Din stihuri și din versuri, din dragoste de lumeDin aluaturi moi și tot soiul de humeNe-ai încropit din univers, ne-ai zămislit din mareO viață dulce Tu ne-ai dat, c-o singură suflare.Din poezie și iubire, din dor de om și duhDin norii albi, din Lună plină, din soare și văzduhTe-ai coborât în fiecare, cu glas smerit și blândCu sfânta-Ți adiere pură golul din noi umplând.Și am uitat de noi și am uitat de TineNe-am îmbătat cu patimi, cu lacrimi și suspineNe-am smuls din inimi, din gânduri și din sufletUn murmur preaînalt, cel mai gingaș răsunet.Pierduți, târâți în jos, cu totul lepădațiDe sinele din noi și de căderi trădațiNe-ntoarcem, în sfârșit, mereu la începutCa să-L putem pricepe pe Cel ce ne-a făcut.Cristea Aurora - noiembrie 2020
Iertarea salvează oameni. Iubirea însă, salvează suflete. - Aurora Cristea
Anunturi
Arhiva
Postări populare
-
Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014. Preot Lucian Bâl...
-
Love likes coincidences (2011) click pe imagine autor Roryta Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor...
-
autor Roryta Cu siguranţă că toată lumea a auzit de Bulă şi de celebrele bancuri ceauşiste cu acest personaj. Cu siguranţă că toa...
-
autor Roryta În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simț...
-
1. Prima icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina. Donată preotului Lucian Bâlc din Răs...
Etichete
- aurora (174)
- creatie literara (142)
- cristea (172)
- cristea aurora (174)
- diamante (1)
- diverse (33)
- emisiuneTV (6)
- Galati (157)
- pictura mozaic (1)
- picturi (27)
- poet (39)
- poeta (39)
- popa (1)
- portret (1)
- preot (1)
- Primaria Galati (5)
- primarie (4)
- prozator (132)
- recenzie (10)
- scriitoare (130)
- scriitor (134)
- topraisar (1)
- TV (11)
- TV Galati (4)
- viorel (1)
Mă urmăresc...
Pe Cel ce ne-a făcut
Natura în tablou
În seara asta minunată,
luna-mi zâmbește ireal
Desprinsă parcă din
poveste, are un luciu de cristal
E o magie, e mister, e
tot ce vrea să fie
E-o dragoste așa
profundă, că nu se poate scrie.
În dimineața asta vie,
soarele se joacă-n răsărit
Desprins din basm
adevărat, tu juri că este urmărit
De nori, de ploaie, de
furtună, de-o rază aurie
De o iubire prea
adâncă, plină de bucurie.
În visul meu de viață
plin, din dulcea mea povară
La un tablou rupt chiar
din rai gândul alene-mi zboară
Când zori cu noapte se-mpletesc,
spre orizontul pur
Secunda din eternitate
aș vrea naturii să i-o fur.
Și să rămân cu ea în
veci, în amintirea-mi vie
Splendoarea ei să pot
s-o scriu numai în poezie
S-o pot păstra ca pe-o
comoară, în taină și în gând
Dacă mă-ntreabă cineva, eu să răspund: nu vând.
Cristea Aurora - octombrie 2020
Suflete mutilate
Nu sunt în măsură să judec pe cineva și, în general, evit pe cât posibil s-o fac, dat fiind faptul că îmi cunosc limitele, măsura și neputința și, în consecință, mă feresc s-o fac pe toboșarul la porțile cunoașterii.
Uneori însă, mi se întâmplă să rămân de-a dreptul stupefiată de anumite reacții ale celor din jurul meu. Caut circumstanțe atenuante pentru ei la fel cum aș căuta și pentru mine poate, încerc să gândesc cât se poate de subiectiv și să acord o busolă comportamentelor demne de suspine, scotocind iluzii în grimasele mele nefericite.
Celebrul cântăreț, artist, compozitor, un om absolut fabulos în primul rând prin artă și mai apoi prin verticalitatea sa morală de care a dat dovadă toată viața, Tudor Gheorghe, într-unul din concertele sale extraordinare, afirma cu tristețe: ”Pe mine nu mă deranjează că sunt băieți/bărbați (bărbați se pot numi oare?) care vin și le fac tinerelor fete tot felul de propuneri indecente. Pe mine mă deranjează că ele se duc.” Nimic mai adevărat.
Am învățat că în viața asta nimic nu este gratuit, am învățat că omul este capabil de absolut orice, începând de la a da naștere unei vieți și până la a o lua. Noi toți suntem capabili de așa ceva, fără excepții, și când afirm acest lucru îmi asum întreaga responsabilitate, inclusiv riscurile unor castane sau injurii posibile, de la oameni filoxerați de catastrofism ascuțit la adresa imaginii lor nealterate în fața semenilor muritori.
