Coroana de spini a omenirii - 2019
autor Roryta
Știința înseamnă progres. Așa am învățat de-a lungul vremii, de-a lungul anilor de școală sau din experiența vieții. Că tot ce s-a construit pe acest pământ, toate invențiile, toate inovațiile, s-au făcut pentru că niște minți luminate au avut sclipiri de geniu într-o fracțiune de secundă și totul, ca într-un desen animat reușit, s-a transformat peste noapte în aur.
Aur pentru ei înșiși dar și pentru toți ceilalți, beneficiari ai descoperirilor, triumfători în fața mediocrității, adevărați învingători peste epocile primitive, premiați cu surle și trâmbițe, trecuți în istoria omenirii și elogiați până la extrem, desigur, post mortem. Toți. Sau aproape toți.
Toate marile creiere ale lumii, toate descoperirile acestora și toate personajele aferente, au fost preamărite, au fost glorificate în toate secolele care au urmat. Iar cu cât se așterne mai mult praful peste clipa de geniu din momentul respectiv, cu atât glorificările par mai exacerbate. Probabil din teama de a nu fi uitați acei inventatori, cândva umile fețe anonime, pierdute în negura unor epoci tencuite de indiferență, mizerie și lehamite. Bunăoară, inventatorii poeziei, ai artelor, ai picturii, dar și ai luminii, ai mecanicii cuantice, ori ai zgârie-norilor sau ai submarinelor, de exemplu, au trăit în niște vremuri măcinate de războaie, de ură și ostilități, și-au dus umila și nefericita lor viață prin maidanele sărăcăcioase din carierele mărginașe ale unor orașe inundate de fecalele șobolanilor, într-o sărăcie atât de prezentă și de fierbinte că aproape o simți și în clipa de față.
Medicina - eroina tuturor descoperirilor, mama nr. 1 a tot ce înseamnă progres vindecător, a avut și are încă victimele ei. Ea, în numele triumfului vieții asupra morții, își cere drepturile ei, își cere tributul ei înfiorător de trist, cocoțat pe cadavrele milioanelor de oameni din veșnicie și până în veșnicie, jertfiți pentru o fărâmă în plus de existență amărâtă, dar superbă în idealitatea ei. Victime vor mai fi, desigur. Ar fi absurd că ne iluzionăm că vom trăi veșnic, ar fi inuman să visăm la încă o clipă cerșetoare etern-dumnezeiască, la o jalnică și aparent-ofilită pieire a morții. Asta nu face parte din planul creației. Altfel, am fi totuna cu Dumnezeu.
Uneori însă revelațiile științelor, eprubeta măsurătoare, proba experiment, bine etanșeizată într-un frigider ce stă într-un pliu al timpului, păstrată cu evlavie până nu demult, explodează sincer și inocent în mâinile năbădăioase ale unui atlet al neliniștii, ale unui scelerat dornic de răzbunare pe întreaga suflare mondială. Scăpat de sub control, tubul de sticlă își răzbună anii de izolare frigorifică și, ca un tăvălug de fenomene cosmice, nimicește tot ce-i stă în cale, tot ce-i viu, care are conștiință.
Ca un taur lovit între coarne, OMUL, ancorat în haznaua savantă, infantil și luat prin surprindere, cedează primului impuls și devine brusc, vulnerabil. Atât de vulnerabil încât, în inconștiența sa, contaminează pe toți cei din jur. Nu-i mai rămâne nimic altceva decât să-i dea fenomenului un nume: COVID-19.
Desigur, acesta este un scenariu care poate părea fantezist pentru unii, realist pentru alții.
Am trăit toată viața evitând să ne privim între noi. Când vorbim cu cineva, avem tendința să ne ferim privirea, să ocolim pe cât se poate ceea ce înainte ne era drag să vedem: ochii celui din fața noastră. Sincer, nu-mi place asta. Fiindcă eu știu, din bătrâni, că ochii sunt oglinda sufletului. Ori, atunci când te ferești, atunci când eviți o legătură directă cu cel din fața ta, înseamnă că ai ceva de ascuns, înseamnă că în viața ta există o frustrare, ceva acolo, în adâncul sufletului tău, este construit pe minciună, este rugină și viermuială neputincioasă pe care încerci s-o ascunzi pe cât posibil, indiferent de natura acesteia.
