autor Roryta
Aruncat cu repeziciune, un bulgăre mare de pământ a căzut cu zgomot, a trosnit trist și dezamăgit, sfărâmându-se în alte bucăți mai mici, la fel de negre și de casante, amintindu-ne, pentru a câta oară oare?, că din pământ suntem făcuți și în pământ vom merge. M-a smuls din gânduri și geamătul acestui... bulgăre de humă mi s-a lipit de suflet, răsunându-mi în urechi, în creier, în inimă, eternitatea, descompunerea timpului și separarea dintre cele două tărâmuri.
M-am întors încet și am plecat gârbovită, uimită de ceea ce mi-a fost dat să văd în ultimele zile, mirată că am trăit clipe la care nu m-aș fi gândit nici în cele mai negre coșmaruri. Pasul mi-l făceam agale, lent, asemuind asfaltul cu o minge gri care se rotește în sens invers, în perfectă concordanță cu picioarele, așteptându-mi cu grație talpa grea și nehotărâtă. Totul mi se părea străin, totul mi se părea nou și tonurile cenușii ale străzilor îmi erau ostile, formând o mâzgă în capul meu, amestecându-se unele cu altele, întinzându-se lipicios și urcând pe mine, acoperindu-mi ochii cu o ceață densă. Am vrut să mă scutur, dar ceața aceea groasă s-a prelins pe obrajii mei și atunci mi-am dat seama că vedeam încețoșat din pricina lacrimilor mele, lacrimi care îmi luau cu ele, de fiecare dată, câte o picătură de suflet, porționându-mi-l la infinit și prelungind agonia.
M-am simțit abandonată, singură, părăsită, cu un gol atât de mare înăuntrul meu că am crezut că am rămas doar o carcasă mișcătoare, o carcasă la fel de neagră ca hainele pe care începusem să le port peste noapte.
*
După ce mi-am retușat pentru ultima oară dunga de tuș în colțul ochiului pentru a arăta ca un om normal la serviciu, am zărit-o abia mergând în drumul către baie. ”S-a ridicat! Taci, că-i bine!”, îmi zic, urmărind-o ca un polițist. După câteva minute o văd îndreptându-se spre camera ei, la fel de încet, cu mâinile rezemându-se de pereți și de tocurile de la uși. Fără să mă simtă, mă duc în spatele ei, cu brațele întinse către ea, să pot s-o prind la nevoie. În pragul ușii din dormitor însă, se oprește, se agață mai tare de tocul de la ușă, și parcă dansează ușor, flexându-și genunchii din ce în ce mai tare. Îmi dau seama că o să cadă și o prind în brațe din spate, în cădere.
Strig la fata mea, Teodora, care dormea în cealaltă cameră, cu ușa deschisă.
Sunăm la Ambulanță. În nici 15 minute, Smurdul este la noi, la ușă.
- Ce are?
- Asta vreau și eu aflu, îi răspund agitată băiatului de pe Ambulanță.
- Are Covid?
- Nuuu... Doamne ferește! De unde să aibă?
- Cum de unde? De la dv.!, răspunde el râzând a batjocură, lăsându-mă cu gura căscată.
- Dar eu nu am Covid, zic.
- Lăsați, că vedem noi...
Și saltă de capătul păturii în care stătea mama mea, cu o privire goală, rece, debusolată și rătăcită, căutându-l, cel mai probabil pe Dumnezeu care-și făcea simțită prezența din ce în ce mai aproape.
- Are boli cronice, le spun băieților de pe Ambulanță când am ajuns în fața blocului. Ea trebuie musai să-și ia medicamentele. Are hipertensiune și trebuie să-și ia și anticoagulantele.
- Aduceți medicamentele la spital, mai târziu.
- Pe la ora 9 e bine?
- Da, da... e bine. Asta înseamnă peste circa două ore... E bine.
Urc scările înapoi și încep să strâng pătura din hol cu care o învelisem acolo, pe jos, apoi lucrurile ei și, în cele din urmă, tratamentul ei cronic pe care-l pun în punguța de medicamente. Doamne, numai să i-l dea! Fără el, e moarte sigură.
Mă așez pe patul din care ea se ridicase cu doar o jumătate de oră înainte.
Și eu care mă bucurasem că a reușit performanța de a se da jos din pat fără ajutor! Ce ironie, nu-i așa?
Aseară i-am făcut baie peste tot, am tuns-o, am vopsit-o, am spălat-o. Stătea ca o păpușă de paie. Aș fi dat orice să știu ce gândește, să știu ce spune privirea ei pierdută și muțenia care se instaurase de câteva zile și care o cuprinsese ca un văl. Nu că ar fi fost vreo vorbăreață la viața ei, dar acum chiar nu mai scotea niciun cuvânt. Era peste puterile ei să-și mai deschidă și gura, darămite să mai mănânce.
