Postări populare
-
Emisiunea "Dincolo de povestiri", difuzată pe postul Acasă TV în ziua de 24 februarie 2014. Preot Lucian Bâl...
-
În clipa în care a început să cânte ”Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi...” am simțit un val, o e... -
Love likes coincidences (2011) Unele persoane sunt de părere că libertatea alegerilor ne aparţine în totalitate nouă, oamenilo... -
Cu siguranţă că toată lumea a auzit de Bulă şi de celebrele bancuri ceauşiste cu acest personaj. Cu siguranţă că toată lumea sau marea ... -
1. Prima icoană pe sticlă pictată de mine. Îl reprezintă pe Sf. Nectarie de la Eghina. Donată preotului Lucian Bâlc din Răs...
29 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
27 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
24 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
Când nu credeam...
Când nu credeam... – Traian Vasilcău
Deschide-ți ochii. Arde-n ei un sfeșnic.
La el mă încălzesc, când sunt de nea.Ești om obișnuit și ești om veșnic,Iubita mea!Dac-aș putea aș merge-ntr-o clipităLa casa ta, să mi te urc în șea,Să știu ce-nseamnă-o floare-ndrăgostită,Iubita mea!Să spună toți că Dragoste nu esteDecât în versuri, decât într-o stea.Să strig atunci că ești, dumnezeiește,Iubita mea!Cea care mi-a venit Cadou în viață,Când nu credeam c-o să-nfloresc ca eaÎn orice preacerească dimineață,Iubita mea!---------------------Când nu credeam – Aurora CristeaTe port mereu cu mine-n sufletTe simt în fiecare umbletMi-e iarăși dor de glasul tăuTu ești și fi-vei gândul meuIubitul meu!Adânc te caut printre steleÎn universurile meleTe-aștept în taină-n visul meuȘi strig în sus, la DumnezeulCă te iubesc,
Iubitul meu!
Aurora Cristea - scriitor și poet
19 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
Muzica sufletului
I-am
privit fără să gândesc prea mult.
Erau
de nedespărțit. Se țineau de mână, se sorbeau din priviri. Îi știam din școala
generală și, ulterior, din liceu. Ani de zile i-am văzut cum se duceau la
școală, apoi la liceu și mai târziu, la facultate. Erau frumoși și tineri și se
iubeau nebunește. De undeva din umbră, îi admiram, dar îi și invidiam. Nu aveau
ochi decât unul pentru altul. Cel puțin 8 ani, dacă nu cumva și mai mult. Deja făceau
parte din decorul cartierului. De multe ori, aproape că ocoleam drumurile, doar
ca să-i văd pe ei doi împreună, pe străzile din apropiere. Ce frumoși erau!
Apoi, dintr-o dată, ceva s-a întâmplat. Nu i-am mai văzut împreună. Drumurile lor s-au separat.
Am crezut că e ceva temporar. De fapt, eram sigură că e ceva temporar. Numai că n-a fost așa. A fost ceva iremediabil, pentru totdeauna. Niciodată nu i-am mai văzut împreună. Ba mai mult, el a cunoscut o altă fată și în nici 2 luni, deja se căsătorea cu noua fată. Cred că era undeva prin anul 3 de facultate. Ulterior a și plecat din oraș. Am aflat mai târziu că deja făcuse 2 copii cu acea fată, devenită nevasta lui peste noapte.
S-au certat dintr-o prostie, spuneau cunoscuții. Ea voia să meargă la mare într-un week-end, el voia să plece la munte cu prietenii. De aici, ruptura. Noua prietenă, viitoarea soție, era o prietenă comună din gașca cu care el a vrut atunci să plece la munte.
De când apăruse această amică?
Nu asta m-a mirat cel mai mult. M-a mirat că totul s-a petrecut fulgerător. Viața lor a luat o întorsătură neașteptată și definitivă.
Fata a rămas singură și s-a căsătorit mult mai târziu cu un tip pe care nici nu cred că-l iubea. Atâta doar, că nu voia să rămână singură.
*
În cartierul nostru aveam mulți prieteni.
Doi colegi de bancă care erau prieteni încă din copilărie. Erau ca frații. Au mers la același liceu, au făcut aceeași facultate și s-au angajat la aceeași multinațională. Erai băieți de 10, au mers la olimpiade, au avut rezultate strălucite și unul și altul.
Apoi, într-o zi, unul dintre ei a promovat mai repede la locul de muncă, celălalt s-a plafonat.
A intervenit invidia, ura, frustrările. Cel rămas în urmă l-a acuzat pe celălalt că l-a săpat la șef, că se punea bine cu conducerea, în detrimentul celui de-al doilea. Lucrurile au degenerat, s-au certat și nu s-au mai împăcat niciodată. Cel frustrat și-a dat demisia, și-a schimbat jobul, s-a căsătorit la viteză și a plecat să lucreze undeva într-o cantină, făcând cu totul și cu totul altceva decât învățase. Viața, greutățile familiale, lipsa banilor l-au făcut s-o ia ușor-ușor pe cărări greșite și astfel, a ajuns la nici 40 ani să devină bețivul cartierului. Prietenul lui a fost detașat cu serviciul în America și s-a stabilit în California pentru tot restul vieții, devenind un cercetător de succes în domeniul IT.
*
Două vecine au fost ani de-a rândul prietene. S-au înțeles de minune, au făcut petreceri împreună, și-au lăsat copiii una la alta în grijă atunci când plecau în vacanțe, se împrumutau cu zahăr, cu ulei, făceau schimb de mâncăruri, de rețete, erau de nedespărțit. Copiii învățau la un loc, dormeau când într-o casă, când într-alta. La un moment dat, prietenia lor a încetat brusc. S-au certat de la o palmă dată de un copil celuilalt copil, din cealaltă familie. Au sărit una în capul celeilalte, a avut loc un scandal monstru și se urau așa de tare că au început să iasă din scară numai după ce se urmăreau pe vizor, ca nu cumva să se întâlnească pe scări. În doar câteva luni, una dintre ele s-a mutat în alt cartier și niciodată nu au mai vorbit, chiar dacă s-au mai întâlnit tangențial pe stradă, după câțiva ani.
---------------------------
Unde ne-am pierdut?
Unde ne pierdem, dragilor?
Ce anume zace în noi de dăm cu piciorul la oamenii pe care poate că i-am iubit cel mai mult pe lumea asta?
