autor Roryta
Fabrizio Gotti îşi trăise copilăria în Palermo, Sicilia, foarte aproape
de Marea Tireniană, într-unul din cartierele rezidenţiale, aflate chiar în
centrul oraşului, la doar câteva minute distanţă de primărie şi alte câteva
minute de malul mării. Casa sa era chiar pe Via Val di Mazara, acolo unde cei
mai bogaţi oameni ai Italiei îşi etalau luxul şi bunăstarea pe trotuar, în aer
şi pe apă. Iahtul familiei costase nu mai puţin de trei milioane de dolari, iar
Range Rover-ul alb îl conducea doar Alfonsina, mama lui Fabrizio, şi nimeni
altcineva, Eduardo fiind mult prea ocupat pentru a asigura prea plinul trai al
familiei, ca să-şi mai piardă vremea şi cu bijuteria aceea de lux la bordul
căreia nu-şi aducea aminte să fi urcat de două ori.
Fabrizio era tânăr, avea în jur de douăzeci şi cinci de ani şi-şi făcuse
studiile la Facultatea de Drept, Universitatea din Yale, Connecticut, Statele
Unite ale Americii. După terminarea studiilor, tatăl său îl adusese înapoi în
Sicilia, cu gândul ca acesta să-l urmeze în afaceri, să fie capul familiei, cu
atât mai mult cu cât era cel mai mare dintre cei patru băieţi ai Alfonsinei. Matteo,
Gianni şi Lorenzo încă urmând cursurile liceului Ernesto Basile din oraş.
Eduardo făcea parte din elita oraşului, având o vilă magnifică, cu trepte
din marmură, cu servitori şi valeţi, şoferi şi grădinari care aveau grijă de
casă la orice oră din zi şi din noapte. O forfotă continuă se desfăşura în
somptuoasa reşedinţă, dar când apărea stăpânul, oamenii se făceau nevăzuţi.
Ricco Zara venea o dată sau de două ori pe săptămână la Eduardo Gotti şi,
atunci când acesta îl primea, de fiecare dată masivele uşi din lemn de brad se
închideau în urma lor, nelăsând pe nimeni să intre şi dând ordine foarte clare
tuturor să nu fie deranjaţi sub nicio formă.
Cu doar câteva zile înainte de a pleca în America însă, Fabrizio se
spropie întâmplător de acea uşă şi ridică mâna ca să bată, numai că glasul
ridicat al tatălui său îi îngheţă mişcarea la jumătate:
- Ţi-am spus să rezolvi problema Orteca, Ricco! Din cauza
lui Moreno Orteca, eu am pierdut un milion de
dolari. Săptămâna viitoare vreau să citesc despre ei în ziare. S-a înţeles?
Antonio Dorini, omul de încredere al tatălui său, cel care era prezent
peste tot unde era şi Eduardo, mârâi:
- Sau vrei să-i cânte cineva prohodul cât de curând
Angelinei şi frumoasei Cristina?
Fabrizio încremeni cu mâna în aer. Cu ce se ocupa mai exact tatăl său?
Şi... Angelina şi Cristina erau soţia şi fiica lui Ricco din câte ştia el.
La câteva săptămâni după ce ajunsese în America, aflase din ziare că
Moreno Orteca, împreună cu familia sa, murise stupid în flăcări, în propria
casă, din cauza unui aşa-zis scurt circuit la panoul electric de comandă. Oare
tatăl său să fi avut vreo legătură cu asta? Nu apucase să spună de acea
întâmplare nimănui, dar nici nu voia încă. Poate că se înşelase, poate nu
auzise bine ori poate că interpretase greşit. În fond, nu avea nicio dovadă.
Acum, la mai bine de cinci ani de la moartea familiei Orteca, Fabrizio îl
revăzu pe Ricco Zara venind din nou la tatăl lui. Acest lucru îi aduse aminte
de întâmplarea aceea din trecut care nu-i dădea pace şi, fără să vrea, simţi o
repulsie aproape instantanee faţă de acest om dubios, cu figură fioroasă şi
rânjet dogit.
- Hei, ce faci, tinere american?, întrebă vioi, afişând
un rictus de formol şi strângând mai bine în mână
valiza aceea îngustă şi neagră pe care o căra cu el. Ia spune, ţi-a priit
acolo, departe de viaţa asta pur siciliană?
- Bună, Ricco! Cred că da, mi-a priit, spuse el moale.
Eduardo ieşi din cabinetul său, îşi privi fiul curios, apoi îi făcu semn
lui Ricco să intre.
Uşile se închiseră ca întotdeauna în urma lor.
Fabrizio simţi că ceva nu era în regulă şi se opri în capul scărilor, să
tragă cu urechea, doar că fu dezamăgit atunci când constată că nu se auzeau
decât şoapte.
Alfonsina ieşi din salon şi-şi zări fiul:
- Caro, ce faci
aici?
Acesta îşi luă mama la braţ şi o întoarse din drum în salon, cu gândul de
a-i mărturisi sincer marele semn de întrebare care se ridicase în mintea lui
acum câţiva ani. Chiar în acel moment însă, ieşi furtunos din cabinetul lui
Eduardo, Ricco Zara. Zgomotul uşii trântite de la intrare şi paşii repezi ai
lui Eduardo, îi făcu pe cei doi să privească uimiţi înapoi.
