Mdaa... Frumos!
Dar găunos și cu totul
păgubos.
Am venit, am văzut, mi-a
plăcut și nu prea...
Mi se pare o irosire a timpului, mi se pare
că nu ai viață efectiv atunci când te ascunzi în spatele unui ecran și nu faci
altceva decât să derulezi în sus și în jos toate inepțiile pământului, toate
ideile tuturor, unul mai deștept ca altul, unul mai... ”evoluat”, mai
”spiritual” ca altul. Pierdere de vreme. Pe rețeaua asta... mirobolantă de
socializare îmi pare că îmi pierd identitatea, mă pierd pe mine, îmi irosesc
gândurile, viața, sentimentele, visele și tot soiul de lucruri valoroase cu
care pot străbate micile movile de timp, absorbind ca un burete - fără să-mi
doresc desigur!, ceea ce spune unul și altul, atât de mult că nu mai am timp
să-mi ascult propriile gânduri, nu mai am timp de reflecții, de introspecții,
de un dialog cu mine însămi.
Cu totul dezamăgitor.
Și-așa avem timp puțin, și-așa
viața ni se scurge printre degete.
Și-așa.... ”Nu mai avem timp”,
vorba cuiva cunoscut.
Puținul timp pe care-l avem mi se pare mai
vital să-l trăiești în viața propriu-zisă decât să fantazezi ricanând pe
marginile unui site care spune de toate și nimic totodată.
Cine-mi mai reface măsura
inimii?
Cine-mi mai reîntregește eul
din mine, când eu abia am timp să citesc pe diagonală ”poezii” făcute la
kilogram, la vraf, la bax, la damigeană, fericire dezabuzată care-mi altoiește
lacrimile mute atunci când văd cum multul grețos trezește un respect fals?
Am făcut-o la îndemnul unor
persoane care-mi tot repetau ”fă-ți pagină!” Mi-am făcut. Ca să nu mi se mai
repete întruna ”nu exiști”. Iată că acum exist.
De parcă i-ar păsa
cuiva!
Câți dintre noi ne-am
mai întors înspre noi în ultimii ani?
Câți dintre noi ne mai minunăm
și ne mai admirăm acel suflu interior, acea scânteie divină sau câți mai
dezbrăcăm lumea de cuvinte, admirându-ne tăcut, ca într-o rugăciune sfântă,
fiind recunoscători până la os pentru că ni s-a dat șansa, unica șansă, uriașă
de altfel, de a fi, de a exista, din ”miliardele de șanse de a nu fi fost”,
nu-i așa?
Și noi ne irosim admirând ceea ce nu
este de admirat, ipocriți și superficiali, fără a avea profunzimea gândului
materializat în formă autentică, fără să mai fim conștienți de el, fără un
extaz domestic, domolit și sacru față de Dumnezeul interior, vindecat de
propriul sine.
Mă pierd, mă irosesc.
Și nu-mi permit acest
lux.
Nu am voie să dau dovadă
de atâta lipsă de respect.
Față de mine, față de cei pe
care îi iubesc cu adevărat și care sunt adânc îndesați în cuferele sufletului
meu și în primul rând față de Dumnezeu.
Pe fondul ăsta belaliu, încerc să retez
perorația-mi șarjantă și să-mi educ aciditățile deloc retractile, înainte ca
cititorul să înceapă să caște și înainte de a apuca să mai emit și alte...
acrituri dezlănțuite.
ianuarie 2025
