autor Roryta
Dacă
cineva, la un moment dat al vieții, afirmă că le-a văzut sau le-a auzit pe
toate, ei bine sigur se înșală. Nu poți fi niciodată exhaustiv într-o sferă de activitate,
fiindcă nu ai cum, și ar însemna o aroganță și o prostie totodată din partea ta
să afirmi acest lucru vreodată, indiferent de domeniu.
Nu sunt în măsură să judec pe cineva și, în general, evit pe cât posibil s-o fac, dat fiind faptul că îmi cunosc limitele, măsura și neputința și, în consecință, mă feresc s-o fac pe toboșarul la porțile cunoașterii.
Uneori însă, mi se întâmplă să rămân de-a dreptul stupefiată de anumite reacții ale celor din jurul meu. Caut circumstanțe atenuante pentru ei la fel cum aș căuta și pentru mine poate, încerc să gândesc cât se poate de subiectiv și să acord o busolă comportamentelor demne de suspine, scotocind iluzii în grimasele mele nefericite.
Celebrul cântăreț, artist, compozitor, un om absolut fabulos în primul rând prin artă și mai apoi prin verticalitatea sa morală de care a dat dovadă toată viața, Tudor Gheorghe, într-unul din concertele sale extraordinare, afirma cu tristețe: ”Pe mine nu mă deranjează că sunt băieți/bărbați (bărbați se pot numi oare?) care vin și le fac tinerelor fete tot felul de propuneri indecente. Pe mine mă deranjează că ele se duc.” Nimic mai adevărat.
Nu sunt în măsură să judec pe cineva și, în general, evit pe cât posibil s-o fac, dat fiind faptul că îmi cunosc limitele, măsura și neputința și, în consecință, mă feresc s-o fac pe toboșarul la porțile cunoașterii.
Uneori însă, mi se întâmplă să rămân de-a dreptul stupefiată de anumite reacții ale celor din jurul meu. Caut circumstanțe atenuante pentru ei la fel cum aș căuta și pentru mine poate, încerc să gândesc cât se poate de subiectiv și să acord o busolă comportamentelor demne de suspine, scotocind iluzii în grimasele mele nefericite.
Celebrul cântăreț, artist, compozitor, un om absolut fabulos în primul rând prin artă și mai apoi prin verticalitatea sa morală de care a dat dovadă toată viața, Tudor Gheorghe, într-unul din concertele sale extraordinare, afirma cu tristețe: ”Pe mine nu mă deranjează că sunt băieți/bărbați (bărbați se pot numi oare?) care vin și le fac tinerelor fete tot felul de propuneri indecente. Pe mine mă deranjează că ele se duc.” Nimic mai adevărat.
Și totuși...
Nu
pot să fac afirmații gratuite, să crucific o fată pentru simplul motiv că face
prostituție. Poate acea fată/femeie are motivele ei. Pot doar să am un sentiment
inimaginabil de adânc de compasiune pentru fiecare din ele. Eu cred că în
spatele fiecărei povești de viață se ascunde o dramă adevărată, iar aceste fete
se irosesc zi de zi și contribuie tragic la sporirea perplexității generale,
plângându-și de multe ori ruinele din ele și găsindu-și mângâierea câteodată în
cel mai apocaliptic și mai funest gest: sinuciderea. Dacă fiecare din noi - potențial oameni normali - am trăi doar o
singură zi ceea ce trăiesc ele, în câteva luni sau poate și mai puțin, am
sfârși în același mod, cel mai probabil.
Am învățat că în viața asta nimic nu este gratuit, am învățat că omul este capabil de absolut orice, începând de la a da naștere unei vieți și până la a o lua. Noi toți suntem capabili de așa ceva, fără excepții, și când afirm acest lucru îmi asum întreaga responsabilitate, inclusiv riscurile unor castane sau injurii posibile, de la oameni filoxerați de catastrofism ascuțit la adresa imaginii lor nealterate în fața semenilor muritori.
Bunăoară, în liniștea unei vieți pline de visuri și de poezie pe care o trăiesc cu suficientă bucurie realistă în clipa de față, am fost trezită în mod brutal de o scenă care mi-a lăsat un gust atât de amar, încât am simțit nevoia impetuoasă de a scrijeli pe hârtie electronică nefericirea trivialității.
El, un pițiponc plin de figuri, tatuat din călcâi până la ceafă, șofer de mâna a doua, care confundă frâna cu pedala de accelerație și invers când te aștepți mai puțin, scrâșnind din roțile furioase, oprește la marginea bordurii, pe marcajul stației de autobuz de pe asfalt și coboară iute vociferând și lăsând portiera deschisă. Din unghiul în care eram, nu am văzut dacă mai era cineva în mașină și atunci, am crezut că-și înjura prietenul de alături. Nu de alta, dar nu mă mai miră faptul că personaje dubioase precum acest tânăr, își ”complimentează” prietenii cu tot felul de apelative scabroase, unul mai elevat ca altul. Și viceversa, desigur. Nu, nu. Omul era singur. Ridică binevoitor palma în fața șoferului din autobuzul care tocmai îl claxonase și face un semn din care se înțelegea clar că eliberează locul imediat, că nu stă mult. Îmi dau seama imediat că pițiponcul era singur în mașină, dar am întors capul să văd pe cine înjura totuși, fiind curioasă în cine sau în ce ar fi vrut să își introducă organul genital de care tot făcea uz în limbajul său de maidan.
