autor Roryta
Pelerini
prin viață, pelerini pe Pământ, pelerini prin Univers, trecători prin lume,
limitați prin însăși existența noastră, neînțeleși de nimeni și nici măcar de
noi. Asta suntem.
Și
totuși...
Sunt
oameni care s-au născut cu câte un har ori poate cu mai multe. Sunt talente ce
izvorăsc nu se știe de unde, sunt oameni creatori de frumos, de magie, de o
vrajă atât de minunată încât rămâi uimit.
Eu
cred că tot ce este creator, cred că tot ce este frumos și nativ, vine de Sus.
Dumnezeu este Creatorul a tot ce este frumos. Fiecare din noi suntem magii
proprii, fiecare din noi avem câte ”ceva”, acel ”ceva” pe care cel de lângă noi
nu-l are, ceva unic, nemaiîntâlnit, irepetabil și miraculos. Suntem acele
miracole pe care Dumnezeu le-a făcut din chiar noi înșine, dar tot pentru noi.
Ați observat câte talente există în lume? Nu neapărat de-a lungul vremii, nu
neapărat în și din trecut, ci chiar acum, în prezent, în acest secol al
vitezei, în aceste vremuri groaznice pe care le trăim pe întreg cuprinsul
lumii. Exact ca în poezia lui Adrian Păunescu: ”Și totuși există iubire...”.
În
nebunia lumii de azi, în goana nebună după bani, după putere, după jocuri netrebnice
de culise, există o rază de lumină, există frumusețe, există iubire.
Câte voci de aur se ridică din acești copii minunați ai vremurilor noastre, aceste
genii atât de suave și inocente! Câți pictori talentați sunt peste tot în lumea
asta și care fac niște tablouri absolut minunate! Priviți pentru câteva minute doar
3-4 videoclipuri de pe youtube și veți rămâne fără cuvinte. Ruși, români,
japonezi, americani, de tot soiul, din toate națiile. Este năucitor.
Să
ne uităm fie și în fugă la câți sportivi de performanță au cucerit tot
mapamondul: patinatori, tenismeni, gimnaști, înotători, atleți etc.
Să
privim oameni necunoscuți din toate colțurile lumii, care fac din viața lor o
artă, nu neapărat în domenii consacrate. Creatori de hand made-uri, origami,
colecționari de cutii de chibrituri de pildă, ori poate de brățări, pictori
care pictează pe bob de orez, pe pânză, pe pereți, pe străzi, pe sticlă, pe
pietre, dansatori care ating tot felul de performanțe, care mai de care mai
novatoare. Mai apoi sunt oameni care sunt implicați în organizații
nonguvernamentale și care îi ajută pe semenii lor, apoi mai sunt voluntarii
care răsar de peste tot, cei care strâng, care adună, care dăruiesc din
dragoste pentru dragoste. Sunt cei care știu să facă dintr-un buchet simplu de
flori o oază de Rai. Sunt cei care varsă lacrimi atunci când se roagă, acasă
sau într-o biserică.
Trăitorii
acestei lumi, pelerini prin viață, noi toți suntem cadouri pentru semenii
noștri. Noi suntem picături de divinitate, făcuți de Dumnezeu din noi pentru
noi, fiindcă în fiecare din noi există o scânteie divină, în fiecare din noi
există un Dumnezeu mic care ne ghidează pașii prin viață.
Eu
cred că tot ce este Creator este venit de Sus. Nu ai cum să fii un creator fără
ca gândul tău să nu fie ghidat din alte sfere, fie că ești compozitor,
scriitor, poet, pictor sau orice altceva. Orice creație, orice lucru frumos
care există pe pământ, este dăruit de Dumnezeu, este dăruit de Creator.
Oamenii
sunt frumoși.
Desigur
că fiecare din noi are și o latură întunecată cu care ne luptăm mai mult sau
mai puțin. Binențeles că dăm dovadă de răutate, că uneori arătăm invidie,
încăpățânare, răutate absurdă față de cel de lângă noi.
Și
totuși... eu cred că toate aceste răutăți provin din gelozie. Suntem geloși pe
cel de lângă noi poate nu neapărat pentru ceea ce are, cât mai ales pentru
faptul că, având ceea ce are, el ar putea să adune mai multă iubire din partea
celorlalți sau din partea lui Dumnezeu. Răutatea este o latură diformă a
sufletului nostru orbit de gelozie. Gelozie și teamă. Teama că celălalt ar
putea avea parte sau are deja parte de mai multă atenție, de mai multă
afecțiune, de mai multă dragoste, fiindcă el este mai deștept, mai capabil, mai
bun sau, pur și simplu, pentru că a avut mai mult noroc. El este un privilegiat
al sorții, un înzestrat de Dumnezeu cu mai multe haruri.
Și
atunci, în inima lui Dumnezeu - credem noi!, el ar avea întâietate. De fapt, e
o ”înghesuială duhovnicească”, așa cum spunea și Părintele Constantin Necula, o
îmbrânceală pe scara către în Sus, o goană către Alfa, spre Început, spre Cel ce
ne-a făcut. Inconștient, dar asta este. Poate unii nu vor recunoaște asta niciodată.
Nici
nu este nevoie.
Ei
știu, în adâncul lor, că acesta este adevărul și nu trebuie să-l recunoască
public.
Dar,
să lăsăm latura negativă umană și să culegem doar ce este bun.
În
fiecare pădure există uscături. Și ce? Asta înseamnă că pădurea nu mai
înfrunzește?
Nici
vorbă.
Suntem
magici, suntem frumoși, cu toate defectele noastre.
Și
Dumnezeu ne iubește tocmai, pentru că suntem imperfecți, tocmai pentru că ne
luptăm cu noi înșine sau pentru că nu ne mai luptăm și ne acceptăm așa.
Dumnezeu ne iubește fiindcă suntem proști cu nemiluita, dar și pentru că suntem
genii, pentru că nu avem niciun talent sau pentru că avem prea multe, pentru că
nu suntem dotați nici duhovnicește, nici altcumva, dar pentru că ne străduim că
ne ridicăm, pentru că abandonăm lupta și nu am învins, dar și pentru că am
ieșit biruitori.
De
fapt, eu cred că Dumnezeu ne iubește cu toate defectele și calitățile noastre,
așa imperfecți cum suntem, fiindcă suntem mulți, unici și atât de diferiți. Tocmai
acesta este misterul, aceasta este dragostea adevărată, să-l accepți pe cel din
fața ta cu tot ce are în el, bun sau rău. Este, într-adevăr, o dovadă de
iubire.
Și
mi se pare cel mai elocvent exemplu de a învăța dragostea adevărată. Să-l
iubești pe cel de lângă tine atunci când, din punctul tău de vedere, este
perfect, dar mai ales atunci când este imperfect, să continui să-l iubești mai
ales atunci când greșește. Cu bună știință sau din greșeală. De asta suntem
trimiși pe pământ. E o lecție grea, dar atât de frumoasă!
