Toamna în care am învățat să tac

 

autor Roryta

Pe frunza toamnei stau și-mi scriu destinul,

Cu dorul vechi ce-mi bate-n piept suspinul.

Oglinda nopții-mi spune iar că pier,

Și că-n tăcere se-ascunde-un adevăr.

Pe cerul stins lumina s-a retras,

Și vântul poartă clipele ce-au ars.

Din ram coboară umbre fără rost,

Că doar iubirea este tot ce-a fost.

Tăcerea mea se-așază peste drum,

Ca un covor de frunze dus pe fum.

Și-n ochii reci ai lumii mă desfac,

În toamna-n care-am învățat să tac.

Mi-e dor de tine-n fiecare seară,

De glasul tău, oglindă solitară.

Dar nu mai chem nimic, nu mai aștept,

Doar frunza cade-n mine, lin și drept.

În mine-i pacea care nu se spune,

Și dorul ce rămâne fără nume.

Un adevăr atât de trist și care doare,

În el se sting iubiri fără chemare.

Și totuși simt sub piele-un fir de viață,

Un mugur mic ivit la suprafață

Care mă-ndeamnă iarăși să mai tac

În lumea asta rece fără leac.

noiembrie 2025