autor Roryta
Trăim
într-o lume haotică, rea, egoistă, dar mai ales manipulatoare.
Virulența
limbajului, instigarea la ură, la ferocitate, la tot ce este rău, pare că ne
împresoară de peste tot. Bunăoară, la televiziuni nu se mai vorbește frumos, nu
mai există tonuri candide, gingășia și delicatețea au dispărut lăsând loc
țipetelor, zbieretelor, răcnetelor, încruntărilor și toxicitățiilor de tot
felul.
Chiar
să vrei să te detașezi de tot, nu poți. De ce? Din pricina celor de lângă tine,
din cauza informațiilor de tot felul care, pur și simplu, îți asaltează ființa,
îți violează intimitatea și dau buzna în cocioaba sufletului tău dărâmând ușa
cu bocancii plini de glod. Cum să mai poți să fii o secundă, doar o singură secundă
tu singur, cu ființa ta? Nici vorbă!
Trăiești
într-o comunitate, laolaltă, îți duci existența printre vecinii de apartament,
de casă, de cartier, petreci 8-9 ore poate chiar 10 ore pe zi cu colegii la
serviciu, în magazine sunt televizoare deschise sau radiouri, lumea vociferează
pe stradă, se adună, se țipă, se bate, se calcă în picioare, se scandează la
tot pasul ”Jos Guvernul!” - oricare ar fi el și/sau ”Jos președintele!” -
oricare ar fi el.
Răbdarea?
A dispărut cu totul. Nu mai departe, priviți-i pe șoferi! La fiecare intersecție
sunt în stare să se dea jos din mașină și să se ia la bătaie pentru 10 metri dintr-o
străduță amărâtă, marcată sau nu, care s-o străbată primul. În București, de
pildă, este o adevărată aventură să conduci o mașină. Este mai stresant să
conduci o mașină decât să-ți faci lucrările de la serviciu la timp. Pentru cine
este dornic de adrenalină, îl invit într-un trafic de o jumătate de oră prin
capitala mirobolantă a țării noastre. E ca și cum ai face bungee jumping.
Cât despre autostradă... acolo este altceva. Limita de viteză pentru
autostrăzi, în țara noastră, este de 130 km/h. Ei bine, am văzut mașini care
zburau efectiv. Le-am apreciat ochiometric la circa 200 km/h. Trebuia musai să
te dai din calea lor, să nu te încurci pe benzi, fiindcă riscai să ți-o iei pe
bune.
Am
citit undeva - nu mai rețin exact unde - că doi oameni, când încep să țipe unul
la altul e semn că inimile lor s-au răcit, s-au distanțat, că acolo nu mai
există înțelegere, iubire. Ați observat doi îndrăgostiți cât de încet vorbesc
unul cu altul? Aproape că nu-și vorbesc. Ei se înțeleg doar din priviri, la ei
totul este telepatic. De ce? Fiindcă energiile lor se întrepătrund armonios.
Acolo este chimie, acolo este energie pură, este adevăr, este magie.
În
clipa în care această armonie dispare, energia se rarefiază, intervine golul,
vidul dintre ei. Și atunci vor trebui să țipe din ce în ce mai tare, ca să se
facă auziți. Așa cred ei. Asta e impresia lor. Ceea ce nu e adevărat. Este
fals.
Ați
observat că în stradă, nu contează unde anume, oriunde, trebuie să vorbești
tare ca să te faci auzit? Indiferent dacă trec mașini sau nu, indiferent dacă
este zgomot sau nu, avem tendința de a ridica tonul. De ce oare?
Prin
comparație, ați observat cum se vorbește într-un loc sfânt?
Mereu
în șoaptă, mereu cu capul plecat, mereu într-o simbioză extraordinară, o
armonie desăvârșită, o delicatețe și o gingășie extraordinară. Și culmea e
altceva! Sunt aproximativ aceiași oameni, cei care intră în biserici ori mânăstiri
cu cei care se adună în grupuri ori în mitinguri și care urlă cât îi ține gura.
Tot noi suntem. Nimeni altcineva. Este adevărat că mai sunt și excepții, că cei
din stradă pot să nu fie chiar cei care calcă pe urmele pelerinilor, dar nu
toți. Despre aceia aș dori să vorbesc, în speață.
Dumnezeule!!
Omule
schimbător, ce te face să fii atât de cameleonic? Cum se poate ca în aceeași
ființă să zacă atâta agresivitate și totodată, atâta duioșie, în egală măsură
ori poate mai mult sau poate mai puțin, dar să fie? Ce ne face pe noi, trăitori
ai acestei lumi, să ne schimbăm concepțiile atât de repede, să ne schimbăm
atitudinea, gândirea, comportamentul, ba chiar și credința? De ce nu suntem
cinstiți nu cu alții, ci cu noi înșine? De ce jucăm totul pe cartea cea mai
nenorocită a existenței noastre, pe efemer, pe pământul acesta imbecil în care
ne trăim propriul iad și ne complacem în propria mocirlă? De ce suntem atât de
fericiți de clipa trecătoare, știind prea bine și conștientizând perfect că ea
este atât de vremelnică și cu toate astea, suntem prinși în vraja ei nefastă?
Probabil că avem în ADN-ul nostru
spiritul de turmă, netrebnicia coagulantă a valorilor care se anulează de la o
zi la alta, alergăm prin viața asta furibundă spre nicăieri, debusolați, reci,
agresivi și haotici, într-un freamăt al propriilor organe, dubioși și
psihopați, îmbolnăviți la propriu de cei de lângă noi, de cei cărora le
permitem din prostie să-și șteargă dejecțiile de sufletul nostru mutilat, de
ego-ul nostru în derivă.
Dragilor, nu vă mai lăsați manipulați!
Sau măcar încercați acest lucru. Nu le mai permiteți tuturor să facă din
existența voastră o cârpă de șters pe jos, nu mai permiteți celor din jur să
facă ce vor ei din voi. Puneți STOP! Toate astea trebuie să înceteze. Dacă vrem
să ne fie bine, dacă vrem să avem pace în suflete, dragoste, empatie, sănătate,
o viață liniștită și bună, încetați cu toate neroziile astea. Nu le faceți
jocul celor care nu fac altceva decât să instige. La ură, la rasism, la
violență, la orice este rău.
Avem o singură viață.
Să căutăm s-o trăim frumos, fără să
călcăm în picioare pe cel de lângă noi.
Să nu mai repetăm istorii, să nu
repetăm mereu aceleași nenorocite greșeli, să punem punct și să ne resetăm
sufletul, inima, emoțiile și atitudinile față de cei de lângă noi. Avem cu
toții loc pe pământ. Încă mai avem.
Să oprim pentru totdeauna... ”Răul din
noi”!
aprilie
2021
