Aş vrea să mă pot schimba, aş vrea să nu fi
trăit degeaba până acum, să am un rost şi să fiu cu adevărat un om bun. Aş vrea
să nu-L mai dezamăgesc pe Dumnezeu şi să cred cu adevărat în El, aş vrea să nu
mai creez false impresii, iar lumea să mă creadă mai bună decât sunt.
Aş vrea să fiu mai tolerantă, mai înţelegătoare
şi să dăruiesc celor din jur doar ce este bun, aş vrea să nu-mi mai fie ruşine
de mine, de gândurile mele, de ceea ce spun - execrabil de multe ori, aş vrea
să fac doar lucruri demne de dragostea hristoşească (dacă mi se permite termenul - pentru a câta oară oare?) a Celui care este considerat centrul Universului, aş vrea să mă fac una cu
cerul şi cu fiinţa, să fiu un fir de praf într-o rază de lumină, să-mi şterg
nimicniciile şi josniciile înfăptuite cu inconştienţă şi necredinţă, să fiu o
undă de energie subtilă care să dispară când îşi simte putregaiul şi mocirla şi
să mă transform în fum atunci când mă împresoară neputinţa.
Aş vrea să contez şi să las lumii o speranţă,
să fiu o călăuză pe cerul unor fiinţe aflate în derivă, aş vrea ca eu însămi să
nu mai fiu în derivă, să-mi găsesc busola vieţii în braţele lui Dumnezeu, să mă
dăruiesc plenar Lui, să fac parte din stele şi să-mi ostoiesc dorul divin,
să-mi fie mintea şi inima luminate de dragoste şi să simt concret că viaţa mea
are un sens, că am un traseu pe care trebuie să merg, că am nişte misiuni de
îndeplinit şi că deja am pornit către ceea ce trebuie să fac.
Aş vrea să nu mă mai simt ca un naufragiat şi
să mă întreb necontenit ce caut eu aici, să-mi înţeleg rostul în lumea asta sau
în altă lume. Mi-aş dori să fiu călăuzită de o forţă sfântă care să reaşeze cu
dragoste visele ieşite la plimbare. Aş vrea să fac parte din fiecare om, din
fiecare atom şi din fiecare celulă, să fiu dimineaţa şi speranţa tuturor, să
călătoresc în zbor spre toate colţurile pământului şi ale Universului, să
înţeleg cum funcţionează Creaţia şi să mă cufund în necuprins, să ştiu că alfa
şi omega sunt capetele tuturor existenţelor vii, că sunt conştientă că mă aflu
într-un orizont zămislit din iubire şi că ar fi bine să-i pricep măreţia.
Aş vrea să-l înţeleg pe Sfântul Nectarie când afirmă
că Îl iubeşte pe Dumnezeu până la sacrificiul suprem, aş vrea şi eu să-L iubesc
aşişderea, aş vrea să fiu un nor pufos pe cerul divinităţii, să mă preschimb
într-o picătură de apă şi să port în mine zvonul unei alte lumi, să şoptesc în
văzduh poezia iubirii şi să mă fac una cu stelele.
Aş vrea să nu ne mai transformăm în hoituri
urât mirositoare şi să vedem cum putrezeşte lumina, aş vrea să ne întoarcem la
cea dintâi clipă a unei vieţi necreate şi să redevenim copiii Universului.
Şi aş mai vrea să nu mă mai tot opresc în drum,
ca prostul, ori în trafic sau prin parcuri, să scot febril din geantă
nenorocitul de telefon şi să înlocuiesc peniţa de odinioară cu mizerabila
tastatură touchscreen, scriind în grabă cuvinte fără noimă, din teama de a nu
pierde firicelul de gând ce-mi gâdilă tâmpla, inspiraţia clipei, ideea fecundă,
să mă chinui să le rescriu corect, în vreme ce deja mi-am pierdut o bună parte
din cuvinte care oricum erau mai idioate decât cele de acum.
Aş vrea să fiu pe deplin înţeleasă ori să-i
înţeleg eu pe cei din jur aşa cum ar trebui, nu aşa cum cred eu, aş vrea ca
lumea asta mizerabilă să se oprească în loc o singură secundă, aş vrea ca
globul pământesc să-şi încetinească rotirea şi să putem privi în hăul din noi,
să ne extragem măruntaiele bunătăţilor, să smulgem cu blândeţe toată seva
vieţii şi s-o răsfrângem înapoi curăţată şi purificată, aşa cum era cândva.
Şi aş mai vrea să înţeleg de unde până unde
zavistia asta a lui Cioran asupra goliciunii şi silei propriei fiinţe, o
introspecţie atât de biciuitoare că sunt sigură că l-a dus pe calea mântuirii
în cele din urmă, prin cât de des şi-a crucificat esenţa şi s-a pus singur la
punct.
iulie 2020
