Mă apuc greu de scris şi asta o fac doar în momentul în care simt că se cere imperios acest lucru, când adun în suflet monede imense de delicii sau suplicii amplificate atât de puternic de nu mai încap în buzunarele proprie-mi haine.
A fost din nou Crăciunul. Spun „a fost” fiindcă, deşi nu a trecut decât prima zi din el, eu îl văd ca pe un fulger scăpat din întunericul îngăduitor al unei nopţi anuale, care apare şi se stinge înainte de a-i putea admira în voie strălucirea-i perfectă.
În tenebrosul vid prin care ni se scurg vieţile, Crăciunul mi se pare acea undă de lumină capabilă de a sclipi preţ de o zi, dar atât cât să cuprindă un an întreg. Oare ar trebui să avem câte un Crăciun în fiecare lună? Pentru că, se pare, el e singurul care ne mai umple viaţa, care volens-nolens, ne face mai buni sau măcar încercăm să fim astfel. Sărbătorile astea de iarnă sunt cele mai reprezentative. Ele aduc multă bucurie, la fel cum aduc şi multă tristeţe celor singuri, fiindcă în astfel de momente cei singuri devin şi mai singuri, cei trişti devin şi mai trişti.
Ideea Crăciunului, profund înrădăcinată, cea mai la îndemână şi cea mai ieftină pentru români, este schimbul de vizite între rude, adunarea aceea generală a acţionarilor familiei Cutare la cealaltă familie, Cutărică, verişoară primară cu familia Cutărescu, prin alianţă sau de gradul doi cu fostul soţ al nevestei cumnatului primei soţii a bunicului matern dinspre mătuşa a doua, căsătorită cu fratele mai mare al soţului plecat în căutare de un trai mai bun, pe meleagurile nespălate ale lui Romulus şi Remus. Firesc, neîndoielnic, rubedeniile care nu s-au văzut deloc în ultimul an de zile, dau buzna într-un apartament înghesuit, populat brusc până la refuz, la o oră fixată anume, ca să facă schimb de impresii, de bârfe, de glume mai reuşite sau nu, în timp ce se înfulecă până la al cincilea fel de mâncare. Se lălăie colinde pe douăzeci de voci, se poartă discuţii contradictorii în bisericuţe de câte două-trei sau patru persoane, în timp ce adevăratele colinde, cântate la televizor, aproape că nu se mai aud.
Un episod marcant astăzi, mi s-a părut că vine din partea unei verişoare mai îndepărtate, care a sosit la sindrofie îmbrăcată ca nimeni altcineva: o rochie mulată pe bustul deosebit de generos, cu un decolteu adânc capabil să scoată la iveală doi pepenaşi uniţi într-o splendoare deloc imaginară, ba chiar excesiv de vizibilă, şi care se revărsa de sub bust într-o elegantă fustă tăciunoasă pe care erau presăraţi trandafiri roşii asemeni costumaţiei Moşului cel darnic şi bun. Ghetuţele negre al căror toc întrecea în înălţime zece centimetri, de altfel foarte elegante, erau în ton cu fondul fustei şi cu dresurile groase, mulate pe picior. Pe cap, zăcea o căciuliţă roşie, haioasă, care avea în părţile laterale postate două corniţe viguroase, ţepene, ca ale renului Rudolph. Evident, familia numeroasă se repezea în acele corniţe şi trăgeau de ele care în stânga, care în dreapta, ba alţii îi scoteau căciuliţa cu totul.
S-au făcut urările tradiţionale, s-au schimbat pupături pe toţi obrajii de la toată lumea pentru toată lumea, s-au aşezat la masă în calupuri de generaţii, s-a râs, s-au discutat ultimele bârfe din oraşele unde locuieşte fiecare şi s-a trecut încet-încet la fel mai arzător subiect: politică. Aici, doamnele au clacat şi au lăsat cale liberă bărbaţilor.
Uşor, dar sigur, ziua s-a scurs pe nesimţite.
Am privit cu o oarece curiozitate la fiecare dintre ei şi m-am întrebat dacă la următorul Crăciun vom fi în aceeaşi formaţie, dacă într-un an Dumnezeu va mai îngădui să fim aceiaşi, mai mult sau mai puţin schimbaţi. Cine poate şti?
Până atunci, nu-mi rămâne decât să exclam retoric: „Carpe diem!”, precum dictonul acela latin celebru.
Crăciun fericit şi să fiţi iubiţi!
