În
liniștea serii m-am simțit deodată copleșit de un sentiment ciudat,
nemaiîntâlnit... Ceva din inimă mi s-a ridicat în gât și emoțiile au început să
mă copleșească atât de tare, că aproape îmi venea să plâng. Am ridicat o mână
grea către ochelarii care abia mai stăteau pe nas și i-am dat jos moale,
într-un gest plin de sfârșeală nedisimulată. Ce-o fi oare? Parcă am simțit o
fisură acolo, în adânc, ceva s-a spart. Am auzit cioburi în suflet. Și m-am
speriat.
Am
închis ușor ochii și prin minte mi-au trecut o mie de gânduri, toate odată,
îngrămădite ca într-o centrifugă, învârtindu-se atât de puternic că am amețit
cu totul.
Balansoarul
a început să se miște în față și în spate, arcuindu-și balansul și gemând dogit
sub greutatea mea pe care o percepeam în clipele acelea ca fiind dublă.
Am
obosit...
Doamne,
cât o să mai rezist?
Cum
să mă înțeleg, cum să mă decojesc taman acum, când tocmai am făcut 68 ani și
când tocmai am reușit să-mi finalizez de ceva timp propriul regat? Și pentru
ce? Pentru niște vorbe în vânt? Poate că își bate joc de mine. Și chiar de n-ar
fi așa, chiar de aș arunca cât colo scepticismul și aș accepta că tot ce spune
și ce face, e adevărat... Cum să-mi permit să accept totul ca pe un adevăr
sacru? Ce a reușit oare să facă fata asta? Prin ce căi, pe ce alei a ajuns la
poarta sufletului meu, când eu n-am făcut toată viața decât să construiesc
cetăți, să ridic ziduri, să săp apeducte bine ancorate în granitul dur din
jurul inimii mele? Cum să-mi permit o astfel de ignoranță?
În
niciun caz!
Sunt
prea tulburat pentru un adevăr atât de mare, venit tocmai acum, în apusul
vieții.
De
ce n-a venit acum 40 ani?
Dar
când să vină? Când era doar o copilă și când abia învăța că există un CNP în
inedita carte de identitate pe care tocmai o ridica de la Miliție poate? Sau
buletin de identitate, cum se numea pe atunci!
Cine
este fata asta și ce vrea ea de la mine? De ce-mi tulbură mie liniștea? Ce
încearcă ea să facă și care e scopul? Vrea să mă distrugă oare?
Încă
reușesc să-mi țin ochelarii între degete, semn că n-am murit chiar de tot sub
capriciul unor sentimente stranii ce-mi traversează inima de-a lungul și de-a
latul, împletindu-se cumva cu geamătul lemnelor din șemineu și care-mi hipnotizează
auzul.
Visez
frumos.
Simt
o căldură dulce ce mă învăluie. Mai că aș da frâu liber sentimentelor, mai că
mi-aș desfereca inima asta încorsetată și aș lăsa-o să respire...
Ah,
Dumnezeule mare! Dacă ar fi să-mi urmez sufletul, dacă ar fi să pot zburda după
bunul plac, să săr într-un picior ca un adolescent, fără griji, fără bariere,
aș dansa în ploaie, aș traversa toată țara, aș lua-o de mână și aș pleca cu ea
în triburile șamanice, să tragem din narghilea și să trăim cea mai frumoasă poveste de dragoste care ar
putea exista vreodată pe acest pământ, să dau frâu liber inimii, să-mi umplu
plămânii de bucurie, de iubire, de dragoste și dor, să mă bucur până la cer că
am întâlnit-o, în sfârșit, pe nebuna sufletului meu, cea care-mi compune mie
poezii pe care nimeni nu mi le-a compus vreodată, care-mi scrie zeci și sute de
cuvinte cu care mă îmbăt seară de seară și care-mi tremură pe sub pleoapele
închise.
Așa
adorm. Visând mereu și mereu la ceea ce ar fi putut fi.
Și
dimineața mă trezesc ca un plumb, cu glasul pardosit de nicotină, dogit de țigări fumate cam prea
mult și cu pastilele mele de tensiune puse de Amalia cu grijă pe noptieră, cu
cafeaua slabă pe care o mai beau pe stomacul gol, deși știu că nu-mi face bine.
Ce viață plină de rutină copleșitoare, nu-i așa? Unde mi-e trupul și unde mi-e
sufletul! Ce diferență! De sistem, de referință, de viață, de vise și de
realitate.
