autor Roryta
Ce te costă să închizi un pic ochii și să-ți imaginezi ce ar putea fi dincolo de această viață?
Ce te costă să-ți imaginezi să zbori pe nori, prin Cosmos, direct spre o lume neștiută, infinită?
Gândiți-vă un pic!
Mai țineți minte cum făceam în copilărie? Ne imaginam tot felul de minuni, cu prinți, cu prințese, visam, ne jucam, atingeam infinitul, nelimitatul, lumina. De ce oare? Simplu. Fiindcă eram mai aproape de ele.
Pe măsură ce creștem, ne maturizăm și îmbătrânim, parcă ne distanțăm tot mai mult de tot ce e frumos, ne pervertim, căpătăm o frică viscerală de a mai admira, de a ne conecta cu Dumnezeu, de a ne ruga, de a medita și de a iubi.
Când vom înțelege toate astea?
De ce nu vrem să ne mai arătăm vulnerabilitățile, fricile, temerile, bunătatea, sensibilitatea, dar mai ales Iubirea?
Unde am greșit când am ales neiubirea? Unde greșim când îi judecăm pe alții, când ocolim lumina și alegem doar întunericul?
Dar mai ales, când vom realiza oare hăul din noi? Sau, mai exact, de ce ne îndreptăm fața către tot ce e frumos și bun doar în ultima clipă a vieții?
Trăim într-o junglă nu doar urbană, ci mai adânc, de sens, de creație, de miracol, negându-l sau ignorându-l până în măduvă, având iluzia absurdă și atât de penetrantă că suntem nemuritori pe acest pământ, că n-am făcut și nu facem altceva decât să ne credem fericiți pe infernul din suflet.
Câteodată însă, mai sar scântei din hău, asemeni unui vulcan care stă să erupă. Sunt clipe de lumină, fante pardosite cu iubire divină, fisuri în viața noastră hașurată de stres și plină de nimicnicii sfărâmate de incultură.
De ce nu le dăm atenție? De ce nu ne plecăm urechea, ochii, dar mai ales inima către ceva necunoscut, într-adevăr, dar pe care am avea capacitatea de a-l explora, măcar să fim curioși, să vedem ce e, nu să azvârlim cu moloz verbal în cineva care a avut puterea, forța, curajul delirant, dar și iubirea din claviatura sufletului de a arăta tuturor că visele noastre din copilărie pot fi asemuite cu somnul etern, cu regăsirea, după atâția ani, cu Începutul și Sfârșitul, cu Alfa și Omega existenței noastre.
Cu siguranță că știu acest film pe de rost, fiindcă am și acum senzația, la fel ca prima oară, că el m-a readus în punctul 0 al axei pe această viață, cu toate că mirosisem ceva de mulți ani, ceva din mine nu-mi dădea pace, ceva se întindea în nemurire și am avut curiozitatea să caut ce anume îmi face să-mi vibreze ființa, să-mi răstoarne sufletul și să crească spre nesfârșire.
După atâția ani și încă sunt uluită, după atâtea zeci de ori în care l-am văzut și revăzut și revăzut iar și iar, de știu din el fiecare privire, fiecare emoție, fiecare poveste așa cum îmi cunosc propria viață, și încă îmi restructurează ființa, în toată adâncimea ei, încă mă face să-mi dea lacrimile când îl privesc vrăjită, absolut fascinată înțelegând din nou și din nou că atunci când murim, nu murim oricum, și nu definitiv, ci murim spre a ne naște.
Filmul 𝙈𝙤𝙖𝙧𝙩𝙚𝙖, 𝙥𝙪𝙣𝙘𝙩 𝙨𝙖𝙪 𝙫𝙞𝙧𝙜𝙪𝙡𝙖̆? a fost și este, după, părerea mea, cel mai strălucit film documentar al tuturor timpurilor, fiindcă pentru prima oară în România, pentru prima oară în țara asta a noastră, măcinată de o sterilitate spirituală nativă și foarte bine înrădăcinată de sute de ani, Calin Tertan - un om oarecare din 20 milioane de români, a avut suficientă nebunie în ființa lui de a se metamorfoza în scânteia de lumină din vulcanul de care aminteam mai sus, asumându-și negațiile, injuriile, masochismul hohotitor și incult al tuturor nulităților 𝙛𝙚𝙞𝙨𝙗𝙪𝙘𝙞𝙨𝙩𝙚, necruțându-l chiar deloc de ieșirile psihopate ale acestora.
Dar poate că nu trebuie să fim de acord cu ideea din film, ideea de nemurire, de eternitate a sufletului, de veșnicie a spiritului nostru, poate nici nu trebuie să credem că dincolo de această viață perenă există un Dumnezeu sub formă de energie. Putem păși mai departe, fără a împroșca cu noroi un om nevinovat, curajos și plin de adevăr. E așa de greu? Nimeni nu este obligat să rămână, avem libertatea de a alege să vedem altceva, să plecăm fără să reținem nimic. Nu-i absolut nicio pierdere. Cel puțin, poate nu acum.
Totuși...
”Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului”, nu-i așa?
Dar...
Dar dacă e adevărat? Și dacă totul e real și Dumnezeu este sub formă de energie deasupra noastră, prin noi, cu noi și, mai ales, în noi, într-o altă formă decât cea cu care am fost îndoctrinați?
Și dacă totuși... acest om spune adevărul?
Să ne gândim puțin!
Opriți-vă!
Dacă totul este real?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega ADEVĂRUL?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega opera Creatorului?
Nu-i așa că nu vom mai putea nega existența lui Dumnezeu?
Poate ar trebui să fim chibzuiți.
Poate ar trebui să înțelegem odată pentru totdeauna că noi toți suntem Lumină, că, așa cum spune adesea producătorul 𝐂ă𝐥i𝐧 𝐓e𝐫ț𝐚n în interviurile sale, măcar ”să ne punem un pic pe gânduri”, măcar ”să ne punem semne de întrebare”, asemeni celui din titlul filmului.
Așadar, haideți să ne punem pe gânduri, să cugetăm și să ne punem semne de întrebare!
Poate, astfel, vom reuși să schimbăm ceva!
noiembrie 2025
