autor Roryta
Sunt singură în fața necuprinsului, sunt singură în fața Cosmosului și nu fac altceva decât să zbor, să mă fac una cu Universul, să-i simt măreția prin toți porii, prin inimă, să simt cum mi se mișcă inima din loc de... emoție? Nu știu să definesc sentimentul. Mă simt atât de mică, atât de neputincioasă, o energie gata să se disipeze dacă Dumnezeu m-ar privi cu ochi distrugător. Mă simt ca o fărâmă în neant, atât de insignifiantă pe lângă exploziile solare, pe lângă miliardele de galaxii care se pierd unele în altele, pe lângă alte universuri paralele de lângă noi, mă simt atât de măruntă în jocul meu imaginar al vidului ce mă împresoară!
Ce să înțelegem oare din existența noastră efemeră? Ce să înțelegem din cei cincizeci-șaizeci ori poate optzeci ani sau chiar o sută? Ce este o sută de ani în fața unei eternități? Ce înseamnă o mie de ani în fața unei veșnicii? Sau poate chiar două mii de ani? Nimic. Un grăunte de praf capabil să se autodistrugă. Ca și cum nu a fost, ca și cum nu a existat niciodată.
Cum să nu-ți dea lacrimile când prin gândurile tale cutreieră Însuși Dumnezeu?
Cum să nu-ți simți micimea când prin amărâta ta de respirație este însăși respirația vieții dăruită de Creator?
Ți-ai imaginat vreodată cum e, viu fiind, să-ți dai ultima suflare? Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii deodată fix în fața lui Dumnezeu? Să-L vezi cu ochii tăi, să-i simți măreția, puterea, iubirea și nemărginirea? Cum e să poți zbura pe aripile dăruite de El? Cum e să știi că te poți sprijini pe forța Lui și că te simți în siguranță acolo, în brațele acestei energii desăvârșite?
Acolo, Sus, nu există atmosferă, nu există oxigen, nu există apă... Și totuși e atâta viață, e atâta respirație, inspirație și expirație, că îmi simt plămânii plini.
Stelele mi se par niște puncte atât de strălucitoare... totul e un curcubeu magic, totul e culoare, magie și mister. Ce suntem noi, oamenii? Cine suntem? Și de ce plângem în halul ăsta în primele luni de viață? Cel mai probabil că nu ne acomodăm deloc cu viața de aici.
Mulți spun că noi ne alegem unde să ne naștem, noi ne alegem locul, familia, țara, chiar și orașul. Oare așa să fie?
Dacă e adevărat ce se spune, dacă e adevărat că noi am cerut să venim aici, atunci înseamnă că tocmai asist la o adevărată eroare. Fiindcă eu, a doua oară, nu mai calc pe aici. Eu aici nu mai vin. Nu mai vreau. Nu-mi place experiența asta deloc.
Dacă ar citi cineva aceste rânduri ar spune că sunt o pesimistă convinsă.
Ei bine, n-aș putea spune asta. Îmi place că trăiesc, să văd oameni noi, locuri noi....dar cam atât. Fiindcă oamenii sunt buni atât timp cât abia i-ai cunoscut. După aceea, încep să-și dea arama pe față, să scoată din ei tot răul la suprafață și, implicit, te dezamăgesc.
În fapt, toată viața e o dezamăgire, mai exact toată lumea. Fiecare te dezamăgește cu câte ceva, nu există să nu fii deziluzionat de cineva pe parcursul unei vieți. Și atunci de aici derivă sintagma: viața e oribilă. Nu! Nu viața e oribilă, ci noi, oamenii, o facem așa. Prin acțiunile noastre, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, uneori de neînțeles chiar și pentru noi. Facem lucruri pe care NU am dori să le facem.
Și cu toate astea, suntem acceptați așa, cu toate imperfecțiunile noastre, cu toate angoasele, temerile, fricile, răutatea noastră care uneori depășește orice imaginație, răutate la adresa semenului nostru, desigur. Și nu numai. Ce ne face neputincioși? Probabil lipsa de iubire ori poate că înțelegerea ei total greșită, incapacitatea noastră de a discerne binele de rău, de a lăsa la o parte ostilitatea și de a lăsa vlăstarii bunătății să ne umple sufletul și inimile.
Mi s-a întâmplat adesea să fac eforturi să-mi reprim sentimentele bune care încercau să-și facă loc în sufletul meu în anumite situații, considerând că dacă le las să se răsfrângă la suprafață, dau dovadă de slăbiciune, de prostie, de o sensibilitate care nu-și are locul și nici rolul în acel context - consideram eu. Apoi, după ce trecea momentul fierbător, ajungeam să regret profund că micul meu sentiment de bunătate care izvora din inimă, l-am smuls efectiv și l-am aruncat la container. Nu se face așa ceva! Dacă într-o primă fracțiune de secundă, simți că inima ți-e inundată de emoție pozitivă, atunci las-o să se dezvolte, las-o să crească peste tine, să te cuprindă de jur împrejur ca un arbore cu crengile lui pline de frunze proaspete și verzi. Te vei simți minunat după aceea și-i vei mulțumi lui Dumnezeu că ți-a luminat clipa. Nu face ceea ce fac eu destul de des!
Nu-ți încurca ițele în mărăcinișul pierzător al gândurilor negative.
Întoarce-te și mergi acolo unde sigur și precis inima-ți va dicta. E cea mai bună alegere. Cea mai sfântă. Și cea mai minunată.