Prea frumos. Prea ca într-un roman scris de Tolstoi poate sau de Gabriel Garcia Marquez. Ce aroganță, ce desfrâu dulce și vital în coacerea unei senectuți inerente care-și construiește deja inteligența, statura morală a unei vieți frumoase, pline de realizări spectaculoase, dar în spatele căreia simt uneori încercări de tandră presiune interogativă.
Mă
gândesc la timpul care mi-a lăsat ființa zdrențuită de atâția ani, alterând
toate încheieturile trupului meu care se slăbănogește cu fiecare zi, sumă de
ani așezați cu duioșie poate pe arcadele corpului, dar care încep să se
îngreuieze din ce în ce mai tare. Am încetat de mult să mă mai întreb ce-i cu
mine. Nu mai vreau nimic, nu mai am pretenția de la Dumnezeu să-mi mai dea
ceva. Am ajuns la o înălțime a vârstei la care pot dialoga cu zeii în
catedralele propriei ființe, fără să mai am vreun vis, fără imaginație chiar,
pierzându-mi nu doar entuziasmul, ci bucuria de a zburda chiar și în gânduri.
Îmi vine să zâmbesc deconcertant, îngăduitor, cu o îngăduință pe care doar
maturitatea căruntă mi-o mai poate da.
Ce
crede ea oare?
Că
alerg, că zbor spre ea?
Nu
știe oare că mai am doar o aripă? Ce-o fi așa de greu de înțeles?
Aș
putea s-o asemuiesc cu o porumbiță care nu-mi dă pace și care mi se așează
mereu ba pe umăr, ba pe creștet, ba pe celălalt umăr, atât de des, că devine
agasantă de-acuma. Începe să mă enerveze. Nu mai am răbdare și îmi vine s-o
alung. Dar nu pentru că nu e frumos ce e în ea sau pentru că nu îmi place ce
spune, ci pentru că mă face să-mi cobor mintea în inimă și să nu mai gândesc
lucid, mă face să mă simt vulnerabil și nu-mi permit acest lux. Nu acum, nu la vârsta asta.
Fătucă
dragă, ai ajuns prea târziu, mult prea târziu!
Poate
că așa a fost să fie. Poate așa a trebuit să fie.
Aș
vrea să mă lase în pace.
Sunt
sigur că pentru ea sunt doar un capriciu. O fi bătut pariu cu vreo prietenă că
mă poate cuceri. Mai știi? Deși, nu pare genul. Pare sinceră. Și... chiar de-ar
fi așa? Ce contează cum mai e dacă nu e?
Frumoasă!
Și
foc de deșteaptă!
O
femeie ca ea dărâmă munții. Cu ea poți lejer construi un imperiu.
Auzi
la ea: ”... dacă ar fi să merg cu tine până la capătul lumii și să știu că vom
fi împreună pe veci, aș lăsa totul baltă și aș merge cu tine oriunde. Și dacă
va fi să trecem în veșnicie împreună, împreună cu TINE aș trece oricare
prag...” A înnebunit de tot. Oare ar fi în stare de așa ceva? Da, pare
vulcanică așa.... dar chiar așa?
Deschid
ușor pleoapele și trag un ochi către fereastră. S-a lăsat frigul și începe să
se întunece. Nu mai stau mult și o pornesc ușor-ușor către casă.
Închid
din nou ochii, ca s-o pot visa mai bine, să-mi închipui că e în fața mea, să-i
simt vibrația, energia. Minunată ființă! I-am spus-o de atâtea ori...
Trebuie
totuși să fiu precaut, foarte precaut. Asta e nebună! Dacă zic ceva greșit, am
feștelit-o. Îmi stric tot regatul.
Căldura
șemineului mă învăluie și parcă aici simt că sunt luat de valul aducerilor
aminte, simt că sunt doar eu cu Dumnezeul din mine, cel de care nu mă pot
ascunde așa cum fac în fața tuturor. Aici, în dulcele meu sanctuar, unde ascult cu nostalgie muzică jazz, în încăperea asta atât de intimă și cochetă pe care mi-am imaginat-o mereu și pe care am
visat-o încă din copilărie, doar aici pot visa în voie, așa cum doresc.
Doamne,
spune-mi! Ce-i cu ea, ce-i cu mine? Cum să mă îndrăgostesc? Acuma? Drept cine
mă ia? Vreun flușturatec care aleargă la bătrânețe după himere?
