturi neștiute

În stihuri de mir îmi aștern legea mea

În cosmos te caut prin stele tăcute.

O pasăre sunt, mereu călătoare

Un val care-și caută un țărm tăinuit,

Din haos de gânduri și raze de soare

Strig iar printre versuri un dor chinuit.

Vorbesc despre ziuă și focul din mine

Între cer și pământ rămân suspendată

Văd îngeri din Cosmos venind către tine

Și-n umbra nopții mă simt iar legată.

Dar merg mai departe prin noapte și rană,

Cu inima-n flăcări și pasul supus,

Iar dragostea mea devine icoană

Spre un țărm infinit departe-n apus.

Ai fost o lumină din tăceri infinite

Venită din soare ca un curcubeu

Cioburi mi-ai făcut din clipe tihnite

De îngeri trimis sau de Dumnezeu.

În lumea cea rea și atât de confuză

Mă retrag elegant într-un vers de poet

În mine trăiești, preschimbat într-o muză

Și scriu poezie în ritm de sonet.

Aurora Cristea - scriitor și poet

Ecouri peste stele

 

Te văd în nori, Te văd în stele
Și-n fiecare răsărit
Te văd în Soare și în Lună
Tu ești în orice asfințit.

Te văd în fiecare suflet
Care trăiește pe pământ
În orice rugă fără sunet
Dar și în Marele Cuvânt.

Te simt în ploaie și în vânt
Și-n foșnetul ușor de frunze
În zborul trist, adesea frânt
Și în tăcerile confuze.

Un foc ce arde lin în șoapte
Și mistuie secunda rece
Pe colț de stea din astă-noapte
Se-nalță o rugă care trece.

În infinit spre galaxii
Și străbătând văzduhul
Fărâmițând iar în felii
Tot ce apasă duhul.

Oh, Doamne, tu ești peste tot
Căci uneori te simt aproape
Tu bați în fiecare clopot
Ce tremură acum de moarte.

O grație care cunoaște
Un adevăr divin din Tine
Căci vom muri spre a ne naște
Sus, în regatele divine.

Aurora Cristea - scriitor și poet

 

Dor necuprins

În zori mă trezesc cu gândul aprins,

Ca focul ce arde sub jarul nestins.

O clipă te caut în liniștea grea,

Oftat nesfârșit pe colțuri de stea.

În piept se aprinde o inimă vie,

Cântată pe-un vers dintr-o poezie

Plutește tăcută în timp peste drum,

Ca dorul ce arde mocnit într-un fum.

Un fir nevăzut ne leagă ușor,

Subțire ca raza ivită în zori.

Din visele mele departe de lume

Țesut din tăceri și din nopți fără nume.

Acum ești stingher într-un colț de tăcere,

Ca marea când doarme sub vânt de mistere.

Ești taină și vis în noapte și zi

Iar gândul etern spre tine va fi.

Nu cer nici răspuns și nici jurământ,

Doar liniștea care ne leagă-n cuvânt.

Căci unele inimi, deși sunt tăcute,

Se-mbracă adesea în doruri știute.

Și poate cândva, fără semn, fără glas,

Te-oprești într-un loc din drumul rămas.

Atunci vei simți în suflet și-n piept

Un dor necuprins și-adesea nedrept.

Ah, Doamne, ce suspin și cât dor

În lumea cea mută ce-aș vrea s-o implor

Să-oprească o clipă din timpul cel viu

Cu tine în suflet etern ca să fiu.

Aurora Cristea - scriitor și poet