autor Roryta
Cu mâinile adânc înfipte în buzunare, Matei hoinărea pe străzi fără o ţintă precisă. Era o vreme mohorâtă, capricioasă, cu nori cenuşii şi apăsători, care-şi vărsau din când în când lacrimile peste oraş. Maşinile treceau pe lângă el într-un continuu dute-vino, părând că nu le pasă de trecătorul zgribulit care mergea îngândurat. La un moment dat, auzi un claxon puternic chiar în spatele lui şi cineva îi strigă nervos ceva, dar el nu vru să asculte acele cuvinte urâte, scabroase, care îi fuseseră adresate. Nu voia că ceva sau cineva să-l smulgă din braţele gândurilor obosite şi să-l readucă la realitate.
Urcă pe trotuar
în ultima clipă şi i se păru deodată că în faţa lui sclipea ceva. Ridică ochii şi
se uită stupefiat la vitrina imaculată dincolo de care, pe un panou mare de
circa trei metri, se înfăţişa o fotografie veche, alb-negru, cu două chipuri
extreme de cunoscute. Inima începu să-i bată cu putere, reînviind brusc din
starea letargică în care se cufundase. Nu-i venea să creadă. În faţa ochilor
era chiar fotografia părinţilor lui, mare cât un afiş, iar deasupra stătea
scris: “Expozitie de artă fotografică - Henri Miller”.
- Incredibil!
Aceștia sunt chiar părinţii mei…, murmură emoţionat.
Păşi cu
încredere în sala mare şi se îndreptă spre un domn care vorbea unui grup de
persoane.
- Reuşită
fotografia din vitrină…, întrerupse el cu glas tare discuţia înflăcărată.
Cei prezenţi îşi
întoarseră privirile spre locul de unde se auzise vocea.
- Mulţumim.
- Domnul Henri
Cartier Bresson este aici?, continuă Matei nestingherit.
- Da, eu sunt.
Lumea asistă
curioasă la dialogul celor doi.
- Îi cunoaşteţi
pe cei doi tineri din fotografie?, întrebă Matei zâmbind enigmatic.
- Fotografia a
fost făcută în urmă cu mai bine de treizeci de ani, stimate domn. Binenteles că
nu ştim cine sunt, dar au figurile foarte expresive şi foarte frumoase.
Matei continuă
la fel de misterios.
- Ei bine, dacă
v-aş spune că-i cunosc, m-aţi crede?
Henri, care până
atunci îl privise cu suspiciune de noul venit, deveni brusc deosebit de atent.
- Îi cunoaşteţi?,
făcu el surprins.
- Desigur…
- Sunteţi sigur?
- Binenteles,
domnule Henri.
- Şi puteţi să
ne spuneţi şi nouă cine sunt?
- Sunt părinţii
mei.
Tăcerea din sală
fu strivită de glasuri care începură să vocifereze din ce în ce mai tare. Un
bărbat începu să râdă:
- Nu te credem,
tinere!, se auzi glasul său iritat.
Henri stătu o
clipă pe gânduri, apoi se apropie cu paşi mici, dar hotărâţi.
- Puteţi dovedi
afirmaţiile?
- Sigur că da.
Fotografia asta m-a fascinat încă de când eram copil. O am şi acum în albumul
de familie. Părinţii mei mi-au spus că o au de mult, de la o rudă din Franţa.
- Şi credeţi că
puteţi să veniţi cu ea aici?
- Cum să nu?
Matei ieşi în
fugă din sala aceea şi alergă spre casă. Intră precipitat şi se repezi la
albumul vechi cu fotografii de familie, dădu paginile până la ultima filă şi
zâmbi larg atunci când recunoscu aceeaşi fotografie din vitrină, doar că mult
mai mică. Părinţii lui adormiseră îmbrăţişaţi în tren, într-un compartiment de
clasa I şi un necunoscut imortalizase pentru totdeauna acea secundă magică de
odihnă. O luă cu grijă din album şi alergă înapoi, către locul unde se desfăşura
expoziţia fotografică.
Henri luă
fotografia în mână şi o privi tremurând de emoţie.
- Dacă ai şti,
tinere… Dacă ai şti de când îi caut pe cei din fotografie!...
- Şi pe mine m-a
fascinat dintotdeauna fotografia asta. Figura mamei este foarte clară şi foarte frumoasă. Priviţi cât de
frumos doarme! Ei bine, numai un fotograf adevărat ar putea să surprindă într-o
singură secundă o poveste de viaţă. De multe ori, o clipă din timpul ăsta
nemilos, poate reprezenta eternitatea.
- Dar şi figura
tatălui este foarte expresivă…
Henri amuţi şi
ridică privirea extaziată spre Matei, iar acesta, mulţumit, zâmbi.
- Unde sunt?
- Cine?
- Părinţii
dumitale…
- Astăzi se
împlinesc şapte ani de când ei nu mai sunt printre noi.
- Îmi pare rău,
se întristă Henri.
Şi-l privi
curios pe Matei în ochi. Licăririle acestuia din privirile albastre se stinseră
o secundă atunci când pomeni de moartea părinţilor săi, dar îşi reveni repede.
Se uită cu simpatie la fotograf. O simpatie pe care Henri o simţi că fiind
reciprocă, izvorâtă subit din adâncul sufletului.
- Cum te numeşti,
tinere?
- Matei.
- Matei, o să-ţi
fac şi ţie o fotografie şi o voi introduce în cea mai mare expoziţie fotografică
din lume. O să spun tuturor că tu eşti fiul celor doi îndrăgostiţi care dorm
într-un tren din România. Te voi face celebru.
Matei zâmbi şi
ridică ochii spre cerul plumburiu, dincolo de care bănuia că-l priveau chiar
atunci proprii săi părinţi: “Vă iubesc!”, şopti înduioşat.
ianuarie 2014