Bunăoară, în liniștea unei vieți pline de visuri și de poezie pe care o trăiesc cu suficientă bucurie realistă în clipa de față, am fost trezită în mod brutal de o scenă care mi-a lăsat un gust atât de amar, încât am simțit nevoia impetuoasă de a scrijeli pe hârtie electronică nefericirea trivialității.
El, un pițiponc plin de figuri, tatuat din călcâi până la ceafă, șofer de mâna a doua, care confundă frâna cu pedala de accelerație și invers când te aștepți mai puțin, scrâșnind din roțile furioase, oprește la marginea bordurii, pe marcajul stației de autobuz de pe asfalt și coboară iute vociferând și lăsând portiera deschisă. Din unghiul în care eram, nu am văzut dacă mai era cineva în mașină și atunci, am crezut că-și înjura prietenul de alături. Nu de alta, dar nu mă mai miră faptul că personaje dubioase precum acest tânăr, își ”complimentează” prietenii cu tot felul de apelative scabroase, unul mai elevat ca altul. Și viceversa, desigur. Nu, nu. Omul era singur. Ridică binevoitor palma în fața șoferului din autobuzul care tocmai îl claxonase și face un semn din care se înțelegea clar că eliberează locul imediat, că nu stă mult. Îmi dau seama imediat că pițiponcul era singur în mașină, dar am întors capul să văd pe cine înjura totuși, fiind curioasă în cine sau în ce ar fi vrut să își introducă organul genital de care tot făcea uz în limbajul său de maidan.
Pe trotuar, la câțiva pași, îl aștepta o fată tânără cu un set de chei în mână.
Agresiv, pițiponcul de circa 25 ani, îi smulge cheile din mână, apoi, drept recompensă, o scuipă pur și simplu în față pe fata care nu părea să aibă mai mult de 16-17 ani, apoi se repede la mașină și, la fel ca atunci când a oprit, tot într-un cântec de frâne pornește brusc și întoarce mașina pe contrasens.
Mă opresc în loc și privesc lung reacția fetei.
Mormăind ceva neinteligibil, fata se șterge pe față cu mâneca de la geaca roz, se întoarce pe călcâie și pleacă în direcția din care a venit, luând-o tot printre blocuri, probabil către propria casă. O studiez. Era micuță, fragilă, în niște colanți negri, cu niște șoșoni de casă, cu o geacă aruncată pe ea, avea părul strâns într-o coadă făcută la repezeală și mergea încet.
Uluitor!
Sunt ferm convinsă că dacă scena nu s-ar fi petrecut pe stradă, în văzul tuturor, acest individ i-ar fi tras nu o palmă, ci sigur un pumn, fix în locul unde a scuipat-o.
Oh, Doamne!
Cum pot unii oameni să aibă astfel de comportamente?
Ce anume îi determină să fie atât de violenți, atât de nenorociți și atât de răi?
Mi-a fost milă de copila aceea, am compătimit-o sincer în gândul și sufletul meu și constat că nu e prima dată când am acest sentiment profund față de aceste copile, fiindcă eu consider că nimeni, dar ABSOLUT NIMENI de pe acest pământ nu are dreptul de a-l înrobi pe cel de lângă el doar pentru că este mai slab.
Problema cea mai tristă este că nimeni nu face nimic pentru ele. Sunt victimele acestor nenorociți de proxeneți, sunt veritabile atlete ale deznădejdii, sunt boboci de floare smulși înainte de a apuca să înflorească, sunt suflete garnisite cu nimicuri ce se lăfăiesc în certitudinea că la fel va fi și mâine, o tristețe generală, o viață fără busolă, fără niciun țel, fără visuri.
Cum ai putea să le așezi oare pe un alt drum?
Cum ai putea să le dai șansa de a-și cicatriza rănile, de a le înveli cu iubire și duioșie sufletele mutilate? Câtă gingășie și delicatețe trebuie să emani ca să le câștigi încrederea și să le determini să se deschidă în fața ta, să-și plângă amarul în hohote, spălând toate rănile trecutului și luând viața din nou de la capăt?
Eu cred că noi toți suntem vinovați de tot ce li se întâmplă acestor copile. Eu cred că păguboasa patimă a prostituției are nu doar un determinism dramatic, ci și o ignorare nonșalant-generală, o blegeală colectivă complăcută într-o indiferență sadic-alergică la un subiect delicat, considerat tabu.
De ce atâta jale?
De unde văpaia infernal-întunecată a demonului desfrânării și a neputinței?
De unde răul din noi?
O mizerie, sclipire de viață infernală, abandonată într-o dezamăgire atât de profundă încât nici Dumnezeu nu mai are loc.
Poate ar fi bine să ne trezim un pic, să FACEM CEVA.