Când s-a frânt brusc acea ”iubire” cu care defilam până mai deunăzi?
Sunt pur și simplu șocată. De povești, de viață, de NEoamenii din noi.
Doamne, ce ușor renunțăm! Ce ușor renunțăm la oameni, la iubiri, la prietenii, la relații!
De ce ne este atât de greu să trecem peste orgolii, să ștergem efectiv cu buretele micile războaie dintre noi, și să câștigăm bătălia supremă? Unde ne-au fost așa-zisele sentimente, unde ne-am pierdut în negura vieții? De ce ținem cu dinții să avem acea ”dreptate” tâmpă, de parcă am merge cu ea în fața lui Dumnezeu ca un scut ieftin și plin de zgură, sperând că el ne va salva? Când de fapt, acel scut nu este altceva decât o greutate uriașă, o platoșă pe care o atârnăm imbecil peste sufletele noastre, peste iubirile noastre, peste lumina din noi? De ce ne acoperim cu orgolii idioate în detrimentul și încrâncenarea noastră?
Cum poți să spui: nu mă interesează, nu-mi pasă? Când cu doar cu câteva zile înainte... ÎȚI PĂSA, TE INTERESA, poate iubeai acea persoană, poate chiar o ajutai. Unde sunt sentimentele de ieri? Când ai mințit? Atunci sau acum? Unde e realitatea? Când e realitatea?
De ce-ți pasă mai mult de propriul tău orgoliu, de propriul EGO decât îți pasă de OMUL din fața ta?
Poate au fost clipe când acel om te-a ajutat, poate chiar v-ați împărtășit secrete, poate v-ați îmbrățișat sufletele în iubire și v-ați jurat să rămâneți împreună orice ar fi.
Cum ați putut să ștergeți totul cu buretele atât de repede de parcă n-a fost scris niciodată?
Am avut la un moment dat o discuție contradictorie cu cineva, pe o anumită temă.
Apoi, dintr-o dată, ceva s-a întâmplat. Nu i-am mai văzut împreună. Drumurile lor s-au separat.
Am crezut că e ceva temporar. De fapt, eram sigură că e ceva temporar. Numai că n-a fost așa. A fost ceva iremediabil, pentru totdeauna. Niciodată nu i-am mai văzut împreună. Ba mai mult, el a cunoscut o altă fată și în nici 2 luni, deja se căsătorea cu noua fată. Cred că era undeva prin anul 3 de facultate. Ulterior a și plecat din oraș. Am aflat mai târziu că deja făcuse 2 copii cu acea fată, devenită nevasta lui peste noapte.
S-au certat dintr-o prostie, spuneau cunoscuții. Ea voia să meargă la mare într-un week-end, el voia să plece la munte cu prietenii. De aici, ruptura. Noua prietenă, viitoarea soție, era o prietenă comună din gașca cu care el a vrut atunci să plece la munte.
De când apăruse această amică?
Nu asta m-a mirat cel mai mult. M-a mirat că totul s-a petrecut fulgerător. Viața lor a luat o întorsătură neașteptată și definitivă.
Fata a rămas singură și s-a căsătorit mult mai târziu cu un tip pe care nici nu cred că-l iubea. Atâta doar, că nu voia să rămână singură.
*
În cartierul nostru aveam mulți prieteni.
Doi colegi de bancă care erau prieteni încă din copilărie. Erau ca frații. Au mers la același liceu, au făcut aceeași facultate și s-au angajat la aceeași multinațională. Erai băieți de 10, au mers la olimpiade, au avut rezultate strălucite și unul și altul.
Apoi, într-o zi, unul dintre ei a promovat mai repede la locul de muncă, celălalt s-a plafonat.
A intervenit invidia, ura, frustrările. Cel rămas în urmă l-a acuzat pe celălalt că l-a săpat la șef, că se punea bine cu conducerea, în detrimentul celui de-al doilea. Lucrurile au degenerat, s-au certat și nu s-au mai împăcat niciodată. Cel frustrat și-a dat demisia, și-a schimbat jobul, s-a căsătorit la viteză și a plecat să lucreze undeva într-o cantină, făcând cu totul și cu totul altceva decât învățase. Viața, greutățile familiale, lipsa banilor l-au făcut s-o ia ușor-ușor pe cărări greșite și astfel, a ajuns la nici 40 ani să devină bețivul cartierului. Prietenul lui a fost detașat cu serviciul în America și s-a stabilit în California pentru tot restul vieții, devenind un cercetător de succes în domeniul IT.
*
Două vecine au fost ani de-a rândul prietene. S-au înțeles de minune, au făcut petreceri împreună, și-au lăsat copiii una la alta în grijă atunci când plecau în vacanțe, se împrumutau cu zahăr, cu ulei, făceau schimb de mâncăruri, de rețete, erau de nedespărțit. Copiii învățau la un loc, dormeau când într-o casă, când într-alta. La un moment dat, prietenia lor a încetat brusc. S-au certat de la o palmă dată de un copil celuilalt copil, din cealaltă familie. Au sărit una în capul celeilalte, a avut loc un scandal monstru și se urau așa de tare că au început să iasă din scară numai după ce se urmăreau pe vizor, ca nu cumva să se întâlnească pe scări. În doar câteva luni, una dintre ele s-a mutat în alt cartier și niciodată nu au mai vorbit, chiar dacă s-au mai întâlnit tangențial pe stradă, după câțiva ani.
---------------------------
Unde ne-am pierdut?
Unde ne pierdem, dragilor?
Ce anume zace în noi de dăm cu piciorul la oamenii pe care poate că i-am iubit cel mai mult pe lumea asta?
Când s-a frânt brusc acea ”iubire” cu care defilam până mai deunăzi?
Sunt pur și simplu șocată. De povești, de viață, de NEoamenii din noi.
Doamne, ce ușor renunțăm! Ce ușor renunțăm la oameni, la iubiri, la prietenii, la relații!
De ce ne este atât de greu să trecem peste orgolii, să ștergem efectiv cu buretele micile războaie dintre noi, și să câștigăm bătălia supremă? Unde ne-au fost așa-zisele sentimente, unde ne-am pierdut în negura vieții? De ce ținem cu dinții să avem acea ”dreptate” tâmpă, de parcă am merge cu ea în fața lui Dumnezeu ca un scut ieftin și plin de zgură, sperând că el ne va salva? Când de fapt, acel scut nu este altceva decât o greutate uriașă, o platoșă pe care o atârnăm imbecil peste sufletele noastre, peste iubirile noastre, peste lumina din noi? De ce ne acoperim cu orgolii idioate în detrimentul și încrâncenarea noastră?