Micul tub de sticlă nărăvaș, n-a făcut altceva decât să ne forțeze să ne privim în ochi direct, atât timp cât nasul și gura ne sunt, volens-nolens, acoperite. Probabil e singurul lucru pozitiv.
În atare condiții, te și miri. E incredibil cât de frumoși pot fi oamenii! E incredibil câtă lumină pot avea în ochii lor, unii dintre ei. Abia acum descoperi cu adevărat dulcea sclipire a vieții, în cele două insecte prizoniere ce se zbat în ființa plină de miez a omului creat de Dumnezeu. Sunt oameni care au ochii perfecți, culori diferite și nemaipomenite, lumini scânteietoare, o formă a sprâncenelor desăvârșită și o frunte simetrică, parcă trasată cu o riglă invizibilă. E fascinant să redescoperi splendorile faciale ale semenului tău.
Pe de o parte...
Pe de altă parte, privirile fugare, de-a dreptul speriate, trădează spaima omului modern, trădează freamătul și înfricoșarea în fața unui inamic invizibil, atât de mic și de agresiv, că nu-l poți nimici. Nu te poți lupta cu ceva nevăzut. Nu ai cum.
Și atunci fugi.
Unde?
Unde poți fugi oare?
În cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ.
În propriul tău prizonierat, în propria ta izolare, în cochilia ta pe care ai evitat-o toată viața. Fugi spre tine și în tine însuți. Ca un animal hăituit. Către cine? Către tine, poate. Către ce? Către nimic. Unde? Către nicăieri.
Nu ai cum să te ferești! Nu știi cum! Ești speriat și biruit.
Singurul lucru de care-ți poți aminti în astfel de clipe este Cineva pe care l-ai abandonat de mult. Este Cineva care, în răbdarea-i infinită, te-a așteptat să te întorci spre El, să-l vezi că e acolo, în inima ta, în sufletul tău, acolo unde a fost mereu, dintotdeauna. Numai că ai fost prea preocupat de jucăria pe care ai avut-o în mâini atâta timp și ai uitat de Cel care ți-a dat-o. Brusc, ți-ai dat seama că jucăria preferată îți poate fi luată oricând, într-o fracțiune de secundă. E suficient doar să începi să tușești și să respiri sincopat în câteva ore. Clipa îți scapă printre degete și bezna morții își face simțită prezența.
Cineva îți strigă: roagă-te!
Cazi în genunchi și îți aduci aminte de Dăruitorul ”jucăriei” tale. Cam târziu. Cam prea târziu. Arunci, pentru prima oară după atâția ani, o privire în zare, o privire peste balustrada de unde vezi o turlă ce stă cuminte acolo, țintuită parcă în timp. Cineva acolo, înăuntru, stă și se roagă. Și ai vrea să alergi către el, să-i spui tot ce nu ai spus până acum, să plângi din disperare și să ceri un sfat. Numai că... NU MAI VOIE ACUM,
Rămâi în cel mai sigur loc de pe acest pământ: ACASĂ.
Acolo, sub acea turlă, există cineva care face ce știe să facă cel mai bine: să se roage. Singur. Doar el cu sfinții și cu Dumnezeu.
El a uitat de progres. Și probabil că nici nu-l mai interesează cine a descoperit lumina, câtă vreme nu este cea naturală. Pe acel om nu-l mai interesează nici cine a descoperit arta, pictura, zgârie-norii ori submarinele.
Clipa efemeră foșnește în poala vieții, mormanele de timp se năruie, iar lumea agonizantă și-a pierdut busola. O sumă de lucidități isterizante ne face să conștientizăm apocaliptic alterarea ființei și autonimicirea. Cine ne mai poate salva din acest întuneric complice, nelocuit și rece?
Un zvon, o șoaptă, o Lumină poate, venită din altă lume.
martie 2020
