autor Roryta
Citeam nu demult un articol despre cum să-ți găsești Misiunea din viața asta, cum să simți că ce e al tău e pus deoparte. Dar oare este, într-adevăr?
Judecând nu la cald, ci la fierbinte, fiindcă despre mine este vorba, m-am gândit adesea că ceea ce mă reprezintă nu este nici pe departe ceea ce fac zilnic. Am făcut și fac fiindcă așa trebuia făcut la un moment dat și am rămas ancorată în acest carusel de evenimente printr-un concurs ciudat de împrejurări din care nu am mai ieșit, iar acum nu cred că mai are rost să ies.
Ori poate că e o ”zonă de confort” cum ar spune unii, din care mi-e lene să ies. Poate. Poate așa și este. Nu contrazic pe nimeni dintre cei care vor să dea cu mine de pământ sau să arunce cu pietre. În fond, e dreptul fiecăruia să spună ce dorește.
Oricum... nu e nici pe departe ceea ce aș fi visat sau ceea ce poate mai visez uneori.
Am admirat și admir etanș unii oameni care fac lucruri mărețe.
Mi-ar plăcea poate să schimb, în bine desigur, anumite vieți, să știu că fac ceva ce nu face oricine sau ceva ce nimeni nu poate.
Am avut poate momente când m-am războit cu Universul. Între timp m-am lăsat păgubașă.
Oricine poate picta... chiar și în oglindă.
Oricine poate scrie, chiar și trei fraze înșirate pe șapte rânduri, fraze pentru care este apreciat și la care curg râuri-râuri de like-uri, de Ador-uri, de mai știu eu ce emoticoane sau îmbrățișări primite de la niște persoane care citesc din două în două rânduri cuvinte pe sărite, pe cant, pe diagonală sau cele mai multe, după câteva virgule adăugate în grabă.
Oricine poate scrie o poezie... ce contează dacă are rimă sau nu? Vorba dragii noastre Ileana Vulpescu care considera poezia cu rimă albă o ”ciudățenie” sau ”avea ea orbul găinilor” după cum singură declara, doamna fiind o fabuloasă scriitoare de proză, niciodată de poezie. Poate avea dreptate, poate sunt în asentimentul ei, cu riscul de a-mi lua castanele cuvenite de la cei îndreptățiți. Dar nici măcar în poeziile cu rimă nu am văzut o anumită rigurozitate în versuri, o anumită cadență a versurilor, un anumit număr egal de silabe care să dea o tonalitate superbă strofelor, să fie ca un cântec în inimă, în suflet, în eternitate.
Departe de așa ceva... Arareori citesc ceva cu adevărat frumos.
Arta presupune aripi, presupune visare, cântec, melodie, presupune un dans al sufletelor, o întrepătrundere plină de iubire cu care să te poți contopi în eter, ceva care te face să zbori efectiv, nu pe care s-o practici cu jumătăți de măsură, ci total, plenar, deplin.
Dar nu mai contează... ideea era că oricine poate face asta.
Inclusiv să se mai joace cu un goblen, un mozaic, o creație cu pietre prețioase sau orice altă prostioară de copii etc.
Adică... nu e ca și cum ai face o gaură în apă. Important e să-ți dai puțin silința. De fapt, să faci lucrurile cu IUBIRE, ca și cum le-ai face pentru tine sau chiar mai Sus - pentru Dumnezeu.
Întrebarea pe care am citit-o și care mi-a apărut cam prea des în fața ochilor în ultimul timp ca să nu-i dau importanța cuvenită, este: Îmi trădez Sufletul oare?
Dacă ar fi așa într-adevăr, atunci de unde știu că fac asta?
Din cauza comparației cu alții?
Bine, bine... și dacă nu fac nicio comparație cu nimeni, atunci de unde știu?
Teoria e foarte ușoară...
Teoretic știu că nicio misiune nu este mai importantă decât alta. Așa se spune.
Și totuși... ceva îmi scapă. Și totuși... ceva nu se leagă.
În Univers, în Universul meu, în sufletul meu poate, în viața mea? Dumnezeu știe.
Mi-aș dori ca tot ce există în lumea asta să se fi făcut ca pentru Dumnezeu.
Dar nu-i așa.
martie 2025