Cum poți să spui: nu mă interesează, nu-mi pasă? Când cu doar cu câteva zile înainte... ÎȚI PĂSA, TE INTERESA, poate iubeai acea persoană, poate chiar o ajutai. Unde sunt sentimentele de ieri? Când ai mințit? Atunci sau acum? Unde e realitatea? Când e realitatea?
De ce-ți pasă mai mult de propriul tău orgoliu, de propriul EGO decât îți pasă de OMUL din fața ta?
Poate au fost clipe când acel om te-a ajutat, poate chiar v-ați împărtășit secrete, poate v-ați îmbrățișat sufletele în iubire și v-ați jurat să rămâneți împreună orice ar fi.
Cum ați putut să ștergeți totul cu buretele atât de repede de parcă n-a fost scris niciodată?
Am avut la un moment dat o discuție contradictorie cu cineva, pe o anumită temă.
Discuția a fost extrem de aprinsă și am vrut să știu, pentru mine, cine are dreptate:
eu sau persoana respectivă. Și pentru că mă frământa ideea, am zis că singura
persoană care ar putea să-mi dea un răspuns înțelept este nimeni altcineva
decât duhovnicul meu, omul de suflet care mai îmi îndreaptă tălpile atunci când
calc pe jar efectiv. Mi-a dat un răspuns atât de senin, simplu și înțelept, de
parcă mi-ar fi deschis o ușă în creier: Ce contează cine are dreptate? Cine
face dreptatea și cât de dreaptă e?
Chiar
așa!
Cine
face dreptatea? Cui îi folosește dreptatea? Ce face un orgoliu din dreptate?
Sau dreptatea din orgoliu?
Părintele Arsenie Papacioc spunea așa: Pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.
Și atunci?
Ce-s înfumurările astea? Ce este lipsa asta de discernământ și de armonie dintre oameni?
Să nu renunțăm la cei pe care îi iubim!
Să nu ne lăsăm orbiți de vanități false care nu fac altceva decât să distrugă raporturile dintre oameni.
Când, invariabil, mai devreme sau mai târziu, ajungem pe paturile de spital și ne facem un scurt bilanț al vieții, ajungem volens-nolens, să avem regrete: poate că trebuia să cedez, poate că trebuia să mă împac, poate că dacă mă împăcam nu ajungeam aici, poate trebuia să las de la mine etc. O mie de gânduri tardive nu fac cât o ceapă degerată. Prea târziu. Too late.
Și atunci?
Dar de ce să mă autopedepsesc la nefericire, ce ce să-mi anulez propria liniște, cu bună știință, din pricina unor vanități stupide? Și mai e ceva: de ce să ajung să regret ceea ce nu am făcut? Mai bine să regret ceea ce am făcut, decât ceea ce n-am făcut. Chiar așa! Unde mi-e împăcarea cu mine, unde mi-e împăcarea cu Dumnezeu? Unde mi-e acea descătușare, acea eliberare a inimii, acea dezrobire a urii, a invidiei și a geloziei?
Când viața e... doar un fum, cum spunea Sfântul Ioan Damaschin.
De ce să ajungem acolo?
Să lăsăm orgoliile de-o parte! Din pricina lor s-au desfăcut prietenii, s-au distrus oameni, vieți, destine. La ce bun toate astea? V-ați gândit vreodată că peste 100 ani nu doar că niciunul dintre noi nu va mai exista, dar absolut nimeni nu-și va mai aduce aminte ce s-a întâmplat în urmă cu atâtea zeci de ani, că nimeni nu va mai ști motivul certurilor și că nici nu mai contează? V-ați gândit vreodată că totul este trecător, că totul este efemer, că murim cu toții și că am lăsat deliberat să treacă bucuria și fericirea pe lângă noi și nici măcar nu am întins mâna? Că, de fapt, nu trebuia să facem nimic altceva decât s-o simțim, s-o respirăm, s-o inhalăm atunci când ea se pregătea să ne învăluie?
Unde am greșit? Unde greșim? De ce ne lăsăm orbiți de tot ce e rău în noi? De ce îi dăm voie să iasă din noi?
Când ar trebui să-l anihilăm, să-l sufocăm efectiv cu bunătatea, cu candoarea, cu iubirea din noi? Acestea toate, pe care le avem ACUM și AICI la îndemână. Atât cât le mai avem. O zi, două, poate cu puțin noroc, chiar nouă zile.
Pentru că, în esență, ceea ce contează cel mai mult este să mergem în suflet, în inimă și în gând cu acele cuvinte sfinte pe care Maica Tereza le-a spus cândva și după care, personal, fac eforturi susținute să îmi ghidez existența: ”Dă-i lumii tot ce ai mai bun și poate nu va fi niciodată îndeajuns… Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum. La urma urmei, este între tine și Dumnezeu…N-a fost niciodată între tine și ei, oricum.”
Părintele Arsenie Papacioc spunea așa: Pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.
Și atunci?
Ce-s înfumurările astea? Ce este lipsa asta de discernământ și de armonie dintre oameni?
Să nu renunțăm la cei pe care îi iubim!
Să nu ne lăsăm orbiți de vanități false care nu fac altceva decât să distrugă raporturile dintre oameni.
Când, invariabil, mai devreme sau mai târziu, ajungem pe paturile de spital și ne facem un scurt bilanț al vieții, ajungem volens-nolens, să avem regrete: poate că trebuia să cedez, poate că trebuia să mă împac, poate că dacă mă împăcam nu ajungeam aici, poate trebuia să las de la mine etc. O mie de gânduri tardive nu fac cât o ceapă degerată. Prea târziu. Too late.
Și atunci?
Dar de ce să mă autopedepsesc la nefericire, ce ce să-mi anulez propria liniște, cu bună știință, din pricina unor vanități stupide? Și mai e ceva: de ce să ajung să regret ceea ce nu am făcut? Mai bine să regret ceea ce am făcut, decât ceea ce n-am făcut. Chiar așa! Unde mi-e împăcarea cu mine, unde mi-e împăcarea cu Dumnezeu? Unde mi-e acea descătușare, acea eliberare a inimii, acea dezrobire a urii, a invidiei și a geloziei?