Începusem să plâng și ieri și alaltăieri și m-am speriat când am văzut că nu mai mânca nimic. Of, Doamne! La pumnul de medicamente pe care-l ia, în mod obligatoriu trebuie să se hrănească, altfel face hemoragie internă și... adio!
M-am pregătit sufletește și am plecat către Spitalul Județean cu gânduri bune, încrezătoare și cu punguța de medicamente în mână. La intrare, jos la Urgențe, dau întâmplător peste unul din băieții care au venit acasă cu targa.
- Am venit să-i aduc medicamentele pe care le ia mama mea....
- Ah, da!, face el grăbit întinzând mâna după ele. Știți, da?
- Ce să știu?
- E pozitivă, da?
- Poftim?, întreb consternată. Ce înseamnă că e pozitivă?
- Are Covid.
Mi-a mai spus ceva, dar nu am mai auzit. Am lăsat privirea în jos, mi-am plimbat-o peste granitul ăla rece, pe scările de la intrare, apoi pe trotuarul din fața spitalului.
Covid?
Mama mea, Covid? Dar de unde? De la mine?
Nu avea de unde să ia! Ea nu mai ieșea din casă de doi ani de zile. Nu avea contact cu nimeni în afară de noi, eu și Teo. Dar Teo era vaccinată deja!... Oare nu cumva?... Nu cumva, săptămâna trecută, când am avut eu durerile alea musculare, nu cumva eu am avut Covid și i l-am dat și ei? Bine, bine, dar dacă e adevărat că ea are acum Covid... asta înseamnă moarte sigură pentru ea! Pe de altă parte, nu am simțit că nu ar fi avut miros și gust. A avut. E adevărat că a tușit puțin... dar altă dată, când a fost răcită mai puternic, a tușit mult mai mult. Dar ce a fost cu starea asta a ei de degradare progresivă a sănătății, în trepte, din ce în ce mai jos?
Când am terminat cu toate întrebările la care nu am găsit niciun răspuns și după ce toate mi s-au ciocnit în cap, atunci am realizat adevărul: s-a îmbolnăvit de ceea ce mă temeam și de ceea ce mă feream cel mai tare după trombele de la picioare: virusul ăsta nenorocit, care face ravagii de un an de zile în tot mapamondul. Când am realizat adevărul, m-am eliberat și am plâns în hohote, cu sughițuri, cu urlete și inima frântă. Niciodată, niciodată nu am mai plâns așa! În fața Spitalului Județean sunt mai multe bănci. M-am așezat pe una din ele și, profitând de faptul că pe o rază de cel puțin 50 m din jur, nu era nimeni prin preajmă, am dat frâu liber tuturor tristeților din ultimii ani, tuturor lacrimilor care-mi izvorau ca o fântână arteziană și am plâns sacadat, cu mâinile pe ochi, ca un copil și cu suspine atât de adânci că mi-au ieșit fără voia mea din gât, cum iese lava dintr-un vulcan care mocnește de ani de zile. Nu am vrut să mă abțin, nu am mai vrut să mă abțin, am vrut să plâng, am vrut să țip cu toată ființa mea, să mă eliberez, să-l apuc pe Dumnezeu de picior și să-i spun durerea mea.
Și, Doamne, tocmai de aceea am amânat atât de mult momentul ăsta, de aducere aminte și de scriere, fiindcă știam, știam că voi retrăi acele clipe și că voi plânge din nou, ore în șir, cu aceeași durere. Și am vrut să evit pe cât posibil. Dar nu se mai poate. Trebuie să scriu despre asta, trebuie să spun asta, fiindcă mai târziu toate aceste sentimente se vor mai estompa, poate voi mai uita unele lucruri – dacă se va îndura Dumnezeu. Și atunci, întâmplările nu vor mai fi scrise cu aceeași intensitate. În amintirea ei, eu trebuie să povestesc tot exact cum a fost, să nu omit nimic. Ține de datoria mea față de memoria ei.
O femeie, răsărind de nicăieri, a venit la mine și așezându-și mâna pe umărul meu m-a întrebat adânc mișcată:
- Ce s-a-ntâmplat? V-a murit cineva?
- Nu încă... Dar pe aproape... îi răspund plângând în hohote.
- Liniștiți-vă, vă rog! Calmați-vă! Lăsați, că Dumnezeu e mare!, a căutat ea să mă încurajeze cumva.
Nu știu cine a fost și nici nu știu cum de a răsărit acolo, când eu, cu doar un minut înainte, făcusem roată cu ochii de jur împrejur, ca să fiu sigură că nu mă vede cineva și să pot să urlu în voie, cât mă ține gura, să mă eliberez, să-mi dau frâu liber gândurilor, sentimentelor, durerii. De unde a venit?