- Repede, repede!, spuse Eduardo precipitat. Făceţi-vă
bagajele! Acum!
- Cine?, întrebă Alfonsina uluită.
- Toată lumea! Mişcaţi-vă!
Fabrizio observă că tatăl său ţinea în mâna stângă acea geantă neagră cu
care intrase mai devreme Ricco şi se întrebă în sinea lui ce-ar putea fi
înăuntru.
- Tată, ce ai acolo?
- Nu avem timp acum de explicaţii. Am spus să vă faceţi
bagajele repede.
Matteo, Gianni şi Lorenzo îşi făcură apariţia agitaţi.
- Ce s-a-ntâmplat?, întrebară năuciţi.
- Trebuie să plecăm. Repede. Acum.
- Unde?
- Ieşiţi afară din casă!, urlă Eduardo în timp ce se
pregătea să iasă pe
uşa din spate, situată tot la parterul
vilei, doar că în partea opusă, după scara elegantă
ce ducea la etaj.
Ricco Zara intră cu paşi repezi.
- Idiotule!, îi ţipă el lui Eduardo în faţă. Ai încălcat Codul Omerta şi o să muriţi cu toţii.
Ieşi furios, ţipând:
- Sunt jos. Mă duc să deschid uşa de la garaj.
„Codul Omerta???”, se întrebă stupefiat în sinea lui Fabrizio într-o
fracţiune de secundă. Unde mai auzise de asta? Ştia că ceva nu era în regulă,
dar nu ştia de ce se întâmplau toate astea. Omerta! Omerta? Parcă îi spunea
ceva, dar nu era foarte sigur şi nici nu avea acum timp de explorări în
memorie.
Cei trei băieţi ai Alfonsinei au ieşit pe uşa din spate îmbrăcaţi doar cu
ce aveau pe ei, iar Eduardo şi Alfonsina îi urmară, Fabrizio urmând să
baricadeze cea de-a doua ieşire.
Au coborât în subsol, în garaj, şi s-au urcat repede în Volkswagen-ul lor
negru.
Uşa de la garaj a sărit în aer însă chiar în acea secundă, iar Ricco,
care se pregătea s-o deschidă, fu aruncat într-o parte.
În faţa maşinii lor, cinci mitraliere automate stăteau gata să tragă. În
întunericul nopţii, o siluetă masculină, îmbrăcată într-un pardesiu lung,
trăgea din trabuc. Pălăria îi era îndesată bine pe cap, iar lumina aproape că
nu lăsa să i se vadă chipul. Eduardo însă, îl recunoscu şi în clipa aceea îşi
dădu seama că pierduse totul. Bruno Orteca, fratele celui pe care-l ucisese în
urmă cu câţiva ani, venise să se răzbune. Ştia că încălcarea Codului Omerta
fusese doar un pretext pentru a-l măcelări pe el împreună cu întreaga sa
familie. Mitralierele au început să arunce spre familia Gotti gloanţele
ucigaşe, găurind pereţii, făcând parbrizul ţăndări şi perforând tabla de pe
maşină. Au şuierat vreme de două ori poate trei minute, după care s-au oprit.
Bruno Orteca se apropie, să vadă cu ochii lui întregul spectacol morbid,
rânjind cu toată gura şi înjurând birjăreşte. Numără toţi morţii, vrând să se
convingă că nu a scăpat nimeni, dar uitând cu totul de Fabrizio, ori crezându-l
încă în America.
- Fiu de căţea! Credeai că o să scapi!, se adresă el
inertului Eduardo.
Familia Gotti îşi găsise sfârşitul în subsolul acelei vile fastuoase, în
propria casă, murind ca păsările într-o maşină pe care nu mai apucaseră s-o
pornească.
Apoi, Bruno Orteca şi întreaga gaşcă de criminali se îmbarcară în
maşinile negre ce staţionaseră cu portierele deschise şi demarară în trombă.
Fabrizio, care nu apucase să iasă din casă, se prelinse pe tocul uşii, se
ghemui tăcut în întuneric şi plânse cu toată forţa. Se duse tiptil la maşină,
deschise încet portiera şi luă valiza pe care tatăl lui o pusese la picioare,
lângă pedale. Apăsă pe cele două clape şi o deschise curios. Era plină cu
teancuri de bani, Grover Cleveland privind de pe bancnotele verzi cu figura lui
gravă, undeva departe într-un punct fix, în stânga lui. Pe capacul valizei, în
interior, era gravat cu un fir auriu următoarele cuvinte: „Ricordi Il Codice di
Omertà!” - „Aminteşte-ţi Codul Omerta!” şi, mai jos, în dreapta, semnat Cosa Nostra - „Ceea ce ne aparţine
(numai nouă)”.
Înţelesese.
Pentru prima oară în viaţa lui, înţelesese.
Tatăl său fusese capul mafiei siciliene, Capo di Tutti Capi, iar el nu era decât un simplu moştenitor care acum
trebuia să fugă de această lume, salvându-se. „Ceea ce îi aparţinuse” nu mai
exista, acel ceva pierise, dispăruse
odată cu moartea celui mai mare mafiot din istoria Siciliei.