Pe trotuar, la câțiva pași, îl aștepta o fată tânără cu un set de chei în mână.
Agresiv, pițiponcul de circa 25 ani, îi smulge cheile din mână, apoi, drept recompensă, o scuipă pur și simplu în față pe fata care nu părea să aibă mai mult de 16-17 ani, apoi se repede la mașină și, la fel ca atunci când a oprit, tot într-un cântec de frâne pornește brusc și întoarce mașina pe contrasens.
Mă opresc în loc și privesc lung reacția fetei.
Mormăind ceva neinteligibil, fata se șterge pe față cu mâneca de la geaca roz, se întoarce pe călcâie și pleacă în direcția din care a venit, luând-o tot printre blocuri, probabil către propria casă. O studiez. Era micuță, fragilă, în niște colanți negri, cu niște șoșoni de casă, cu o geacă aruncată pe ea, avea părul strâns într-o coadă făcută la repezeală și mergea încet.
Uluitor!
Sunt ferm convinsă că dacă scena nu s-ar fi petrecut pe stradă, în văzul tuturor, acest individ i-ar fi tras nu o palmă, ci sigur un pumn, fix în locul unde a scuipat-o.
Oh, Doamne!
Cum pot unii oameni să aibă astfel de comportamente?
Ce anume îi determină să fie atât de violenți, atât de nenorociți și atât de răi?
Mi-a fost milă de copila aceea, am compătimit-o sincer în gândul și sufletul meu și constat că nu e prima dată când am acest sentiment profund față de aceste copile, fiindcă eu consider că nimeni, dar ABSOLUT NIMENI de pe acest pământ nu are dreptul de a-l înrobi pe cel de lângă el doar pentru că este mai slab.
Problema cea mai tristă este că nimeni nu face nimic pentru ele. Sunt victimele acestor nenorociți de proxeneți, sunt veritabile atlete ale deznădejdii, sunt boboci de floare smulși înainte de a apuca să înflorească, sunt suflete garnisite cu nimicuri ce se lăfăiesc în certitudinea că la fel va fi și mâine, o tristețe generală, o viață fără busolă, fără niciun țel, fără visuri.
Cum ai putea să le așezi oare pe un alt drum?
Cum ai putea să le dai șansa de a-și cicatriza rănile, de a le înveli cu iubire și duioșie sufletele mutilate? Câtă gingășie și delicatețe trebuie să emani ca să le câștigi încrederea și să le determini să se deschidă în fața ta, să-și plângă amarul în hohote, spălând toate rănile trecutului și luând viața din nou de la capăt?
Eu cred că noi toți suntem vinovați de tot ce li se întâmplă acestor copile. Eu cred că păguboasa patimă a prostituției are nu doar un determinism dramatic, ci și o ignorare nonșalant-generală, o blegeală colectivă complăcută într-o indiferență sadic-alergică la un subiect delicat, considerat tabu.
De ce atâta jale?
De unde văpaia infernal-întunecată a demonului desfrânării și a neputinței?
De unde răul din noi?
O mizerie, sclipire de viață infernală, abandonată într-o dezamăgire atât de profundă încât nici Dumnezeu nu mai are loc.
Poate ar fi bine să ne trezim un pic, să FACEM CEVA.
Să scoatem din noi bunătatea, să ucidem Răul din noi, să nu ne lăsăm sufletele să se pervertească, să scoatem scânteia divină la plimbare și s-o plantăm cât mai adânc în cocioabele noastre sufletești, reconstruind un suflet nou, din cioburi, dar renăscut în speranță.
Poate și de data asta... ca în multe alte dăți, Dumnezeu ne va salva.
Am învățat că în viața asta nimic nu este gratuit, am învățat că omul este capabil de absolut orice, începând de la a da naștere unei vieți și până la a o lua. Noi toți suntem capabili de așa ceva, fără excepții, și când afirm acest lucru îmi asum întreaga responsabilitate, inclusiv riscurile unor castane sau injurii posibile, de la oameni filoxerați de catastrofism ascuțit la adresa imaginii lor nealterate în fața semenilor muritori.
Bunăoară, în liniștea unei vieți pline de visuri și de poezie pe care o trăiesc cu suficientă bucurie realistă în clipa de față, am fost trezită în mod brutal de o scenă care mi-a lăsat un gust atât de amar, încât am simțit nevoia impetuoasă de a scrijeli pe hârtie electronică nefericirea trivialității.