Am știut că este ultimul ei drum. Și totuși... poate că nu e așa. Poate mai există o speranță...
- E atât de frig acolooo!! Doamne, Aurora, nu o lăsa peste noapte la container!, o aud pe Mihaela în telefon câteva ore mai târziu. Mama a fost bolnavă de Covid acum 3 luni și a stat la container câteva zile, fiindcă nu a lăsat-o să intre în spital. Ușa aia de la container este ca și inexistentă și e frig de mori.
Reușisem cumva să mă mai calmez peste zi, însă ceea ce mi-a spus colega mea câteva ore mai târziu, m-a adus din nou în pragul disperării. Și din nou am început să plâng în hohote, în timp ce, exasperată, îi făceam mamei un bagaj mare, cu lucruri groase de îmbrăcat.
Nici nu știam la ce container este!
M-am aruncat în neant și m-am dus la plesneală, ca un cerșetor la poarta bisericii, stând cu ditamai sacoșa în brațe și așteptând ca măcar o infirmieră să mă întrebe ce caut acolo, cu bagajul acela mare în brațe. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Parcă eram de sticlă.
Între containerele unde stăteau pacienții și containerele unde stăteau asistentele cu teancurile de fișe cât jumătate de încăpere, era un continuu dute-vino. Erau înnebunite și nu știau ce să facă mai întâi.
Dincolo de bariera de intrare în spital, pe stânga, 3 containere în care erau circa 10-11 pacienți în fiecare container. În spatele celor 3, alte 3 – deci în total 6, unde alți 30 bolnavi erau cu măștile de oxigen pe față. Asta înseamnă cam 60 pacienți, toți bolnavi de Covid. Pe containerul 2 zăcea scris cu cariocă roșie: COD ROȘU. Dincolo de containere, tot pe stânga, 2 mari rastele, separate de o țeavă pusă pe verticală. Pe rastelul din stânga scria: tuburi pline, pe cel din dreapta: tuburi goale. Toate astea afară, în curtea Spitalului. De neconceput! Oricine care trece pe acolo, din greșeală, nu neapărat cu vreo intenție ascunsă, poate arunca o țigară aprinsă. Suficient cât să sară în aer jumătate de oraș. Mi s-a părut inuman.
Apoi, seara pe la ora 9-10, un grup de aproximativ 10-15 etnici, au venit cu scandal, agitând pumnii în aer:
- Nenorociților! Dacă i se întâmplă ceva lu' tata, vă omor pe toți! Bag cuțitu'-n voi! Vă urmăresc când plecați și vă iau gâtu'!
Cei 6-7 doctori care ieșiseră în curte, îmbrăcați toți în combinezoane de unică folosință, încercau să-l calmeze pe cel recalcitrant, dar fără succes.
Nu știu să spun cum, dar din întâmplare, privirea mi-a căzut pe fereastra de la containerul 3 și, prin geam, mi-am văzut mama care stătea chiar în primul rând, în patul acela rece, fără mască și cu o păturică aruncată pe ea. Îi făceam semne disperate prin geam, dar nu vedea și nici nu auzea. La un moment dat, un bărbat de lângă ea, i-a atras atenția și atunci ea s-a ridicat puțin și a încercat să mă repereze prin fereastră, dar sunt aproape sigură că nu m-a văzut. Altfel, ar fi reacționat cumva. Am scos telefonul și i-am făcut o fotografie. Ultima. Aș fi vrut să pot intra acolo, s-o îmbrac bine, să nu-i fie frig, aș fi vrut să-i pun masca de oxigen pe față, să schimb o vorbă cu ea, să fiu lângă ea, s-o mângâi pe obraz, s-o încălzesc cumva. Nu am putut, desigur. Asistentele m-au gonit și pe bună dreptate. Am plecat ca un câine bătut, cu speranța că a doua zi o mut de acolo, o duc de la containerul din curtea Spitalului Județean de Urgență la Spitalul de Boli Infecțioase, într-un salon unde măcar este cald, ceea ce am și făcut într-un târziu.
- Sunteți fiica doamnei Moise?, aud o voce feminină în telefon duminică dimineață, pe 17 octombrie.
Nu știu să spun dacă am avut o presimțire, nu știu să spun dacă am avut un licăr de speranță. Toate sentimentele mi se îngrămădeau în suflet și în inimă simțeam un atât de mare haos, că nu reușeam să mă liniștesc și să ascult vocea aceea interioară pe care altă dată o auzeam atât de clar.
- Da, mă aud răspunzând metalic, automat.
- Aș vrea să vă anunț că, din păcate, mama dv. a decedat azi dimineață la 5.