Când viața e... doar un fum, cum spunea Sfântul Ioan Damaschin.
De ce să ajungem acolo?
Să lăsăm orgoliile de-o parte! Din pricina lor s-au desfăcut prietenii, s-au distrus oameni, vieți, destine. La ce bun toate astea? V-ați gândit vreodată că peste 100 ani nu doar că niciunul dintre noi nu va mai exista, dar absolut nimeni nu-și va mai aduce aminte ce s-a întâmplat în urmă cu atâtea zeci de ani, că nimeni nu va mai ști motivul certurilor și că nici nu mai contează? V-ați gândit vreodată că totul este trecător, că totul este efemer, că murim cu toții și că am lăsat deliberat să treacă bucuria și fericirea pe lângă noi și nici măcar nu am întins mâna? Că, de fapt, nu trebuia să facem nimic altceva decât s-o simțim, s-o respirăm, s-o inhalăm atunci când ea se pregătea să ne învăluie?
Unde am greșit? Unde greșim? De ce ne lăsăm orbiți de tot ce e rău în noi? De ce îi dăm voie să iasă din noi?
Când ar trebui să-l anihilăm, să-l sufocăm efectiv cu bunătatea, cu candoarea, cu iubirea din noi? Acestea toate, pe care le avem ACUM și AICI la îndemână. Atât cât le mai avem. O zi, două, poate cu puțin noroc, chiar nouă zile.
Pentru că, în esență, ceea ce contează cel mai mult este să mergem în suflet, în inimă și în gând cu acele cuvinte sfinte pe care Maica Tereza le-a spus cândva și după care, personal, fac eforturi susținute să îmi ghidez existența: ”Dă-i lumii tot ce ai mai bun și poate nu va fi niciodată îndeajuns… Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum. La urma urmei, este între tine și Dumnezeu…N-a fost niciodată între tine și ei, oricum.”
Aurora Cristea - scriitor și poet
13 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
Pasărea Phoenix
Sunt focul ce arde în candela vieȘi jarul mă sfâșie pe-ntregul fitilUn suflet de om ce abia reînviePășind printre lumi spre un loc mai subtil.Plecat-am prin sfere plutind către soareRenegat de prieteni, cu sufletul stinsMă simt vinovat c-am cerut o favoareSpunându-mi mereu că sunt iar un proscris.Am înviat însă-n Rai din duh și cenușăAltar mi-am făcut din iubire mereuCerșind îndurare din ușă în ușăCu-n dor infinit de cer si de Dumnezeu.
Aurora Cristea - scriitor și poet
05 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
Nu acum, nu acum...
Nu acum, nu acum... - Traian VasilcăuE iarnă și-i frig în tăceri și în nume.Zăpada se-așterne grăbit peste drum.La tine-aș veni de oriunde pe lume,Dar tu îmi tot spui:-Nu acum, nu acum...Întruna îmi spui:-Nu acum, nu acum...E prima mea vară, din care lipsești.Pe-o haină abia simt pierdutul parfum.La tine-aș veni, ochii să-mi înflorești,Dar tu îmi tot spui:-Nu acum, nu acum...Întruna îmi spui:-Nu acum, nu acum...E vară și-mi pun la ureche cireșe,Albinele vin să mă-nghimpe duium.La tine-aș veni pe cărări megieșe,Dar tu îmi tot spui:-Nu acum, nu acum...Întruna îmi spui:-Nu acum, nu acum...E toamnă. Sunt singur. Un pom, care tace.În inima lui toate s-au făcut scrum.La tine-aș veni, căci în tine am pace,Dar tu îmi tot spui:-Nu acum, nu acum...Întruna îmi spui:-Nu acum, nu acum...----------------------------------------------------------Nu acum, nu acum - Aurora CristeaÎn dor și-așteptare simt anii cum trecO rugă și-o lacrimă aș vrea să sugrumPrin umbrele vremii adesea mă plecCând cerul mă poartă pe ultimul drum.Întruna îmi spui:-Nu acum, nu acum...În timpul desculț unde se joacă lumina
Și aburul dens devine doar fum
Acolo pieri-va păcatul și vina
Și știu că-mi vei spune: iubite, acum!
Aurora Cristea - scriitor și poet
02 august 2026
|
By:
Aurora Cristea
16 iulie 2026
|
By:
Aurora Cristea
Adevărul sau nimic
Unde mă situez în relația cu Dumnezeu? Nu e vorba că nu mă mai pot ruga. Nu. Și nici dacă Dumnezeu mă primește sau nu.
Este vorba de ceva mult mai profund. Este o întrebare care nu-mi dă pace de ceva vreme și asupra căreia mă aplec mereu și mereu: nu cumva Dumnezeu nu există și totul e doar în mintea noastră? Nu cumva fiecare își construiește propria poveste, propriul scenariu și totul este doar o himeră? Dacă totul nu e decât proiecția minții noastre? Dacă totul nu e decât un balon de săpun care se sparge mai devreme sau mai târziu, odată cu dispariția noastră?
Unde ne ducem când ne ducem? Mai mergem undeva după ce trecem sau ne oprim și asta a fost tot? Nu cumva există un început și un sfârșit aici și doar aici și nicăieri în altă parte? Nu cumva mintea noastră încearcă, din disperarea pe care ne-o dă inexistența, să scornească un film imaginar despre viața de după moarte, despre Dumnezeu, despre oamenii dragi decedați înainte, tocmai pentru a atenua șocul dispariției, pentru a îndulci teama morbidă de a părăsi această lume de tot, definitiv?
Dacă tot ce se întâmplă în momentul morții nu e decât rodul minții noastre? Al cunoștințelor acumulate de-a lungul vieții, a tot ce am citit sau poate am auzit sau am văzut? Dacă, de fapt, noi l-am creat pe Dumnezeu și am perpetuat asta de-a lungul generațiilor, din frica morbidă de necunoscut?
Ce garanții avem că mai există ceva după ce facem Marele Pas spre Necunoaștere?
Lăsând la o parte religiile, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv vorbind, ”argumentează” preoții, lăsând la o parte ceea ce, subiectiv, ”argumentează” cei care trec prin anumite episoade la limita dintre viață și moarte, poate cineva din lumea asta mare să dovedească, cu subiect și predicat, că Dumnezeu există? Eu nu cunosc pe nimeni care să fi putut demonstra asta în mod incontestabil. Și atunci?