Să scoatem din noi bunătatea, să ucidem Răul din noi, să nu ne lăsăm sufletele să se pervertească, să scoatem scânteia divină la plimbare și s-o plantăm cât mai adânc în cocioabele noastre sufletești, reconstruind un suflet nou, din cioburi, dar renăscut în speranță.
Poate și de data asta... ca în multe alte dăți, Dumnezeu ne va salva.
Scântei din divin
În noaptea ce răsare și-n
stele care pier
Se vede Luna plină, un
splendid giuvaier
Un bec ce luminează pe
fruntea obosită
Cu grijă și mâhnire
adesea pardosită.
Ridică-o clipă ochii
spre bolta cea cerească
Nu te lăsa învins de temerea
lumească
Că dincolo de lume și
dincolo de moarte
Există o altă viață și
nu e prea departe.
Se spune din străbuni,
din vechile răstimpuri
Că duhurile noastre din
mii și mii de timpuri
Străbat tot Universul
și ne șoptesc în gând
Că vii suntem mereu și
nu murim nicicând.
Suntem fii ai Luminii
și suntem o Creație
Scânteie din divin în orice
respirație
Născuți pentru a învăța
și pentru a iubi
Cu tot ce e frumos a ne
împodobi.
Din noaptea ce răsare,
din stelele ce pier
Din galaxii adânci și
pline de mister
Se vede o lumină, un
astru luminos
E semnul cel mai sfânt,
lumina lui Hristos
Care coboară-n suflet,
senin și delicat
Cu Dumnezeu s-avem un
duh purificat
Să ne-mpăcăm pe veci,
să fim nemuritori
Locuitori în Rai, etern moștenitori.
Cristea Aurora - noiembrie 2020
Ţigăncuşa mea
În perioada mea de
glorie, cam pe la treizeci de ani,
Aveam o fată tinerică dintr-o
familie de ţigani.
Era rebelă şi focoasă
şi-mi arunca priviri duioase
În încăpere când intra mă-nfiora
până la oase.
Avea un păr bogat şi
negru şi-o gură ca o floare
De mă simţeam deja pierdut
din cap până-n picioare
Îi tot spuneam pe la
serviciu: - Tu ai descântec, ghinion
Pe tabla mea de şah a
vieţii am devenit doar un pion.
Mă faci să nu mai ştiu
de mine, să fiu etern îndrăgostit
Din liniştea ce o aveam
m-am transformat într-un smintit.
Crenguţo, fiică de
pirandă, cu ochii negri de-abanos
Un grobian mă simt pe
dată şi foarte ruşinos
Căci tu când te învârţi
pe-aproape şi mă priveşti cu dor
Instinct primar îl simt
în mine, nu pot să mă măsor.
Iar ea râdea cu
nonşalanţă de slăbiciunea mea
Ştiind dorinţa mea barbară
ce-n mine se trezea.
Dar a venit un chipeş tânăr
şi mi-a furat frumoasa
S-a înfoiat ca un
cocoş: - Să nu îmi iei mireasa!,
mi-a zis răstit, poruncitor,
în stilul indian.
- Eu sunt alesul ei pe
veci, sunt mândru că-s ţigan.
Şi au plecat în şatra
lor ţinându-se de mână
Lăsând în mine-un dor
ascuns de trupul ei de zână.
Ah, ţigăncuşo, dragă-mi
eşti şi mă gândesc la tine
Cândva, odată, parc-ai fost Fata morgana pentru mine.
noiembrie 2020
Vechiul meu corăbier
În drumul meu de zi cu
zi pe-o stradă mică-n cartier
Vedeam mereu pe scaun
stând un vechi corăbier
El mă privea ades
vrăjit, îmi urmărea mișcarea
Și își rotea zâmbind
subtil cu mâna mustăcioara.
-Frumoasă doamnă care
treci cu pas ușor și grațios
Multe femei eu am văzut
și sunt pretențios.
Nu vreau nimic, decât să-ți
spun că ești o mică stea
La care trupul meu
flămând cu patos te poftea
Încă din vremuri vechi,
apuse, și până în prezent
Te urmăresc cu dor
nebun și-mi ești medicament
În ale mele boli trupești
balsam și doctorie
Și în culise sufletești
mică butaforie.
Era drăguț acel bărbat
venit parcă din alte timpuri
Cu mustăcioara sa
întoarsă ca-n vechile răstimpuri
Îmi era drag și-l
mângâiam pe creștet când treceam
Îl zăpăcea prezența mea
și asta o știam.
Îi aruncam ocheade
lungi și-l provocam intenționat
Deși nu m-atrăgea de
fel ca un bărbat adevărat.
Dar într-o zi trecând
prin port și căutându-l cu privirea
Un scaun gol m-a-ntâmpinat,
mi-a-ncetinit pornirea.
Și am aflat cu
întristare că vechiul meu navigator
Spre alte maluri a
plecat să fie spectator.
