autor Roryta
De fiecare dată când vine vorba despre propria imagine în fața lumii, ne străduim să părem cât mai buni, cât mai naturali și mai altruiști, perorând sfătos către toți cei din jur, mai puțin către noi înșine, înaintând aserțiuni pline de cogitațiuni moralizator-vanitoase ori invocând cine știe ce povețe ultra-inteligente, toate la nivel de teorie bătătorită, ieftină, dar prin excelență abulice.
Ne pricepem al naibii de bine să dăm copy-paste în special pe sau de pe feisbuceala dospită a acestui deceniu atrofiat în creiere deștepte sau dimpotrivă, topit de plăcerea ștaifului erudit a unor capete mult prea strălucite.
În fapt, suntem simple ciururi informe, fardate ca niște clătite, afișând măști care nu au nicio legătură cu realitatea ori mai rău, dacă ar fi să aplicăm teoriile, am fugi zigzagulat dislocați, departe de spectacolul lumii, precum ciutele rănite și speriate.
Însă viața nu e mereu doar o formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității, nu e un ansamblu de idei, ipoteze, legi și concepte care descriu fapte ori evenimente ce privesc anumite domenii sau categorii de fenomene, ci este o sumă de practici efective, condiție sine qua non pentru a-ți consolida poziția de om călit la stânca unei vieți, întunecate de cele mai multe ori. Ceea ce înseamnă că practica bate teoria, așa cum viața bate filmul.
Omul de acțiune, lipsit de lenea levantină, genetică uneori, se va pune în mișcare la modul cel mai sârguitor cu putință și-i va întinde o mână de ajutor semenului său exact în momentul oportun, când cel neajutorat suspină sau, de cele mai multe ori, chiar fără să fie solicitat în mod expres, oferindu-se total, ca un trofeu.
Numai că viața a demonstrat că un singur om, ca să fie ajutat la modul cel mai complet, toate forțele Universului trebuie să conlucreze la asta, toate puterile văzute și nevăzute trebuie să fie antrenate în lucrarea respectivă. Ceea ce înseamnă că cel puțin șase-șapte persoane ar trebui să se sincronizeze și să colaboreze una cu alta sau una în continuarea celeilalte, astfel încât un singur om să fie ajutat și salvat într-un fel sau altul de la o nenorocire. La acest proces anevoios însă, Dumnezeu, prin nebănuitele sale căi, pune în balanța vieții, câte o contragreutate în fiecare tas al salvării și iertării, măsurând prin ochiul Său divin orice faptă bună, prin distilarea, iubirea și grația cu care ne-a obișnuit de la alfa până la omega zilelor de după noi.
Bunăoară, ca un bolnav pe un pat de spital să fie vindecat, contribuie un număr impresionant de semeni care-i vin în ajutor. Siliți sau nu, din obligație sau dăruire, din pretext pecuniar ori determinare, ei se implică atât cât consideră fiecare, funcție de pendulațiile conștiinței sau de șansă. Cineva îi ia sânge, altcineva îi citește analizele, o a treia persoană stabilește diagnosticul, a patra stabilește și execută operația - dacă este cazul, se anesteziază, se schimbă perfuzia, este ajutat la externare etc. Ăsta ar fi un exemplu.
Dar mai sunt și altele...
Desigur, cârcotașii ar putea spune - așa cum mi s-a și întâmplat, de altfel – că asta e meseria lor, că pentru asta sunt plătiți, nicidecum nu se înscriu în categoria faptelor bune. Aș merge până-ntr-acolo încât să-i contrazic vehement, fiindcă atunci când îți alegi o meserie în viața asta, o faci în primul rând pentru că ai înclinații către acea profesiune și abia apoi pentru că este curată, respectată, bănoasă. Cel puțin așa vreau să sper. Nu toată lumea se poate familiariza cu suferința, boala, mizeria și degradarea omului la propriu, pe patul de spital. Trebuie să fii construit de la mama natură în așa fel încât să reziști fizic și psihic și să n-o iei razna înainte de vreme. Asta în primul rând. În al doilea rând, cred că ceva din tine te îndeamnă către acea îndeletnicire perpetuă, fiindcă îți place să ajuți oamenii, nu? O faci din dragoste pentru semenii tăi, nu?