M-a frământat și mă frământă întrebarea asta suficient de mult cât să-i spun duhovnicului meu că încep să am mari îndoieli că Dumnezeu există și că ajung ușor-ușor că nu mai cred în El deloc, spre deziluzia ori poate nefericirea mea ori poate spre marea mea pedeapsă terestră.
Duhovnicul meu, un preot care nu se teme de întrebările incomode, mi-a răspuns zâmbind: Aurora, Dumnezeu există, indiferent dacă noi credem în el sau nu. Frumos răspuns, dar total incomplet. Pare un șablon decupat din experiența cu mărturisirile oamenilor, nicidecum ceea ce caut eu cu adevărat.
De fapt, întrebarea mea e mult mai profundă și cred că are o dimensiune personală construită pe o oarecare durere, fiindcă ceea ce doresc eu să scot în evidență este altceva: 𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭ă 𝐯𝐢𝐚ț𝐚 𝐚𝐦 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐭 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐩𝐞 𝐂𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐫𝐚 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨?
Pentru mine Dumnezeu nu este un obiect de studiu. El reprezintă centrul în jurul căruia am încercat să înțeleg lumea, să înțeleg frumosul, suferința, chiar și scrierile mele. Dacă acest centru s-ar prăbuși, aș simți că se clatină mai mult decât o idee.
Problema nu e asta, că Dumnezeu există indiferent dacă noi credem în el sau nu, cum mi-a spus duhovnicul. Cred că marea problemă este alta: aș vrea să cred că el există indiferent de credința mea, dar eu nu am nicio certitudine. Ca să cred că el există indiferent dacă am credința asta sau nu, asta ar însemna din start să recunosc totuși existența lui. Și atunci îndoiala nu și-ar mai avea rostul, fiindcă aș nega o certitudine care deja există și deci ar fi un nonsens. Îndoiala apare înainte de certitudine, nu după ea.
Ce înseamnă să am dreptul să spun ”știu”?
Dumnezeu este cazul concret despre care îmi tot pun întrebările, iar cea mai mare întrebare de fond este despre cunoaștere, adevăr și despre criteriul după care un om poate spune fără să se amăgească ”Acesta este adevărul.”
Îndoiala poate fi o încercare dureroasă, dar nu este lipsă de onestitate. Dimpotrivă, uneori apare pentru că omul refuză să se mulțumească cu răspunsurile facile.
Dacă Dumnezeu nu există, atunci universul există fără un Creator personal. Atunci religiile ar fi creații omenești, iar rugăciunea nu ar avea un interlocutor. Dacă Dumnezeu există, atunci exact opusul este adevărat. Cred că din păcate pentru mine, îmi pasă mai mult de adevăr decât de confort. Dacă Dumnezeu există, nu cred că adevărul îl poate amenința. Dacă nu există, atunci tot adevărul este cel pe care merită să-l căutăm.
Am căutat, în toți acești ani, să-l aflu cumva pe Dumnezeu. Desigur că asta nu dovedește existența lui, dar mi-a oferit șansa de a nu avea o credință de împrumut. Între cele două fraze: ”Dumnezeu există.” și ”Dumnezeu nu există.”, aș alege prima frază, indiferent de consecințe, dacă ar fi să fie un răspuns absolut sigur și asta pentru că îmi doresc ca el să existe. Nu doar ca idee, ci pentru că ar însemna că iubirea, dreptatea, speranța și căutarea au un fundament real.
Faptul că îmi doresc ca Dumnezeu să existe, nu înseamnă că el există. Dar nici că nu există. Tocmai aici este incertitudinea, pentru că nu spun ”Cred fiindcă îmi convine.”, ci ”Vreau să fie adevărat, dar mi-e teamă că nu este.”
Dacă, prin absurd, aș avea în față toate argumentele filosofice pentru și împotriva existenței lui Dumnezeu și ele ar rămâne, în final, echilibrate, nu cred că aș spune că voi trăi după ceea ce consider în mod sincer, că este cea mai bună explicație, chiar dacă nu am certitudine absolută. În niciun caz. Aș spune mai degrabă că nu pot crede fără certitudine, pentru că eu nu cer o mărturisire, ci o convingere. Când spui CRED deja te situezi în incertitudine. Pentru mine verbul ”a crede” a ajuns să însemne ”nu știu, dar sper”. Dar eu nu vreau Iluzia, nu vreau Jocul, nu vreau Himera ori Visul. Eu vreau Adevărul, vreau Convingerea, Garanția.
Știu că unii se întreabă dacă nu cumva totul e un vis. Și eu m-am întrebat adesea. Nu cumva suntem într-o simulare? Nu cumva percepțiile sunt înșelătoare? Da. Chiar așa fiind. Să zicem că totul e himeră, că trăim într-un Matrix. Puțin îmi pasă. Eu vreau ca în Matrixul meu să fie adevăr. Atât timp cât nu cunosc o altă realitate, atât timp cât eu personal, trăiesc într-o realitate limitată tridimensională, ”în cercul nostru strâmt”, eu aici doresc adevărul, aici doresc certitudinea, siguranța, confirmarea, dovada. Nu în alte dimensiuni despre care nu doar că nu știu, dar nici măcar nu mi le pot imagina din moment ce nu am auzit vreodată.
Aș spune mai degrabă că e o problemă de epistemologie: cum știm că știm? Și mă întreb: care este criteriul prin care disting adevărul de iluzie? Caut același tip de certitudine pe care îl am atunci când spun: ”Eu exist.”
Mi-e teamă de autoamăgire.
Nu-l refuz pe Dumnezeu. Refuz să mă mint.
Aurora Cristea - scriitor și poet
10 iunie 2026
|
By:
Aurora Cristea
Mărturisirea
Emoția
o cuprinsese și lacrimile o înecau. Încerca din răsputeri să fie suficient de
puternică încât interviul să fie impecabil. Se pregătise intens pentru asta. Nu
neapărat cu discursul în sine, cât mai ales cu interiorul ei, cu bătălia și
pacea, cu zbuciumul sufletesc pe care-l avea de ceva timp. Nu că nu credea.
Nici vorbă! Era prea sigură că ceea ce trăise era mai viu decât viața însăși și
tocmai de aceea voia să fie crezută de oricine s-ar fi uitat la emisiune. Își
dorea asta cu tărie, cu convingere, aproape cu disperare.
