autor Roryta
Câţi dintre noi ne iubim cu adevărat?
Şi dacă ne iubim pe noi înşine, ce este, de fapt, această iubire? În ce sens există ea?
Mircea Eliade, în preamărita şi bengalezistica sa carte plină de dragoste misterioasă, Maitreyi, o cita pe tânăra de care era îndrăgostit: „…Pentru occidentali, desăvârşirea iubirii are loc în pat...”
Cum poate gândi astfel?
De ce totul se rezumă la occidentalism?
Nu este adevărat că doar occidentalii se gândesc la asta, ci noi toţi mărginaşii acestei galaxii, trăitori pătimaşi ai întregului mapamond, începând dinspre adierile estice spre tornadele vestice, de la apusul soarelui până la răsăritul lui prin dosul planetei, în refacerea necontenită a mişcării de revoluţie a pământului.
Iubirea de sine este confundată cel mai adesea cu egoismul hohotitor de diabolic, este o detestabilă absenţă a angelicului din propria conştiinţă, o materie sfidătoare la modul leşinător-pasională ce păstrează primitivismul originar în detrimentul unei dragoste concave, platonice, profund îndumnezeite.
Părintele Ignatie, Episcopul Huşilor, un om absolut mirobolant, fabulos de frumos dinspre interior spre exterior şi invers şi în faţa căruia mă înclin cu admiraţie şi respect, spunea aşa: „Încearcă să stai cel puţin 30-45 minute cu tine, fără nici un fel de gadget lângă tine, fără televizor, telefon etc. Să fie o linişte deplină şi, dacă se poate, să fie şi un întuneric pe care să-l tai cu lama. Vei vedea că te vei plictisi groaznic. De ce? De fapt, te vei plictisi de tine.”
Eu cred că nu te plictiseşti. E ceva mai mult decât atât. Eu cred că te sperii. Cu adevărat.
Te sperii de tine, de gândurile, trăirile, de fricile tale care s-au născut odată cu tine şi care nu doar că nu s-au estompat, ci s-au amplificat. Mi-am jurat să fac asta într-o bună… noapte, atunci când voi putea fizic s-o fac, să experimentez ceea ce alţii au experimentat deja şi au mărturisit deschis, cu mâna pe inimă.
Cel mai probabil e cea mai bună formă de a discuta nu doar cu tine, cât mai ales cu Dumnezeu, de fapt, cu Dumnezeul din tine în faţa căruia nu te poţi ascunde, nu ai cum să fugi şi nu îl poţi minţi. O fi şi asta un soi de introspecţie, o formă mai originală de autoobservare. Tot ce se poate.
Dacă eşti sincer cu tine, constaţi că nu te iubeşti cu adevărat, constaţi ceea ce aminteam un pic mai sus, că toată viaţa te-ai bazat pe o iubire mecanicistă, încercând din disperare ori din sărăcie duhovnicească să te amăgeşti că ai înţeles toate enigmele ego-lui tău dezabuzat, iubind extrinsecul până la măduvă şi urând intrinsecul la fel de profund.
Să ne descoasem puţin esenţa purului, să desfăşurăm măcar în faţa noastră, de pe mosorel, sufletul împachetat în gheaţă, azvârlind cu bună ştiinţă tot ce e grotesc şi cavernal, netrebnicia şi deliranta părere autentică despre cumsecădenia şi altruismul din noi.
Oare orientalii au altfel de păreri?
Spaţial, faţă de Viena, noi tot orientali ne numim, nu-i aşa?
Bunăoară, Mihai Eminescu - culmea abrevierii coincidenţiale cu reputatul om istoric al religiilor, a iubit-o pe frivola Veronica Micle mai întâi în abstract, de la distanță, până a avea curajul de a-şi pune în practică visele, la fel cum Eliade a iubit-o pe Maitreyi, pe o întindere calendaristică de câţiva ani, raportat la cele câteva minute sau secunde din ziua de azi.
Eminescu şi Eliade, doi titani ai literaturii româneşti, cel mai probabil nu şi-au iubit femeile din viaţa lor atât pe cât mărturisesc, cât mai ales au iubit ideea, conceptul de iubire, în fapt au iubit iubirea însăşi, sentiment mai mult iluzoriu decât concret, dar atât de diferit atunci când se materializează.
Noţiunea de iubire folosită eronat pentru abuz şi nu pentru uz, subjugă fiinţa la modul cel mai delirant cu putinţă, dar pentru o perioadă atât de efemeră, că abia după ce trece manifestarea-i viforoasă, ne dăm seama de golul pe care-l lasă, asemeni unei vijelii ce ne sfârtecă suflarea. Se naşte plictisul şi acreala, ca după o bătălie pentru teritorii, pe care ai câştigat-o şi care, desigur, nu mai suscită nici un interes atât timp cât le poţi bătători oricând cărările.
Şi totuşi, putem trăi fără ea?
Evident că nu, din moment ce suntem materialnici.
Asta nu înseamnă că nu putem fantaza uneori, ori că suntem incapabili de a face diferenţa dintre extaz şi agonie, dintre sacru şi profan. Important este unde şi când putem trasa o linie de demarcaţie între cele două. Rămâne la latitudinea fiecăruia din noi să ne căutăm propriile măsuri sau să ne abandonăm voit în neputinţe şi nonşalanţe dacă ne complacem într-o mediocritate lipsită de interes. Noi suntem singurii care alegem.
iunie 2020