În clipa aceea mi-am dat seama că nu mai am pentru ce să lupt, nu mai am pentru cine să mă agit, că totul a fost în zadar, că am pierdut bătălia cu viața, că am fost învinsă și că trebuie să mă așez jos și să depun toate armele, cuminte. Este ca atunci când ești prins de inamic și te predai, aruncând tot ce ai pe tine jos, punând mâinile pe asfalt și întinzându-te pe pământ. Am avut sentimentul de predare a armelor și o liniște aparentă mi-a cuprins sufletul. Mi-am impus să fiu tare și am sunat-o pe Teo. Era dimineață, ora 9.
Nu am vărsat nicio lacrimă și am fost convinsă că voi fi suficient de tare încât să nu dau voie sufletului meu să se dezlănțuie. Sub nicio formă. Numai că Teo l-a sunat pe Sorin, în Italia, iar el m-a sunat ca să-mi spună condoleanțe.
- Îmi pare rău, Aurora.
- Da... asta e. Și mie îmi pare rău. Dar... n-am ce face, am încercat eu s-o fac pe viteaza.
- A fost un suflet așa de bun...
Nuuu... Nu trebuia să spună cuvintele astea.
Am simțit cuvintele lui ca un pumnal care-mi sparge cu o singură lovitură zidul de sticlă pe care am încercat instantaneu să mi-l construiesc de jur împrejur. Și atunci am izbucnit în plâns. M-am dezlănțuit și am plâns din nou din adâncul sufletului, din rărunchi, din viscerele mele cele mai adânci, dând drumul lacrimilor ca un tăvălug, ca un tsunami care distruge un mal întreg, cu o forță și o violență greu de descris.
Cum să explici lumii durerea pe care o simți?
Cum să explici să deși mama avea 90 ani, durerea este la fel de sfâșietoare? Ce contează vârsta? Ori poate că tocmai din pricina vârstei, suferi mai mult. Fiindcă îi vezi toate neputințele.
- Doamnă... cum să vă explic?, continuă femeia de la spital în telefon. Parcă s-a luptat să nu trăiască!!
- Cum adică ”s-a luptat să nu trăiască”?, am întrebat mecanic, vrând să mă asigur că am auzit bine.
- Da, da.
- Să NU trăiască?
- Da, da, confirmă din nou. Să NU trăiască!
- De ce spuneți asta?, zic contrariată.
- Pentru că ea n-a mai vrut să mai trăiască. Nu făcea nimic din ceea ce-i spuneam. Eu vă spun: ea NU a mai vrut să mai trăiască.
Oare așa să fi fost?
Nu știu ce să spun...
A treia zi, când m-am dus la spital cu firma de pompe funebre, ca s-o ridic, am simțit din nou o sabie în suflet. Faptul că au scos-o de la morgă într-un sac și că mi-au aruncat-o în sicriu, mi-a frânt inima. Mi s-a părut atât de groaznic să știi că ai stat cu un om atâta amar de vreme în aceeași casă, să știi că acel om a fost părintele tău și la urmă să-l vezi într-un sac negru, aruncat între patru scânduri, mi se pare cumplit.
Asta suntem: o mână de oase cu ceva carne pe noi, animate de viață.
Când viața nu mai există, atunci nimic nu mai există.
Despărțirea de ea a fost și este cu muuult mai dureroasă decât mi-am imaginat vreodată. Omul ăsta, a luat cu el o mare parte din mine. Și sunt sigură că nici ea nu și-a imaginat asta, dar nici eu. Probabil nici Dumnezeu. Am condus-o pe ultimul drum la fel de mecanic, târâtă în iureșul evenimentelor, având senzația ciudată că parcă cineva m-a învârtit și apoi mi-a dat drumul. Parcă nu eram eu. Nici nu știu dacă am privit cerul sau doar asfaltul și totul mi se părea străin și până și tonurile cenușii ale străzilor îmi erau ostile, formând o mâzgă în capul meu, amestecându-se unele cu altele, întinzându-se lipicios și urcând pe mine, acoperindu-mi ochii cu o ceață densă. Am vrut să mă scutur, dar ceața aceea groasă s-a prelins pe obrajii mei și atunci mi-am dat seama că vedeam încețoșat din pricina lacrimilor mele, lacrimi care îmi luau cu ele, de fiecare dată, câte o picătură de suflet, porționându-mi-l la infinit și prelungind agonia.
M-am simțit abandonată, singură, părăsită, cu un gol atât de mare înăuntrul meu că am crezut că am rămas doar o carcasă mișcătoare, o carcasă la fel de neagră ca hainele pe care începusem să le port peste noapte.
Și asta pentru că din noi, nu rămâne nimic altceva decât țărâna.
aprilie 2022