Fiindcă e posibil să te înveți așa, să întorci spatele astăzi unei ocazii, mâine altei ocazii, poimâine alteia și tot așa. Și te trezești într-o bună zi că nu mai ai timp. Nu mai ai timp să îndrepți lucrurile, nu mai ai timp să-ți dezvolți divinitatea din tine. Și astfel, rămâi o buruiană care se usucă și, în cele din urmă, piere.
Cum să nu-ți dea lacrimile când prin gândurile tale cutreieră Însuși Dumnezeu?
Cum să nu-ți simți micimea când prin amărâta ta de respirație este însăși respirația vieții dăruită de Creator?
Ți-ai imaginat vreodată cum e, viu fiind, să-ți dai ultima suflare? Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să fii deodată fix în fața lui Dumnezeu? Să-L vezi cu ochii tăi, să-i simți măreția, puterea, iubirea și nemărginirea? Cum e să poți zbura pe aripile dăruite de El? Cum e să știi că te poți sprijini pe forța Lui și că te simți în siguranță acolo, în brațele acestei energii desăvârșite?
Acolo, Sus, nu există atmosferă, nu există oxigen, nu există apă... Și totuși e atâta viață, e atâta respirație, inspirație și expirație, că îmi simt plămânii plini.
Stelele mi se par niște puncte atât de strălucitoare... totul e un curcubeu magic, totul e culoare, magie și mister. Ce suntem noi, oamenii? Cine suntem? Și de ce plângem în halul ăsta în primele luni de viață? Cel mai probabil că nu ne acomodăm deloc cu viața de aici.
Mulți spun că noi ne alegem unde să ne naștem, noi ne alegem locul, familia, țara, chiar și orașul. Oare așa să fie?
Dacă e adevărat ce se spune, dacă e adevărat că noi am cerut să venim aici, atunci înseamnă că tocmai asist la o adevărată eroare. Fiindcă eu, a doua oară, nu mai calc pe aici. Eu aici nu mai vin. Nu mai vreau. Nu-mi place experiența asta deloc.
Dacă ar citi cineva aceste rânduri ar spune că sunt o pesimistă convinsă.
Ei bine, n-aș putea spune asta. Îmi place că trăiesc, să văd oameni noi, locuri noi....dar cam atât. Fiindcă oamenii sunt buni atât timp cât abia i-ai cunoscut. După aceea, încep să-și dea arama pe față, să scoată din ei tot răul la suprafață și, implicit, te dezamăgesc.
În fapt, toată viața e o dezamăgire, mai exact toată lumea. Fiecare te dezamăgește cu câte ceva, nu există să nu fii deziluzionat de cineva pe parcursul unei vieți. Și atunci de aici derivă sintagma: viața e oribilă. Nu! Nu viața e oribilă, ci noi, oamenii, o facem așa. Prin acțiunile noastre, prin cuvintele noastre, prin atitudinile noastre, uneori de neînțeles chiar și pentru noi. Facem lucruri pe care NU am dori să le facem.
Și cu toate astea, suntem acceptați așa, cu toate imperfecțiunile noastre, cu toate angoasele, temerile, fricile, răutatea noastră care uneori depășește orice imaginație, răutate la adresa semenului nostru, desigur. Și nu numai. Ce ne face neputincioși? Probabil lipsa de iubire ori poate că înțelegerea ei total greșită, incapacitatea noastră de a discerne binele de rău, de a lăsa la o parte ostilitatea și de a lăsa vlăstarii bunătății să ne umple sufletul și inimile.
Mi s-a întâmplat adesea să fac eforturi să-mi reprim sentimentele bune care încercau să-și facă loc în sufletul meu în anumite situații, considerând că dacă le las să se răsfrângă la suprafață, dau dovadă de slăbiciune, de prostie, de o sensibilitate care nu-și are locul și nici rolul în acel context - consideram eu. Apoi, după ce trecea momentul fierbător, ajungeam să regret profund că micul meu sentiment de bunătate care izvora din inimă, l-am smuls efectiv și l-am aruncat la container. Nu se face așa ceva! Dacă într-o primă fracțiune de secundă, simți că inima ți-e inundată de emoție pozitivă, atunci las-o să se dezvolte, las-o să crească peste tine, să te cuprindă de jur împrejur ca un arbore cu crengile lui pline de frunze proaspete și verzi. Te vei simți minunat după aceea și-i vei mulțumi lui Dumnezeu că ți-a luminat clipa. Nu face ceea ce fac eu destul de des!
Nu-ți încurca ițele în mărăcinișul pierzător al gândurilor negative.
Întoarce-te și mergi acolo unde sigur și precis inima-ți va dicta. E cea mai bună alegere. Cea mai sfântă. Și cea mai minunată.
Fiindcă e posibil să te înveți așa, să întorci spatele astăzi unei ocazii, mâine altei ocazii, poimâine alteia și tot așa. Și te trezești într-o bună zi că nu mai ai timp. Nu mai ai timp să îndrepți lucrurile, nu mai ai timp să-ți dezvolți divinitatea din tine. Și astfel, rămâi o buruiană care se usucă și, în cele din urmă, piere.
În grădina vieții tale, fii o floare, un vlăstar,
Fii în suflet doar lumină, veșnic un mărgăritar
Și în gândurile tale, chiar și-atunci când este greu
Să îl ai mereu cu tine doar pe bunul Dumnezeu!
