autor Roryta
Am
tras aer adânc în piept ca atunci când te pregătești să înoți sub apă. Mi-am
mărit pupilele arzând de nerăbdare, cu inima în gât și cu lacrima în colțul
ochiului, făcând eforturi uriașe de a nu o lăsa să cadă cu niciun preț, cu
toate că subiectul este inimaginabil de sensibil. Cel puțin pentru mine.
Însă...
Știam
la ce dau drumul, știam la ce trebuie să mă uit, la ce anume voiam cu disperare
de prea mult timp să privesc cu ochii larg deschiși, așa că m-am pregătit
intens nu doar sufletește, ci și fizic. Am închis toate gadget-urile, m-am
așezat confortabil pe canapea și am apăsat simplu: PLAY, uitând de-a dreptul să
respir.
Am
vizionat filmul cu sufletul la gură. Și ca să fiu sigură că îmi fac bine
temele, m-am uitat la el nu doar o dată, ci de mai multe ori, să-l rețin bine
de tot, să rețin fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare emoție și fiecare sunet.
Nu doar că am empatizat cu oamenii care au trăit aceste experiențe, ba chiar am
și plâns cu ei pe bune, simțindu-le până la os lacrimile și nodul din gât,
fiind sigură că ei retrăiesc chiar și acum, după atâția ani, poveștile de...
”moarte” prin care au trecut.
Personal,
sunt pasionată de acest subiect dintotdeauna. De când mă știu caut și caut
astfel de subiecte și mi-aș dori și îmi doresc enorm să pot cunoaște LIVE pe
cineva care a avut astfel de trăiri, dar nu povești de telenovelă și de rating,
ci autentic, adevărat, văzând emoția din privire, din glas, văzându-le pe viu
mimica, gestica, energia lor, aura care-i înconjoară. E imposibil ca cineva să
fie un atât de bun actor încât să spună un neadevăr sub masca chipului așa
încât interlocutorul să nu-și dea seama de farsă și să se joace cu astfel de
subiecte extrem de delicate. Spun asta fiindcă sunt sătulă de minciuni, de tot
soiul de ”vedete” de o zi, de o emisiune, de o oră, care povestesc despre
experiențe de morți clinice când efectiv nu știu absolut nimic despre acest
subiect și se joacă cu ratingul unor televiziuni, cel mai probabil contra unui
procent câștigat din vizionări. Se vede că sunt falși, lipsiți de emoție,
insipizi, fără vibrație.
Protagoniștii
din acest film însă, oameni simpli cumva în complexitatea lor, au trăit
eminamente pe viu, cum s-ar spune, fenomenul de moarte clinică. Ceea ce trebuie
scos în evidență este că deși au avut astfel de trăiri cu foarte mulți ani în
urmă, au fost atât de marcați, încât își aduc aminte perfect prin ce au trecut,
fără a omite nimic, fără a uita nimic, revenind la trecut atât de profund că le
dau lacrimile și în același timp, emanând o pace și o liniște foarte intense, aproape
ca o resemnare, ca o acceptare, o așteptare ajunsă la capăt în cele din urmă,
cel mai probabil o eliberare, un soi de punere în epură a ființei umane.
Cele
zece persoane intervievate au povestea lor de viață, fiecare relatând cu lux de
amănunte ceea ce a trăit, poate tocmai de aceea filmul atrage atât de mult.
Deși
ne asemănăm cumva, suntem atât de diferiți unii de alții că până și aceste
experiențe sunt unice. Noi toți suntem unici, tot ce există în acest Univers
este unic. Și totuși, în linii mari, toate se aseamănă. Chiar de avem aceeași
structură anatomică - două mâini, două picioare, un cap, un trunchi, doi ochi
etc., niciunul dintre noi nu este la fel cu celălalt, nici chiar frații gemeni.
Așa cum nicio zi nu este la fel una cu cealaltă, nici un nor, nici o frunză,
nicio floare, nicio piatră sau nicio planetă, tot așa, experiențele morții
clinice sunt diferite de la persoană la persoană: unul vede un tunel, altul
vede o poartă, unul vede o entitate de lumină, altul se vede în tavan, unii își
văd rudele decedate și pe nimeni altcineva, alții văd un câmp de flori etc. Cel
mai probabil ține de structura psihică a fiecăruia, ține de credințele lui, de
iubirile, de gândurile, dar și de iertările sale, de dăruirea cu care și-a
livrat deliberat sau nu, compasiunile în viața de aici față de cei pe care i-a
cunoscut într-un moment sau altul de-a lungul existenței sale.
Cum
să facem oare să conștientizăm luminițele din noi, cum să facem să ne aflăm
valoarea spirituală, să descoperim divinitatea din noi, să-L descoperim pe
Însuși Dumnezeul din noi? Ce ne face atât de enigmatici, ce ne determină să nu
mai vedem Lumina, să credem că viața de aici este singurul lucru care contează,
când abia după ce se termină ce e aici, abia după aceea urmează adevărata
VIAȚĂ? De ce gândim atât de limitativ și ne trasăm singuri perimetre din ce în
ce mai reduse, ne punem singuri, unii altora, bariere idealiste atât de
agresiv, încât libertatea fără frâu a sufletelor noastre aflate în derivă
devine brusc captivă în propriile gândiri, devine un ocnaș la poarta unde se
termină civilizația și începe uitarea? Ce anume ne-a pervertit într-un asemenea
hal încât că credem că suntem buricul Universului și că nu a existat niciodată
nimic altceva decât noi, că totul a început și se termină cu noi, când de fapt,
e fix contrariul? Totul a început cu Dumnezeu și se va termina doar cu El și
DACĂ vrea El! Ce nu am înțeles? Unde ne-am împotmolit, în ce hățișuri pline de
orgolii ne-am pierdut esența divină?