El, un pițiponc plin de figuri, tatuat din călcâi până la ceafă, șofer de mâna a doua, care confundă frâna cu pedala de accelerație și invers când te aștepți mai puțin, scrâșnind din roțile furioase, oprește la marginea bordurii, pe marcajul stației de autobuz de pe asfalt și coboară iute vociferând și lăsând portiera deschisă. Din unghiul în care eram, nu am văzut dacă mai era cineva în mașină și atunci, am crezut că-și înjura prietenul de alături. Nu de alta, dar nu mă mai miră faptul că personaje dubioase precum acest tânăr, își ”complimentează” prietenii cu tot felul de apelative scabroase, unul mai elevat ca altul. Și viceversa, desigur. Nu, nu. Omul era singur. Ridică binevoitor palma în fața șoferului din autobuzul care tocmai îl claxonase și face un semn din care se înțelegea clar că eliberează locul imediat, că nu stă mult. Îmi dau seama imediat că pițiponcul era singur în mașină, dar am întors capul să văd pe cine înjura totuși, fiind curioasă în cine sau în ce ar fi vrut să își introducă organul genital de care tot făcea uz în limbajul său de maidan.
Pe trotuar, la câțiva pași, îl aștepta o fată tânără cu un set de chei în mână.
Agresiv, pițiponcul de circa 25 ani, îi smulge cheile din mână, apoi, drept recompensă, o scuipă pur și simplu în față pe fata care nu părea să aibă mai mult de 16-17 ani, apoi se repede la mașină și, la fel ca atunci când a oprit, tot într-un cântec de frâne pornește brusc și întoarce mașina pe contrasens.
Mă opresc în loc și privesc lung reacția fetei.
Mormăind ceva neinteligibil, fata se șterge pe față cu mâneca de la geaca roz, se întoarce pe călcâie și pleacă în direcția din care a venit, luând-o tot printre blocuri, probabil către propria casă. O studiez. Era micuță, fragilă, în niște colanți negri, cu niște șoșoni de casă, cu o geacă aruncată pe ea, avea părul strâns într-o coadă făcută la repezeală și mergea încet.
Uluitor!
Sunt ferm convinsă că dacă scena nu s-ar fi petrecut pe stradă, în văzul tuturor, acest individ i-ar fi tras nu o palmă, ci sigur un pumn, fix în locul unde a scuipat-o.
Oh, Doamne!
Cum pot unii oameni să aibă astfel de comportamente?
Ce anume îi determină să fie atât de violenți, atât de nenorociți și atât de răi?
Mi-a fost milă de copila aceea, am compătimit-o sincer în gândul și sufletul meu și constat că nu e prima dată când am acest sentiment profund față de aceste copile, fiindcă eu consider că nimeni, dar ABSOLUT NIMENI de pe acest pământ nu are dreptul de a-l înrobi pe cel de lângă el doar pentru că este mai slab.
Problema cea mai tristă este că nimeni nu face nimic pentru ele. Sunt victimele acestor nenorociți de proxeneți, sunt veritabile atlete ale deznădejdii, sunt boboci de floare smulși înainte de a apuca să înflorească, sunt suflete garnisite cu nimicuri ce se lăfăiesc în certitudinea că la fel va fi și mâine, o tristețe generală, o viață fără busolă, fără niciun țel, fără visuri.
Cum ai putea să le așezi oare pe un alt drum?
Cum ai putea să le dai șansa de a-și cicatriza rănile, de a le înveli cu iubire și duioșie sufletele mutilate? Câtă gingășie și delicatețe trebuie să emani ca să le câștigi încrederea și să le determini să se deschidă în fața ta, să-și plângă amarul în hohote, spălând toate rănile trecutului și luând viața din nou de la capăt?
Eu cred că noi toți suntem vinovați de tot ce li se întâmplă acestor copile. Eu cred că păguboasa patimă a prostituției are nu doar un determinism dramatic, ci și o ignorare nonșalant-generală, o blegeală colectivă complăcută într-o indiferență sadic-alergică la un subiect delicat, considerat tabu.
De ce atâta jale?
De unde văpaia infernal-întunecată a demonului desfrânării și a neputinței?
De unde răul din noi?
O mizerie, sclipire de viață infernală, abandonată într-o dezamăgire atât de profundă încât nici Dumnezeu nu mai are loc.
Poate ar fi bine să ne trezim un pic, să FACEM CEVA.
Să scoatem din noi bunătatea, să ucidem Răul din noi, să nu ne lăsăm sufletele să se pervertească, să scoatem scânteia divină la plimbare și s-o plantăm cât mai adânc în cocioabele noastre sufletești, reconstruind un suflet nou, din cioburi, dar renăscut în speranță.
Poate și de data asta... ca în multe alte dăți, Dumnezeu ne va salva.
noiembrie
2020