- Nu am doar credință, spuse cu lacrimile în ochi. Nu am doar încredere. Știu. Știu că
În fața lui Wesly - gazda emisiunii, deși se simțea mai degajată, aducerile aminte o răscoleau și-o întorceau mereu în trecut.
- Ce frumos cânți, Clara!
- Îți mulțumesc, Wesly! Ești prea drăguț. Și-ți mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși în acest context mulțimea de experiențe pe care am avut-o de-a lungul vieții și care mi-au arătat explicit că Dumnezeu există, că El a fost mereu acolo și m-a călăuzit pe tot parcursul acestei existențe.
Clara privi în jos și-și frânse mâinile. Nu știa cu ce să înceapă și unde să termine.
- M-am născut dintr-o mamă columbiano-venezueleană și un tată ruso-german. Amândoi erau emigranți în America și amândoi erau muzicieni atei. Căsnicia lor a fost tumultoasă, violentă, cu abuzuri sexuale și infidelități, astfel încât simțeam că locul meu nu era acolo. Nu asta aș fi vrut, desigur și mi-am propus atunci să nu mă căsătoresc niciodată, lucru pe care nu l-am făcut, desigur. Simțeam în adâncul sufletului că eram mai mult decât atât, că totul nu se rezuma doar la asta. Mi-am spus mereu că trebuie să existe ceva mai mult de atât. Nu se poate ca totul să fie atât de banal, atât de crud, atât de efemer și de neînțeles. Nu avea logică, nu avea sens. Știam că ceva lipsea din viața mea, dar nu știam ce.
Doamne, Clara! Câtă intuiție, ce grăunte de divinitate sălășluia în tine, încă de pe atunci!, își spunea acum, cu atâta dragoste încât o podidea plânsul.
Continuă privind inert tavanul, plimbându-și amintirile prin circumvoluțiunile creierului.
- Bunicile mele frecventau bisericile și erau cumva credincioase. Într-o zi tatălui meu i s-a făcut rău și a sunat-o pe mama, care era asistentă la spital. I-a spus că nu se simte prea bine, iar mama l-a dus la spital. Era bolnav, avea tensiune arterială mare și colesterol ridicat și în timp ce era transportat pe targă, a simțit cum se ridică în tavan, a ieșit prin tavan și a văzut spitalul de sus, apoi New York, apoi America, apoi tot Pământul care s-a micșorat din ce în ce mai mult și în timp ce călătorea și-a văzut întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. A spus că putea vedea în toate părțile și atunci când se uita la o stea deja era acolo, apoi se uita la o altă stea și era lângă cealaltă stea instantaneu. Toate cu viteza gândului. În acele clipe cineva i-a vorbit minții lui, dar fără ca el să vadă o persoană anume: ”Poți să te întorci sau poți să mergi mai departe.” Nu-i plăcea să se gândească la asta, dar a vrut să se întoarcă. Când se întorcea, a văzut de sus niște mașini staționate într-o parcare lângă un trotuar, a urcat într-una din ele, a încercat să apuce volanul, dar nu a reușit. Mâna îi trecea prin volan. Și atunci a realizat că are nevoie de un corp, s-a întors în spital și a intrat înapoi în corpul lui. Trupul său era atât de greu, dureros și îngrozitor după ce plutise prin spațiu, iar când a deschis ochii l-a apucat pe doctor de mânecă, a tras puternic de mâna lui și i-a spus ”Trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat.” Însă doctorul a fost foarte reticent, a spus rece ”Nu vreau să știu” și a ieșit din cameră. Din acel moment și-a dorit să știe cine este Dumnezeu. Nimeni nu-i spusese nimic. El nu avusese decât acea experiență. Și atunci trebuia să știe. După cele întâmplate căsnicia părinților mei tot nu a mers bine. Anii au trecut și mai târziu m-am înscris la o școală de muzică.
Clara Taylor se întrerupse la un moment dat, făcând eforturi uriașe ca să poată continua, timp în care Wesly abia de mai respira, temându-se ca respirația lui să nu întrerupă cumva povestirea.
- În 2021 am mers la un patinoar pentru a-mi sărbători ziua de naștere, continuă plină de emoții. Am patinat și eram așa de fericită și plină de o bucurie inexplicabilă... Mi-aduc aminte că i-am spus prietenei mele că am o bucurie incredibilă, că sunt copleșită de acest sentiment de fericire. Nu era foarte populat patinoarul în ziua aceea. Era un tânăr care făcea sărituri triple în aer și la un moment dat a ajuns în spatele meu și a făcut o întoarcere degajată, iar piciorul lui a atins picioarele mele și m-a ridicat forțat în aer, apoi am aterizat în mâni și în fund, fracturându-mi în aceeași secundă ambele brațe și spatele. Durerea a fost instantanee, înfiorătoare și chinuitoare. Țin minte că au venit paramedicii într-un timp relativ scurt, m-au așezat pe o targă și m-au dus de urgență la spital. În spital medicii au căutat să-mi fixeze ambele brațe la loc, mi-au pus oxigen și m-au băgat la perfuzii, dar eu deja pluteam în cea mai liniștită, iubitoare, calmă și caldă atmosferă și am simțit cum sunt ridicată și toată panica, toată frica și anxietatea mea au dispărut. În dreapta mea știam că erau oameni care comunicau cu mine și-mi spuneau că totul este în regulă, totul este sub control, așa cum trebuie să fie, iar în fața mea era un ceas imens basculant, cu clapete care se întorceau ca niște plăcuțe și se basculau una câte una, începând de la secundar până la orar, așa cum se întorc zborurile pe o tabelă dintr-un aeroport. Și fiecare clapetă de aia se rotea, una după alta, la început mai repede, apoi din ce în ce mai încet, în așa fel încât la sfârșit, după ce s-au întors toate, în locul cifrelor, au apărut litere iar cuvântul final care stătea scris pe tabelă era IUBIRE. Lângă tabela inițială a început să apară o altă tabelă pe care stătea scris același cuvânt, apoi o altă tabelă cu același cuvânt, și iar o altă tabelă cu același cuvânt până când s-a umplut tot peretele doar cu un singur cuvânt repetitiv: IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE etc. Iar când acele ceasuri s-au oprit de tot, de undeva din stânga am auzit vocea soțului meu vorbind cu asistentele și mi-am zis în sinea mea: Dumnezeu este real! Dumnezeu este real! Și eram atât de fericită, atât de copleșită, că plângeam. Am deschis ochii și m-am confruntat cu durerile atroce, dar deja nu mai îmi păsa. Am petrecut apoi în spital 4 luni și am fost atât de furioasă și am simțit atâta durere, că analgezicele nu funcționau și mă întrebam întruna: Doamne, unde ești? Doamne, unde ai dispărut? De ce m-ai abandonat? Eram sigură că nu mai era cu mine.
