Un
întuneric opac. Ceva amorf, nedefinit și scorțos zăcea în neant fără viață, de
hipnotiza vidul subtil al veșniciei trecute. Niciun auz, nicio adiere, niciun
geamăt al vreunei licăriri. Dulcea pasiune a unui aer nelocuit se topea în absența
unei lumini dorite, neștiute încă de nimeni, dar existentă acolo, în necuprins
și în nemărginirea unei idei, a unei scântei ce abia mijea pe la tâmplele unui
Univers care nici măcar nu exista. Un nimic umplut de un gând tandru, o energie
eficientă ce se lăsa zdrențuită de haosul rotund, cusut cu neumbre, un spațiu
atât de mic cât o fărâmă conspirativă de viață în devenire.
Și-a
șlefuit tâmpla fierbinte dându-se peste cap, într-un dans știut doar de el,
mult prea sonor pentru propria-i ureche și a clipit zâmbind liniștit. Totul era
conturat, materializarea instantaneului de gând era așa de aproape că-i surâdea în
colțul minții, fiindu-i teamă să nu lovească cumva ceea ce nici măcar nu
trebuia atins, cheia de boltă a ”lux”-ului latin palpitant și dornic să se formeze.
Deodată,
o scânteie cât un atom se rostogoli în beznă și în oceanul unei neliniști
atotcuprinzătoare se ivi meticulos o undă stranie, un infinit frânt în miliarde
de finite și primul suflu se mișcă timid
luând forma unui abur spiralat în volute neornamentate, primitive încă, aproape
nedeslușite. Fâșii ale unui timp nedescoperit începură să se felieze singure,
una câte una, lovind eterul nou confecționat, nesățios în a tăia și organiza
clipele abia mijite. Atomul cel dornic, jucăuș și tânăr ca un fecior își mări volumul
și explodă de energie într-un decor ocult, dătător de fiori și bizarerii
nevăzute, inexplicabile.
Din
epicentrul șlefuitor al energiei cea mai presus de natură, un tunet plin de
prospețime, de mister și tihnă albă sparse liniștea dureros de intensă și se
propagă ca un tsunami aducător de speranță: Fiat lux! Și se făcu lumină. Mai
întâi un punctișor, apoi o gămălie de bold urmată de o minge din ce în ce mai
mare, iar la sfârșit un bulgăre imens cât un Soare și o explozie uriașă.
Ușor
ca o pană, o adiere abia simțită dădu coerență spațiului dilatat într-o formă
abia percepută și viața luă ființă în oceanul acela vidat, strivind parcă
tăcerea din gol și mulându-se după intenția unei lumi apărute pentru prima
oară.
Am
privit negrul opac din pânză și am văzut Big Bang-ul din el, m-am cufundat în
scânteia izbăvitoare și am simțit în mine o fâlfâire atât de ușoară și delicată,
că m-am întrebat dacă e aievea. Tonuri de galben încep să spargă bezna, la
început timid, apoi din ce mai ce mai conturat, mai sigur, mai apăsat,
amestecându-se unele cu altele, dând o tonalitate nouă, o rază ce se ivește din
una și se continuă în alta, cu mici spații în ele ce dau coerență policromiei din
fața mea.
Talent
ce se hrănește din sine, din stele și gândire, viziune stelară poate, asorată
cu ceva de dincolo de înțelegere, dincolo de materie, dintr-o lume translucidă
care nu e a noastră, dar care ne inspiră, un profet care în secunda de
inspirație asumată plenar a făcut din el un maestru al pensulei din moment ce
s-a aplecat cu venerație asupra șevaletului alb-îmbietor.
Strălucirea,
lumina adusă din suflet se prefigurează în tabloul viu atât de fremătător, încât
pasiunea pentru iubire aduce un miros de timp nou, fără zbârcituri și văpaia
unei făpturi fără trup îmi răsfață privirea. Din ea a rămas o urmă atât de fină
ce palpită în poala unei rame ce o încadrează perfect, subliniindu-i liniile
delicate de galben amestecate cu auriul ce acoperă bezna din fundal.
Forma
sa ondulată, ușor buclată și îngerească, are acea frumusețe strălucitoare
caracteristică divinului, de o candoare deconcertantă ce alunecă aproape
controlat și biruie gravitația, încremenind într-un timp știut doar de stăpânul
ei, posesorul care a pierdut-o cel mai probabil atunci când a măturat norii de
deasupra unei planete numită Pământ.
Un
înger care pare mai degrabă că mi-a lăsat un semn din eter decât că și-a
pierdut aripa, mi-a urmărit traiectoria și casa și s-a oprit într-o ramă
plămădită din aceeași beznă străpunsă de lumină, răscolind un desfrâu de artă
galbenă și lucitoare, colorându-mi un mic vârf al inimii.
Mireasmă
de sfântă lumină și șuviță de tăcere diafană ce se scurge ca un izvor de șoaptă
caldă, fac să răsară în mine dimineața unei zile netulburate și nu mai cad în
mine cum făceam, ci mă regenerez privind sentimentaloid cum aripa devine
nemurire.
ianuarie 2023
