autor Roryta
Fiecare om are un talent. Mai mult sau mai
puțin. Are o înclinație către ceva anume. Unuia îi place matematica, altuia îi
place pictura, unuia îi place fizica, altuia poezia, unul este pasionat de
medicină, altul este entuziasmat de arhitectură. Ei bine, eu cred că ne naștem
cu asta, nu o dobândim pe parcurs decât arareori, sau, dacă ceea ce dobândim
coincide cu talentul nativ, atunci este ideal.
Pentru ca un om să exceleze într-o sferă de
activitate, trebuie să atingă idealul de mai sus. Nu ai cum să fii performant într-un
domeniu decât atunci când pasiunea ta este o infuzie nativă de bucurie
șlefuită, când entuziasmul, înflăcărarea de campion înnăscut se propagă în unda
vieții, până la ultima suflare. Atunci, abia atunci începi să ai retrospectiva
vieții, a acelui talent de care ai și uitat și nici nu mai știi cine ți l-a dat
sau de unde anume îl ai, abia atunci te cufunzi în esența plină de zer a
existenței tale efemere. Un geamăt, un ultim geamăt îți aduce aminte de
aplauzele pe care le-ai primit sau pe care ai fi putut să le primești dacă ai
fi făcut totul perfect. Crezi că mai contează?
Ne ancorăm de tot ce ne înconjoară, ne facem
una cu splendoarea și agonia acestei lumi, numărând zilele și săptămânile în șir,
spunându-ne că MÂINE vom trăi mai bine, MÂINE vom fi mai fericiți, mai buni,
mai calzi. Ce așteptăm de la ziua de mâine? De ce viitorul ni se pare mai bun,
când este dovedit faptul că AZI este mai bun ca IERI și, deci, momentul de ACUM
e cel pe care trebuie să-l trăim cu adevărat? Ar trebui să trăim prezentul, să
ne bucurăm de ceea ce avem deja, nu de ceea ce este posibil să avem. Am
întâlnit oameni care nu-și mai doreau nimic. Este posibil oare? Oameni ajunși
la vârsta senectuții, cu experiențe amare în spate ori poate trăiri
halucinante, pline de intensitate, cu o putere născută din abisul prin care au
trecut sau o sclipire de viață infernală, în netezimea fără sfârșit a unei energii
luminat-difuze de cotidian.
În iureșul năbădăios al unei existențe
seducător de banale, arareori se întâmplă ceva. Cineva mai inventează ceva, mai
vine cu o idee măreață sau, dimpotrivă, beat de voința distrugerii și
autodistrugerii, comite câte o nerozie demnă de a amuți o planetă.
Tragedia lumii contemporane nu este însă ardoarea,
pasiunea, în substanța ei plină de miez roditor, ci patima, sentimentul netrebnic
de a ceda impulsurilor primare, nu neapărat fizicește, ci și ca provocare contraproductiv-destrămătoare
a ființei umane. Astfel, alungăm din viețile noastre și-așa serbede, orice siaj
de frumos, orice formă de blândețe ce ne poate încălzi sufletele goale, o rază
de soare care ne poate amplifica dimensiunile interioare, un răsfăț paradisiac,
toate stinse într-o agonie glacială, abrutizantă, fără noimă.
Și, cel mai probabil, nici asta nu ar fi atât
de tragic, cât mai ales faptul că nici măcar nu ne dăm seama de micimea
noastră. Ori poate nu vrem să ne dăm seama. Atât de tare suntem afundați în marasmul
mondial, încât vindecarea, devenită arhaică, este neutralizată până la celulă.
Ea s-a cimentat iremediabil în aburul dens al unei istorii rectilinii, fără
perspective.
Am crezut că am învins condiția de om nealterat,
ne-am învăluit în talente fariseic regești, urlând în trei milenii de ifose că
suntem desăvârșiți în forțele proprii, că nu avem nevoie de nimeni și de nimic
pentru a izbândi, pentru a ne face una cu Universul, mândrindu-ne idioțește că
noi suntem elita cosmosului. Câtă tâmpenie pe milimetru pătrat de creier! Sindromul
cocioabelor sufletești stârnesc hohotele de plâns ale îngerilor, nu-i așa?
Și atunci, de ce să ne mai mirăm?
De ce să ne mirăm că singura punte de legătură
cu Supremul, cu Infinitul și Perfecțiunea am distrus-o prin neghiobia ruginită a propriei plăceri megalomane?
Am reușit.
Prin exersarea colectivă a nesimțirii de-a
lungul veacurilor, prin mirobolantul dezinteres față de noi, față de IUBIREA
din care am fost creați, vis-a-vis de toate povețele dintru început și până în
sfârșit, am reușit imposibilul, înveșnicind patima dezumanizantă a orgoliului
unanim, am reușit să fim mai singuri decât umbrele noastre în unica noapte în
care am mai fi avut o șansă. O noapte purtătoare de biruință, o noapte în care
arma cea mai de preț ar fi fost iertarea, iar tavanul ceresc și-ar fi arătat
splendoarea, o noapte magică și sensibilă ca un pod între om și divinitate:
noaptea Învierii.
Am reușit.
Am reușit și asta! Asta, ca multe altele.
Am reușit să-L izgonim pe Dumnezeu în noaptea
cea mai cu adevărat plină de har, scrijelind cu inconștiență rugăciunile scrise
pe scoarța inimii. Am reușit performanța uluitoare de a-L abandona - pentru a
câta oară? - din nou pe cruce, fugind chiar și de la Învierea Lui.
Ne-a plăcut și ne place la nebunie locul în
care am fost alungați din Rai, mai mult decât însuși Raiul. Ne-am cufundat,
ne-am făcut totuna cu Pământul, cu materia aceasta iluzorie, ne-am adâncit în
zgura meschină și grea și am uitat de substanța primordială, de Șoapta care ne
încălzea și ne striga sentimentaloid unde suntem și de ce ne ascundem.
Cum este posibil să fim atât de ingrați?
Cum este posibil să adunăm în noi atâta ură,
lipsită de sens, măruntă și ascuțită, să azvârlim la pubelă sacrificiul suprem
și veşnic al Unui Laureat al eternității, cum este posibil ca mereu și mereu, în
viețile noastre haotice și mai puțin decât mediocre, să epuizăm cu acreală și plictis, visul și scânteia divină?
Incurabila, strâmta și zaharisita izbândă ne-a torpilat și de data asta, ne-a sterilizat complexele de inferioritate
și ne-a iluzionat în frenezii pline de grandoare grație cărora, în aceste vremuri
delirante la pătrat, am renunțat de bunăvoie la tot ce este sfânt.
Ori poate că nu?
Ori poate că aceasta este singura soluție de a fi
solidari, ca prin îndepărtare, ca prin separarea irevocabilă dintre cer și
pământ, să putem să ne unim în mod original, fără șovăieli, ca o ultimă șansă
acordată, de data asta pentru totdeauna, sincer, simplu, curat, neotrăviți de fariseism.
Poate că aceasta reprezintă cu adevărat unica noastră
șansă de a-i arăta lui Dumnezeu că putem mai mult decât să luăm banal, în
fiecare an, o Lumină devenită suma tuturor plictisurilor cotidiene, lipsită de
vibrație, de miez și adevăr.
Forța centripetă și așa-zisa izbândă -
atât de amară, adâncul din ființa noastră, poate fi renăscut, făcându-se
dimineață în noi, aducând de data aceasta, ceea ce n-am bănuit să poată exista
vreodată: speranța adevăratei Învieri, o frumoasă REÎnviere, dar și Dragostea pentru Hristos!
aprilie 2020