Clara plângea cu lacrimi mari și retrăia momentele de atunci, iar Wesly o privea înmărmurit.
- Ai compus vreo melodie despre asta, Clara?
- Oh, daa.. O voi cânta la sfârșitul emisiunii dacă se poate...
- Sigur că da, abia aștept, zâmbi Wesly. Dar... continuă, te rog.
- Mai târziu, când am revenit acasă, după mult timp, mi-am dat seama că parcă mă pregătisem pentru un astfel de eveniment nefericit, parcă aș fi știut dinainte. Ceva din mine îmi spunea asta. Parcă avusese loc o pregătire. Când făceam recuperarea și terapia fizică, trebuia să merg și asta era foarte dureros. Aveam o orteză lombară și făceam atât de mult efort ca să merg în jurul blocului, că nu pot descrie. Voiam să cânt, dar nu puteam, mă durea tot corpul. Acum știu că Dumnezeu a fost cu mine, acum, după atâția ani, timp în care l-am chemat, l-am strigat, i-am cântat, m-am înfuriat pe el și apoi l-am îmbrățișat plângând, știu că, de fapt, El nu m-a părăsit nicio secundă, a fost mereu cu mine, m-a îmbrățișat cu acea IUBIRE pe care am văzut-o dincolo și mi-a șoptit rugător ca toată această experiență să nu o țin doar pentru mine, să nu îngrop în mine ceea ce am trăit. Să spun tuturor că noi toți suntem iubiți, că noi toți suntem una și că El ne iubește pe toți la fel, să avem încredere în El și să nu ne temem.
Lacrimile Clarei, emoțiile ei copleșitoare s-au răspândit asupra tuturor celor care i-au ascultat vreodată povestea ori poate că i-au ascultat melodiile compuse, iar ceea ce a făcut ea în această seară a fost un act de iubire către divinitate în plus, o reciprocitate sfântă și un cuvânt pe care și l-a dat și l-a respectat în fața Celui despre care, indiferent dacă noi credem sau nu, El oricum există: Dumnezeu.
- Nu am doar credință, spuse cu lacrimile în ochi. Nu am doar încredere. Știu. Știu că
În fața lui Wesly - gazda emisiunii, deși se simțea mai degajată, aducerile aminte o răscoleau și-o întorceau mereu în trecut.
- Ce frumos cânți, Clara!
- Îți mulțumesc, Wesly! Ești prea drăguț. Și-ți mulțumesc pentru oportunitatea de a împărtăși în acest context mulțimea de experiențe pe care am avut-o de-a lungul vieții și care mi-au arătat explicit că Dumnezeu există, că El a fost mereu acolo și m-a călăuzit pe tot parcursul acestei existențe.
Clara privi în jos și-și frânse mâinile. Nu știa cu ce să înceapă și unde să termine.
- M-am născut dintr-o mamă columbiano-venezueleană și un tată ruso-german. Amândoi erau emigranți în America și amândoi erau muzicieni atei. Căsnicia lor a fost tumultoasă, violentă, cu abuzuri sexuale și infidelități, astfel încât simțeam că locul meu nu era acolo. Nu asta aș fi vrut, desigur și mi-am propus atunci să nu mă căsătoresc niciodată, lucru pe care nu l-am făcut, desigur. Simțeam în adâncul sufletului că eram mai mult decât atât, că totul nu se rezuma doar la asta. Mi-am spus mereu că trebuie să existe ceva mai mult de atât. Nu se poate ca totul să fie atât de banal, atât de crud, atât de efemer și de neînțeles. Nu avea logică, nu avea sens. Știam că ceva lipsea din viața mea, dar nu știam ce.
Doamne, Clara! Câtă intuiție, ce grăunte de divinitate sălășluia în tine, încă de pe atunci!, își spunea acum, cu atâta dragoste încât o podidea plânsul.
Continuă privind inert tavanul, plimbându-și amintirile prin circumvoluțiunile creierului.
- Bunicile mele frecventau bisericile și erau cumva credincioase. Într-o zi tatălui meu i s-a făcut rău și a sunat-o pe mama, care era asistentă la spital. I-a spus că nu se simte prea bine, iar mama l-a dus la spital. Era bolnav, avea tensiune arterială mare și colesterol ridicat și în timp ce era transportat pe targă, a simțit cum se ridică în tavan, a ieșit prin tavan și a văzut spitalul de sus, apoi New York, apoi America, apoi tot Pământul care s-a micșorat din ce în ce mai mult și în timp ce călătorea și-a văzut întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. A spus că putea vedea în toate părțile și atunci când se uita la o stea deja era acolo, apoi se uita la o altă stea și era lângă cealaltă stea instantaneu. Toate cu viteza gândului. În acele clipe cineva i-a vorbit minții lui, dar fără ca el să vadă o persoană anume: ”Poți să te întorci sau poți să mergi mai departe.” Nu-i plăcea să se gândească la asta, dar a vrut să se întoarcă. Când se întorcea, a văzut de sus niște mașini staționate într-o parcare lângă un trotuar, a urcat într-una din ele, a încercat să apuce volanul, dar nu a reușit. Mâna îi trecea prin volan. Și atunci a realizat că are nevoie de un corp, s-a întors în spital și a intrat înapoi în corpul lui. Trupul său era atât de greu, dureros și îngrozitor după ce plutise prin spațiu, iar când a deschis ochii l-a apucat pe doctor de mânecă, a tras puternic de mâna lui și i-a spus ”Trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat.” Însă doctorul a fost foarte reticent, a spus rece ”Nu vreau să știu” și a ieșit din cameră. Din acel moment și-a dorit să știe cine este Dumnezeu. Nimeni nu-i spusese nimic. El nu avusese decât acea experiență. Și atunci trebuia să știe. După cele întâmplate căsnicia părinților mei tot nu a mers bine. Anii au trecut și mai târziu m-am înscris la o școală de muzică.
Clara Taylor se întrerupse la un moment dat, făcând eforturi uriașe ca să poată continua, timp în care Wesly abia de mai respira, temându-se ca respirația lui să nu întrerupă cumva povestirea.