De-atunci în fiecare zi
când trec și marea o privesc
Cu drag și cu emoție în suflet de el îmi amintesc.
noiembrie 2020
Rătăcit am fost
Din tainică celulă, din
cel mai mic nucleu
Unealtă vie sunt, mâna
lui Dumnezeu.
Mă simt himeră brută,
sunt lut aprins de dor,
Cioplit să-mi fie
chipul, Lui asemănător.
M-am pervertit în lume
şi dorul de Cel sfânt
S-a transformat amar
într-un adânc mormânt
Din colbul de pe
drumuri m-am îmbrăcat în lume
Cu cele mai cumplite,
nefericite hume.
Şi m-am trezit deodată mustrat
chiar cu dojană
Balsam cu miruri sfinte
puse pe-adânca rană
În mine a fost furtună
şi-a nins necontenit
De-atâta rătăcire
parcă-am şi ostenit.
Un răsărit de soare
mi-a alinat suspinul
M-a ridicat de jos și
mi-a salvat declinul
Și-un curcubeu superb
în vreme de apus
A apărut pe cer, speranță mi-a adus.
Un duh, o rugăciune și altare
cu descântec
Văzduhul din iubire cu
râvnă ca să-l spintec.
Îndrăgostit de cruce
şi-mbălsămat cu scut
Un stih să-i cânt acum Întâiului
născut.
Preţ exorbitant
Ce vine din neant
Şi-a mea nesiguranţă,
Un preţ exorbitant.
Pentru un vis ce trece
Prin viaţa pe pământ
Să vină, să vindece
Un suflet, un cuvânt.
Trăit azi cu suspine
Şi mâine cu iubire
În viaţa ta, străine,
Eternă amăgire.
Să-l preţuieşti acum
Să nu te vinzi vreodat’
Căci visul nu-i oricum
Ceva de lepădat.
E ultima redută
Un preţ de toleranţă,
În nici un caz vândută.
Toamna
Ce se ascunde-n fiecare
picătură
Când sub povara densă,
nori gemură,
Și scuturați de friguri și tristețe
Își plâng ades trecuta lor
noblețe?
Îngălbenite frunze de salcâm
Căzute parcă de pe alt
tărâm
Un foșnet moale de
covor pufos
Se aude și se simte acum
pe jos.
Iar după o ploaie rece și ostilă
Când atmosfera parcă-i
volatilă
Apare din neant, din
cer ascuns
Seninul din adâncul nepătruns.
Sferă de energie magică și pură
Cu învelitoarea ta, ca o
armură
Te schimbi mereu,
natură, ești ciudată
Exact ca o regină adevărată.
Cristea Aurora - octombrie 2020
Iubitul meu
Mai ştiu eu oare cum să fac să nu mă mai supun
Iubirii care mă frământă-ntruna cu foc mistuitor
Şi-mi pârjoleşte inima toată în mod chinuitor?
Fiinţa-ntreagă mi-o străbaţi, fără exagerare
Fior de drag şi pasiune, de gând răscolitor
Tu eşti enigma din privire, eşti cel mai mare dor.
Şi-am sentimente atât de-adânci, că nu pot fi descrise
Ţi-aş dezmierda obrajii netezi, ţi-aş mângâia făptura
Dragoste ţi-aş dărui, şi nu cu picătura.
Secunda s-o transform pe veci, să fie-o încântare.
Şi când topit de-un dor ascuns mă cauţi cu privirea
Eu să-ţi răspund suav şi dulce că mi-am găsit iubirea.
Destin
Secătuite clipe de
viață și dezgust
Când chinul ți se pare
trăit în mod injust
Ți-aduci acum aminte că
ești un mic destin
Și toată existența nu-ți
este doar festin.
Că fiecare lacrimă și
orice încruntare
E-a inimii trăire,
eternă frământare,
Din dragoste de dor,
din dragoste de doi
Se duce-o bătălie, se
duce un război.
Te simți neînțeles,
singur și-abandonat
Și ieși din lupta asta cu
suflet șifonat.
Iubirea nu mai e cel
mai frumos capriciu
Ea devenind deodată
adevărat supliciu.
Dar toate-s efemere în
jungla vieții noastre,
Se nasc și-apoi se sting, misterioase astre,
Și-ajungi spre toamna
vieții, când devii înțelept
Să spui: Da, Doamne,
destinul mi-l accept.
Și ne înveșmântăm, să
nu fim iarăși goi,
Cu dragoste de semeni,
cu tot ce e în noi
Mai bun și-apropiat de dulcele Cuvânt
Din soartă să ne facem destinul cel mai sfânt.
Cristea Aurora - noiembrie 2020
DREPTUL DE AUTOR
Muzica
Genialul compozitor al secolului XX Ernesto Cortazar Franz Schubert