autor Roryta
N-am
înțeles niciodată de ce oamenii se ascund după paravane neînțelepte, după uși
pe care și le închid singuri, după niște vorbe pe care le spun ori le scriu sub
impulsul de moment, apoi se sperie de ieșirea lor și retractează sau se închid
în carapace, mustrându-și conștiința că au fost ei înșiși, fie chiar și pentru
o miime de secundă, când, de fapt, tocmai în asta constă autenticitatea, tocmai
în asta constă frumusețea, adevărul lor, al sufletului lor, de care fug cu
atâta tărie și cu atât de multă vinovăție, că se îngrozesc de ceea ce simt.
Știți
ce spunea mai de mult părintele Ignatie, episcopul Hușilor?
El
spunea într-una din conferințele sale că poate ar fi bine să facem un...
”exercițiu de admirație” pentru noi înșine, să ne liniștim gândurile și într-o
noapte, când suntem singuri, departe de lumea asta mizeră și dezlănțuită, să
închidem ochii, să închidem orice fel de produs electronic, orice gadget, să nu
auzim nimic, să închidem lumina și să stăm la miezul nopții singuri într-o
cameră unde să nu existe zgomot deloc, ci să ne auzim doar gândurile, să vedem
ce anume iese din asta.
Ce
sentiment ne-ar învălui oare?
M-am
gândit la un moment dat că mi-ar fi poate frică. Frică? De ce anume?
De cine
anume? De mine? Oare... de... Dumnezeul din mine? Apoi, mi-am revenit.
Nu.
Nu cred că mi-ar fi teamă.
Cred
că m-ar copleși un sentiment de tristețe poate.
Ori
poate că de teamă, totuși? Dar nu teamă de mine, ci teamă de faptul că poate
chiar atunci Dumnezeu nu ar fi lângă mine. Cine știe? Poate că m-ar părăsi
brusc, fix în clipa aceea.
Hm! Cine poate
ști?
Ori
poate că ar fi teamă de prea multă liniște.
Sau
poate că nu aș simți teamă, ci mai degrabă liniște.
Sau
tristețe... Tristețe de ce anume?
Ei
bine, nu de mine.
Ci
tristețea lumii, tristețea oamenilor. A acelor oameni care nu pot să-și
exteriorizeze sentimentele, nu pot iubi până la durere, nu pot urca iubirea pe
cel mai înalt piedestal al sufletului lor. De ce? Pentru că e prea adâncă,
pentru că prea se aseamănă cu dumnezeirea. Și asta sperie. Profunzimea iubirii
rupe sufletul în două. Ori în mii de bucăți. Și atunci considerăm că ne pierdem
întregirea. De parcă ar fi fost vreodată!
Atât
timp cât ești un olog al vieții, al acestei trăiri, atunci vei fi mereu un
speriat al sorții, al propriei vieți, al propriilor sentimente.
Ne
sperie frumusețea tocmai pentru că ea e mult mai adâncă, mai profundă, mai
absolută decât abisalitatea însăși.
Când,
de fapt, e atât de superbă, atât de luminoasă dincolo de hău, atât de caldă și
senină dincolo de întuneric.
Nu
mi-a fost niciodată teamă nici de hău, nici de adânc, nici de întuneric, cu
atât mai puțin de iubire, cu atât mai puțin de exprimarea liberă a unor
sentimente atât de frumoase, atât de speciale, care face din om un mic
dumnezeu: iubire, visare, empatie, emoție, dor, lacrimă și răbdare.
Toate
la un loc aduc un pic de Dumnezeu în suflet.
De
ce fugim oare de El?
Când
totul este atât de aproape, atât de perfect, atât de viu și atât de minunat!
Cel
mai probabil, Eminescu a știut asta exact, din moment ce poeziile sale abundă
de iubire, așa cum bine spunea bunăoară:
”Două
inimi când se-mbină
Când
cufund pe tu cu eu
E
lumină din lumină
Dumnezeu
din Dumnezeu.”