Sau din nou mă înșel?
Până la urmă, ceea ce contează cel mai mult în viața unui om, mi se pare că ar trebui să fie unul din cele mai înalte sentimente de jertfă și iubire, sentimentul minunat de Empatie, scris cu majusculă, indiferent de forma lui. Cu alte cuvinte, să ai capacitatea de a te pune în locul celui din fața ta, sub toate aspectele, atât cât se poate.
Personal, admir până la os pe cei care fac voluntariat. Acei oameni își sacrifică, în afară de timpul extrem de prețios, câte ceva din ființa lor: devotament, compasiune, abnegație, transpunere, afectivitate. Ei dăruiesc câte puțin din sinele lor fiecărui semen, jertfindu-și eul social și consacrându-și existența în slujba binelui, a ajutorului necondiționat, a unui sprijin suveran. Aceștia sunt oamenii care au, după umila mea părere, cel mai dezvoltat noțiunea de empatie dintre noi toți, fiindcă ei au trecut dincolo de teorie și au pus în practică ceea ce lipsește lumii actuale cel mai mult, cu mult mai mult decât dragostea: renunţarea la propriile interese pentru a le satisface pe cele ale altora. Fiindcă empatia nu are cum să nu includă iubirea. Dragostea față de cel de lângă tine, sentimentul de compasiune îl întâlnim din cele mai vechi timpuri, încă din vremea lui Iisus Hristos, din moment ce El însuși spune: ”Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel...”. Asta tot o formă de empatie este, fiindcă trebuie să încerci să te pui în pielea celuilalt. Asta duce, invariabil, la anihilarea judecății aproapelui, fiindcă dacă închizi ochii - la figurat, ba uneori chiar și la propriu, dacă se poate - și-ți imaginezi că ție ți se întâmplă toate cele care i se întâmplă celui din fața ta, automat, judecarea faptelor lui, cât și a consecințelor acestora, dispare imediat.
Revenind la cele de mai sus, empatia este o rezultantă a faptelor bune, este o forță care reiese din ajutorul pe care-l dai semenilor tăi.
Fapta bună însă este uneori dificil de dus până la capăt. Ea necesită tărie, hotărâre și voință, fiindcă de cele mai multe ori, nu doar ceea ce faci tu contează, ci noi toți la un loc, pentru că facem parte dintr-un angrenaj social și nu numai.
Ceea ce n-am înțeles niciodată noi, oamenii, este legătura și încrengătura sufletelor, destinelor și vieților noastre. Noi nu înțelegem că suntem legați toți, că un rău produs unui semen de-al nostru, este, de fapt, un rău produs nouă înșine, nu am înțeles că tot ce facem se întoarce împotriva noastră cu o forță mult mai mare decât cea inițială, propagată în Univers și întoarsă cu efecte catastrofale. ”Nu poți rupe o floare fără să deranjezi o stea”, spunea cineva.
Suntem toți Unul singur, suntem toți una cu Dumnezeu, cu Universul, cu întregul Cosmos, suntem praf, pulberi și stele în imensitatea Metagalaxiei, suntem scântei ai aceleiași puteri divine, suntem una cu Hristos și nu ne putem separa unii de alții, fiindcă Dumnezeu există în fiecare din noi. Pentru unii însă, glasul dumnezeiesc se aude mai tare, pentru alții mai încet, iar în alții nu se mai aude nimic.
Empatia, sub orice formă s-ar manifesta ea, ar trebui să ne ghideze cele mai mari acțiuni din viață. Prin ea, dăm dovadă de iubire, de compasiune, de sinceritate și emoție adevărată.
iunie 2020