Și,
Dumnezeule, ce frumos scrie!
Oare
să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a scos-o în cale? Sau încă nu? Sau poate e
doar o iluzie!
Poate
totul nu e decât o încercare.
Sigur!
Asta trebuie să fie!
Nimic
altceva.
Ce
iubire, care iubire? Nici vorbă. Nu am eu timp de prostii de genul ăsta. De
visări, melancolii, romantisme și altele. Astea au fost bune la vremea lor, la
17 ani, nu la 68.
Doamne,
câți ani au trecut peste mine. Sunt aproape de apus. Simt asta uneori. Mai acut
decât aș vrea. Și ea vrea să mă tragă către viață, către tinerețe și
exuberanță. E bine că e așa. Măcar încearcă. Numai că... gata! De-acuma trebuie
să înceteze. Am crezut-o, apreciez, dar totuși, hai să dăm dovadă de
maturitate, dragă! Ce-i asta? Ce-s cu frustrările astea și cu dulcegăriile
astea ieftine? Ia! Hai, s-o las mai moale, că nu-și are rostul, nu-și are
sensul!
Cel
mai probabil o s-o răresc, să devin rece, distant cu ea, ca să plece, să nu mă
mai înnebunească de cap. În felul ăsta, mă simt și eu... eliberat! Să nu-i mai
permit să-mi invadeze teritoriul. Destul am permis. Doar așa o pot determina să
se retragă.
Și
totuși...
Așa
un suflet cald, așa priviri topite de dor și de iubire parcă nu-mi aduc aminte
să fi văzut la cineva vreodată. Mi-e dor! Mi-e dor de apelativul ei unic
”Bebiță”, cum doar ea mi-l spunea atât de tandru, atât de dulce. Dumnezule
mare, ce a putut să-mi facă ființa asta! Să-mi zguduie din temelii tot regatul.
Ea, cu siropelile ei libidinoase, cu alintăturile ei sclifosite, cu duioșia și
gingășia ei desuete și cuvintele împletite ca o dantelărie absolut superbă.
Sunt
nervos pe ea. De fapt, sunt nervos pe mine. Pe mine, fiindcă m-am lăsat dus de
val și i-am permis să-mi pătrundă în suflet, să devină slăbiciunea mea.
Ce
frumos îmi zicea: ”Feblețe!”
De
unde toate aceste cuvinte unice? Cum de doar ei îi veneau în minte, pe buze și
în degete, de-mi scria mereu așa?
Dacă
m-aș lăsa purtat ce toată iubirea pe care aș putea să i-o dăruiesc, aș lua-o pe
sus și aș purta-o mereu în brațe.
Dar
poate că mai bine ar fi s-o tratez cu indiferență. Nu pot s-o alung jignind-o.
În fond, nu mi-a greșit cu nimic. Poate doar cu faptul că m-a iubit prea mult.
Și mă iubește prea mult. Ar însemna să fiu mojic de-a dreptul. Destul că îi
frâng inima și o simt cât suferă. Dar poate-i mai bine așa. Pentru amândoi. O
să-i treacă. Trebuie să-i treacă. Las-o, că are forță, e o femeie adevărată în
toată puterea cuvântului. Sigur va renaște mai colorată, mai vie ca oricând,
nu-mi fac griji pentru ea. Sigur va învinge.
Plus
că parcă nu mă mai atrage așa, ca la început. La început era veselă, spontană.
Cel puțin așa mi s-a părut. Acum parcă e fadă, nu mai are gust. Sau am
îmbătrânit eu oare și mai mult?
Deschid
ochii larg și privesc în jur.
Gata
pe ziua de azi. Am visat destul.
Mă
ridic greoi și-mi dau seama că toate gândurile mele au fost răsfoite vale cu
vale în seara aceasta care cade rece și udă.
Și
totuși... ce-a fost cu acea tresărire în inima mea? Ce-a fost cu acea undă care
mi-a străfulgerat tot trupul, toată ființa, ca un cutremur? Să fi fost gândul
ei atât de puternic simțit și trimis către mine? Mă simt ca în romanul Jane
Eyre, o versiune sonoră a sufletului zdruncinat de decibelii din el.
”Boreala
mea cea dulce, unde ești?”, oftez adânc în gând, până la Dumnezeu și înapoi. ”Ești și vei rămâne în inima mea, iubita mea secretă și dragă!”
aprilie 2025