- În 2021 am mers la un patinoar pentru a-mi sărbători ziua de naștere, continuă plină de emoții. Am patinat și eram așa de fericită și plină de o bucurie inexplicabilă... Mi-aduc aminte că i-am spus prietenei mele că am o bucurie incredibilă, că sunt copleșită de acest sentiment de fericire. Nu era foarte populat patinoarul în ziua aceea. Era un tânăr care făcea sărituri triple în aer și la un moment dat a ajuns în spatele meu și a făcut o întoarcere degajată, iar piciorul lui a atins picioarele mele și m-a ridicat forțat în aer, apoi am aterizat în mâni și în fund, fracturându-mi în aceeași secundă ambele brațe și spatele. Durerea a fost instantanee, înfiorătoare și chinuitoare. Țin minte că au venit paramedicii într-un timp relativ scurt, m-au așezat pe o targă și m-au dus de urgență la spital. În spital medicii au căutat să-mi fixeze ambele brațe la loc, mi-au pus oxigen și m-au băgat la perfuzii, dar eu deja pluteam în cea mai liniștită, iubitoare, calmă și caldă atmosferă și am simțit cum sunt ridicată și toată panica, toată frica și anxietatea mea au dispărut. În dreapta mea știam că erau oameni care comunicau cu mine și-mi spuneau că totul este în regulă, totul este sub control, așa cum trebuie să fie, iar în fața mea era un ceas imens basculant, cu clapete care se întorceau ca niște plăcuțe și se basculau una câte una, începând de la secundar până la orar, așa cum se întorc zborurile pe o tabelă dintr-un aeroport. Și fiecare clapetă de aia se rotea, una după alta, la început mai repede, apoi din ce în ce mai încet, în așa fel încât la sfârșit, după ce s-au întors toate, în locul cifrelor, au apărut litere iar cuvântul final care stătea scris pe tabelă era IUBIRE. Lângă tabela inițială a început să apară o altă tabelă pe care stătea scris același cuvânt, apoi o altă tabelă cu același cuvânt, și iar o altă tabelă cu același cuvânt până când s-a umplut tot peretele doar cu un singur cuvânt repetitiv: IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE, IUBIRE etc. Iar când acele ceasuri s-au oprit de tot, de undeva din stânga am auzit vocea soțului meu vorbind cu asistentele și mi-am zis în sinea mea: Dumnezeu este real! Dumnezeu este real! Și eram atât de fericită, atât de copleșită, că plângeam. Am deschis ochii și m-am confruntat cu durerile atroce, dar deja nu mai îmi păsa. Am petrecut apoi în spital 4 luni și am fost atât de furioasă și am simțit atâta durere, că analgezicele nu funcționau și mă întrebam întruna: Doamne, unde ești? Doamne, unde ai dispărut? De ce m-ai abandonat? Eram sigură că nu mai era cu mine.
Clara plângea cu lacrimi mari și retrăia momentele de atunci, iar Wesly o privea înmărmurit.
- Ai compus vreo melodie despre asta, Clara?
- Oh, daa.. O voi cânta la sfârșitul emisiunii dacă se poate...
- Sigur că da, abia aștept, zâmbi Wesly. Dar... continuă, te rog.
- Mai târziu, când am revenit acasă, după mult timp, mi-am dat seama că parcă mă pregătisem pentru un astfel de eveniment nefericit, parcă aș fi știut dinainte. Ceva din mine îmi spunea asta. Parcă avusese loc o pregătire. Când făceam recuperarea și terapia fizică, trebuia să merg și asta era foarte dureros. Aveam o orteză lombară și făceam atât de mult efort ca să merg în jurul blocului, că nu pot descrie. Voiam să cânt, dar nu puteam, mă durea tot corpul. Acum știu că Dumnezeu a fost cu mine, acum, după atâția ani, timp în care l-am chemat, l-am strigat, i-am cântat, m-am înfuriat pe el și apoi l-am îmbrățișat plângând, știu că, de fapt, El nu m-a părăsit nicio secundă, a fost mereu cu mine, m-a îmbrățișat cu acea IUBIRE pe care am văzut-o dincolo și mi-a șoptit rugător ca toată această experiență să nu o țin doar pentru mine, să nu îngrop în mine ceea ce am trăit. Să spun tuturor că noi toți suntem iubiți, că noi toți suntem una și că El ne iubește pe toți la fel, să avem încredere în El și să nu ne temem.
Lacrimile Clarei, emoțiile ei copleșitoare s-au răspândit asupra tuturor celor care i-au ascultat vreodată povestea ori poate că i-au ascultat melodiile compuse, iar ceea ce a făcut ea în această seară a fost un act de iubire către divinitate în plus, o reciprocitate sfântă și un cuvânt pe care și l-a dat și l-a respectat în fața Celui despre care, indiferent dacă noi credem sau nu, El oricum există: Dumnezeu.
Aurora Cristea - scriitor și poet
01 iunie 2026
|
By:
Aurora Cristea
Amintiri ruginite
Pe drumuri uitate, în lungă căutare,Mă pierd printre umbre, visând un alt sens,Din clipe trecute rămâne-o chemare,Un cântec ce-n suflet răsună intens.Chitara suspină sub strunele grele,Se-aprinde un foc ce nu vrea să mai moară,Din noapte se nasc poeziile mele,Și-aș vrea ca în suflet să nu mă mai doară.Sub stele se pierd ecouri de dor,Și vântul adie cu șoapte de foc,Pe drumuri de taină simt un freamăt ușor,E însăși Iubirea ce-aduce noroc.
Aurora Cristea - scriitor și poet
14 aprilie 2026
|
By:
Aurora Cristea
La mulți ani, Călin!
Îți spun astăzi La mulți aniȘi-ți doresc să ai mulți baniSă ai un destin frumosCu ce-ți este de folos.Să fii floare, să fii dorSă rămâi nemuritorCa o stea în devenireCe se naște din iubire.Ești un suflet călătorPe pământ rătăcitorCare caută mereuSensul către Dumnezeu.Tu, Călin, cel din povesteCe răsai fără de vesteEști un foc ce nu se stingeȘi în inimi iar ajunge.Fii o Cale tot mereuAsta îți doresc și euSufletul să-l ai seninBinecuvântat să fii, Călin!14 aprilie 2026
Aurora Cristea - scriitor și poet
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
IISUS - click FOTO