Suntem
și vom fi liberi doar dacă vrem cu adevărat!
Acum
însă suntem clipe cerșetoare pe marginile uitării, suntem scâncetul unui pământ
pardosit cu milioane de armuri - mișcătoare cândva, dar transformate ab
initio în biete oase planetare de-a lungul istoriei, călcăm nepăsători în
fiecare zi pe cadavrele moșilor și strămoșilor noștri și nici măcar nu avem
pietate față de ei, ne construim case și palate pe osemintele lor făcând un
sacrilegiu perpetuu fără regrete, fără recunoștință și venerație față de cei
cărora le datorăm însăși viața noastră, nimicind în picioare nu doar materia
umană volens-nolens, dar mai ales suavitatea și delicatețea unei suflări
de viață atât de gingașe și delicate că aproape nu ar fi trebuit nici măcar
atinsă, cu atât mai puțin lovită.
Cu
domnul Gheorghe din film am plâns odată cu el, fiindcă am înțeles că iubirea e
mai presus de moarte, iubirea copiilor, iubirea pentru copii, tot sentimentul
acesta de dragoste sădit de Însuși Dumnezeu în inimile noastre, este cel care
ne mai ostoiește dorul de divinitate, este cel care ne mai apropie de Hristos,
de fundamentul nostru spiritual, care ne aduce aminte că, în cele din urmă sau
mai corect spus, înainte de toate, suntem suflete în trupuri, nu trupuri cu
suflete. Aici e chintesența întregii vieți. Asta este ceea ce nu vrem cu niciun
chip să înțelegem.
Și
ar mai fi ceva: mă întreb adesea de ce Dumnezeu a pus aceste bariere între noi,
cei vii și ceilalți, cei care au murit. De ce nu-i putem vedea? De ce nu există
consolare, de ce avem înscris în ADN-ul nostru dorul după cei dragi, de ce îi
iubim și-i vom iubi etern, dar totuși nu-i putem îmbrățișa, de ce nu putem pur
și simplu să vorbim cu ei după moarte, așa cum am vorbit cât au fost în viață?
Ce ziduri de frecvență ne despart? Sunt ferm convinsă că dacă aceste bariere nu
ar exista, dacă noi - cei VII, i-am putea vedea pe ei, cei MORȚI, sau poate
invers - dacă noi, cei MORȚI, i-am putea vedea pe ei, cei VII, dacă am putea
comunica cumva unii cu alții, toate fricile, toate temerile, toate angoasele,
orgoliile, războaiele și limitările ar dispărea. Ori poate că tocmai aici e
misterul, poate tocmai în asta constă LECȚIA pe care trebuie s-o învățăm și
pentru care am venit. Neputința, răutatea, neînțelegerea s-ar dizolva precum un
fum, dacă mi se permite alintul iluzoriu al propriei imaginații și nu m-aș
suspecta eu însămi de halucinații reconfortante.
Ei
bine, n-ar rămâne altceva decât IUBIREA, superbă în idealitatea ei.
Sentimentul
acesta atât de covârșitor și de neînțeles care aparține strict lui Dumnezeu și
cu care ne-a plămădit din aluatul primordial, este unic și dacă în hăul din noi
mai avem vagi siaje din această iubire, înseamnă că trebuie să-i fim
recunoscători Creatorului, fiindcă e ceva ce doar Lui îi aparține și asta în
totalitate. Doar El ne-a învățat ușor-ușor cum să facem să iubim cu adevărat.
Ei bine, tot din această iubire s-a născut acest film pe care, pe bună
dreptate, îl consider O CAPODOPERĂ. Este fantastic să ai un curaj atât de viu
și de etanș, încât să poți realiza un documentar de o asemenea amploare și să-i
dai drumul pe piață într-o societate în care viziunile sunt atât de
restrictive. Anii de îndoctrinare și-au pus amprenta pe noi mai adânc decât
ne-am imaginat și prin hățișul acesta retractil e foarte greu să-ți destinzi
mintea, e o muncă de Sisif să încerci să schimbi un concept, o idee, o dogmă,
dar cineva trebuia să înceapă mai devreme sau mai târziu. Când am auzit că în
România s-a realizat un astfel de documentar, am răscolit tot Internetul,
fiindcă mi-am dorit mult de tot să-l văd.
Îl
felicităm pe domnul Călin Terțan pentru inițiativă, idee și pionierat, pentru curajul
și pentru curiozitatea de a explora tărâmuri necunoscute, pentru a spune lumii
tare și răspicat ceea ce a realizat, ceea ce a trăit domnia sa și nu numai. O
tărie de caracter efervescentă pentru care felicitările și aprecierile noastre
nu sunt îndeajuns. Acesta este un nou început de drum care trebuie musai
continuat, acesta este un PUNCT după care nu poate urma doar VIRGULA, ci mai
degrabă un nou PARAGRAF, semn că astfel de filme documentare nu trebuie să se
termine aici.
Pentru
că după MOARTE, este imposibil să urmeze un punct și atât. Cu siguranță este o
virgulă, urmată de un to be continued fiindcă iubirea aduce cu ea
iertarea, îngăduința, gingășia, puritatea și eternitatea - atribute eminamente
dumnezeiești. Iar Dumnezeu transcende moartea. La fel și IUBIREA. Din ea și
pentru ea suntem aici, iar povestea acestui film documentar absolut uluitor trebuie
s-o facem cât mai cunoscută, s-o dospim poate cu timiditate și delicatețe, dar în
același timp cu o tenacitate asumată plenar și zămislită dintr-o idee
inspiratoare, în mintea și sufletul nostru românesc și nu numai.
septembrie 2024
